„Bădăranii” lui Goldoni, pe scenă la „Metropolis”

După succesul de public al „Gaiţelor”, Dan Tudor revine la Teatrul „Metropolis” cu montarea unei foarte cunoscute comedii (şi la noi), semnată de Carlo Goldoni, „Bădăranii”. Acest text savuros şi plin de viaţă, cu replici acide şi haz irestibil, a fost punctul de plecare pentru un spectacol şi pentru un film, ambele semnate de maestrul Sică Alexandrescu. Show comic devenit clasic, având în distribuţie câţiva monştri sacri ai scenei şi ai cinematografiei autohtone, dar şi tineri actori cu mare potenţial, care între timp i-au înlocuit pe primii: Grigore Vasiliu Birlic, Carmen Stănescu, Nicky Atanasiu, Alexandru Giugaru, Cella Dima, Sanda Toma, George Calboreanu, Silvia Dumitrescu-Timică, Marcel Anghelescu, Radu Beligan.

Inevitabil, pentru cunoscători, dar şi pentru publicul tânăr care mai este interesat să afle ce s-a întâmplat acum câteva decenii bune în teatrul şi în filmul românesc, orice nouă montare a “Bădăranilor” va fi comparată cu cele două deja amintite.

Departe de a fi epuizat virtuţile comice şi priza la spectatori, Carlo Goldoni, cel pe care Voltaire îl numea “Molière al Italiei”, continuă să fie prezent în repertoriile actuale ale teatrelor din întreaga lume. Dacă în anii ’50 şi ’60 maeştri precum Luchino Visconti şi Giorgio Strehler încercau să-i descifreze textele printr-o incitantă reconstituire minuţioasă de epocă sau prin spectacole în care socialul se află la el acasă (Visconti în “Hangiţa” şi Strehler în “Slugă la doi stăpâni”), noile montări se aventurează în altfel de resuscitări ale comicului goldonian, deloc datat. Şi atât timp cât relaţia dintre personaje nu este distrusă sau deturnată, piesele rămân încă între preferinţele publicului dornic de o porţie sănătoasă de râs.

În vizită la Don Lunardo

Dan Tudor abordează textul goldonian după o lectură atentă şi cu ochi limpede, descoperind câteva resorturi care îi permit să mute acţiunea “Bădăranilor” din Secolul Luminilor în, probabil, începutul anilor ’60 ai secolului XX. Punctul de plecare al propunerii sale regizorale e furnizat de o ciudăţenie pe care, după ce o urmăreşti în întregul spectacol, ţi se pare că ar fi fost la îndemâna oricărui director de scenă dispus să regizeze această comedie. La Veneţia, în plin carnaval, când la adăpostul măştilor toată lumea se distrează confecţionând biografii şi identităţi părăsite odată cu încetarea evenimentului, câteva case de oameni înstăriţi, de burghezi, rămân cu porţile bine ferecate. Situaţie atipică, aproape de necrezut, dacă e să discutăm piesa lui Goldoni tocmai prin atributul ei de forţă, acela al realismului remarcat de către toţi exegeţii. Dar şi declic foarte bine valorificat de Dan Tudor, care îi justifică “actualizarea” şi face din burghezii bădărani nişte veritabili “Doni” mafioţi. Cei patru, negustorii Lunardo Cròzzola, Maurizio dalle Strope, Simon Maroele şi Canciano Tartuffola, sunt autoritari şefi de familie, nu numai pentru că respectă cu severitate un cod moral moştenit din generaţie în generaţie, supralicitat până la bădăranie în contextul carnavalului veneţian, ci îşi apără intimitatea şi nu permit intruziuni în curţile şi casele lor pentru că, suntem lăsaţi să presupunem, gestionează afaceri nu tocmai curate. Despre care nu ştiu decât ei şi… pistolarii lor, figuraţie care susţine şi ea ritmul alert al montării, mutând decorurile, supraveghind scena şi folosind armele când e cazul. Căsătoria lui Filipetto, fiul Don Maurizio, cu Lucietta, fiica lui Don Lunardo, este şi ea o afacere, un contract profitabil care, în viziunea codului mafiot, nu presupune sentimentele tinerilor şi nici măcar întâlnirea lor înainte de semnarea hârtiilor.

Adriana Trandfir, Miriam Rizea, Cecilia Bârbora şi Gabriela Popescu

Un moment comic reuşit, care motivează şi el buna alegere a „actualizării”, este acela în care detaliile afacerii sunt înregistrate fără ştiinţa celor care le discută, pe un magnetofon al anilor ’60, ca în celebrele confesiuni ale capilor Mafiei bine cunoscute, şi apoi puse la păstrare ca probe de către consoartele decise să se emancipeze. În noul context, transferul de putere de la cel mai supus sub papucul nevestei dintre cei patru, Don Canciano, spre soţia sa ghiduş-autoritară şi capul răutăţilor în grupul de prieteni, Felice, este şi el unul de la un Don la o Dona a Mafiei. O situaţie insolită, căci doamna Canciano nu se mulţumeşte să-şi găsească un hobby, precum pictura în cazul Marinei sau rolul de mamă vitregă, când autoritară, când prea indulgentă, pasionată de rochii şi bijuterii, precum Margherita, ci aspiră chiar să ia parte la intrigă.

Finalul neaşteptat, o reglare de conturi cu multe gloanţe, ca într-un film de gen, peste care se suprapune primul sărut al însurăţeilor supravieţuitori încheie în forţă o propunere regizorală originală pe care, dacă o accepţi, o accepţi în totalitate şi motivaţia ei este bine argumentată.

Costel Constantin, Adriana Trandafir şi Miriam Rizea. Foto Petrică Tănase

Cum a făcut în mai toate montările sale, Dan Tudor aduce în distribuţia „Bădăranilor” actori consacraţi, precum Mircea Albulescu (Maurizio), Costel Constantin (Lunardo), Gheorghe Visu (Canciano), Eusebiu Ştefănescu (Simon), actriţe care evolueză cu brio şi în texte dramatice şi în registrul comic, Adriana Trandafir (Margherita), Gabriela Popescu (Felice), Cecilia Bârbora (Marina), lângă tineri actori care le dau inspirat replica: Miriam Rizea (Lucietta), Adrian Anghel (Contele Riccardo), Sergiu Fleşner (Filipetto).

Florin Fieroiu, care semnează mişcarea scenică, a reuşit să facă din cei patru pistolari şi mânuitori de decoruri, Alexandru Stanciu, Horia Muntean, Walid Ellenthey, Dan Apăvăloaiei, un personaj colectiv, care punctează ritmul alert al montării şi e prezent fără să deranjeze în toate scenele animate.

Scenografia Corinei Grămoşteanu, multifuncţională şi bine jucată, este şi ea un atu al reuşitei spectacolului. Un spectacol întregit inspirat şi de muzica originală a unui maestru, Vlaicu Golcea.

Partiturile generoase ale celor patru bădărani oferă spectatorilor câteva reîntâlniri de excepţie. Solemn, aferat, stăpân în familie şi pe domeniul său, fără să uzeze de resorturi comice la îndemână, Costel Constantin reuşeşte o creaţie atipică într-un rol care, potenţând viziunea regizorală, rămâne doar tangenţial în cadrul Commediei dell’Arte şi explorează insolit virtuţi cinematografice.

Un bătrân şiret, ascuns cât trebuie sub masca senilităţii, o apariţie comic-terifiantă e personajul Maurizio, remarcabil interpretat, atât cât îi oferă partitura, de Mircea Albulescu.

Costel Constantin şi Eusebiu Ştefănescu discutând afaceri păziţi de pistolari. Foto Petrică Tănase

Elegant, insinuant, când mieros, când tranşant, cu „prinţipuri” şi morală, Eusebiu Ştefănescu e ce trebuie să fie, conform propunerii regizorale, în rolul Simon. Gheorghe Visu, când sub papucul nevestei, când răbufnind cu năduf, între supunere şireată şi autoritate mascată, e un savuros Canciano.

Gabriela Popescu (Felice) ştie să dozeze până la nuanţă, umplând scena, efectele de vampă în carnaval cu autoritatea farmecului feminin care ştie să conducă şi să ţină în mână acţiunea. O adevărată mână de fier în mănuşă de mătase. O sirenă boemă, căreia îi place din când în când să joace şi rolul de soţie supusă interpretează Cecilia Bârbora în rolul Marina. Adriana Trandafir, când consoartă ascultătoare, când pe cale să se emancipeze plătind totuşi tributul unui mariaj din interes, face, cu recunoscuta-i vervă, deliciile publicului.

Dan Tudor a reuşit prin această nouă montare a “Bădăranilor” o infuzare cu sânge proaspăt a unui text scris în 1760, fără să forţeze nota actualizării şi fără să fi dominat de inevitabilele compraţii cu spectacole de referinţă care ar fi putut să devină un handicap în abordarea acestei comedii căreia i-a oferit o lectură proaspătă, cu priză deloc de neglijat la marele public.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.