După primele sale şase luni de mandat prezidenţial, Băsescu avea la cingătoare două “trofee”: 1) se certase deja cu un partid din coaliţia de guvernare, după ce l-a declarat public ca fiind o soluţie imorală adoptată chiar de el, de preşedinte, pentru a evita o majoritate parlamentară pro-pesedistă (soluţia imorală era reprezentată de negocierile preşedintelui cu partidul lui Dan Voiculescu, pe care l-a convis că ar fi în interesul ţării să-şi trădeze vechii aliaţi şi să treacă în tabăra celor contra cărora luptase în alegerile parlamentare şi prezidenţiale); 2) se certase deja cu premierul Tăriceanu, care fusese rugat să accepte procedurile ce ar fi dus la alegeri anticipate şi a refuzat să le accepte (prima condiţie ar fi fost demisia premierului).
Băsescu spera că, după noile alegeri, valul electoral va instala în Parlament o majoritate D.A. (PD+PNL), iar noul guvern va putea fi făcut fără soluţii imorale. Sfetnicii lui Tăriceanu n-au putut crede în scrupulul moral al preşedintelui şi i-au atras atenţia premierului că toată tevatura cu privire la soluţia imorală nu este decât o capcană pregătită de Băsescu în scopul schimbării lui Tăriceanu cu un alt premier, liberal, mai obedient, mai apropiat de interesele PD în cadrul Alianţei D.A.
Scena politică era, aşadar, extrem de animată, dar noul regim de la Bucureşti nu făcea altceva decât politică. Nu au apărut, în acele şase luni, semne ale unei schimbări de paradigmă în gândirea guvernanţilor noştri. Nu eram încă integraţi în UE, dar presiunea din interiorul UE se făcea puternic simţită. Interesul major al europenilor era focusat către problema lipsei de independenţă a justiţiei faţă de influenţele politice. Europenii au acceptat o manevră profund paradoxală: ca să scăpăm România de influenţele politicului în justiţie, vom accepta, mai întâi, ca această influenţă să crească. Astfel că noul regim de la Bucureşti a schimbat legile în sensul în care, în viitor, nu CSM va nominaliza şefii Parchetelor şi ai Înaltei Curţi, ci ministrul (politic) al justiţiei va face aceste nominalizări.
Nici azi nu avem elementele complete ale unei analize care să răspundă convingător la întrebarea: de ce au avut europenii încredere că noul preşedinte al României şi ministrul de Justiţie al guvernului său vor lucra în sensul depolitizării sistemului românesc de justiţie? Au avut, oare, încredere pentru că ştiau că ne pot “şantaja” cu amânarea integrării noastre în UE dacă noul regim de la Bucureşti nu dă semne clare de scoatere a influenţelor politice din sistem? Dar cum să ai încredere că aceste influenţe vor fi scoase dacă, mai întâi, accepţi ca ele să fie băgate pe la vârf, prin preşedinte şi ministrul său de Justiţie?
Ce ne scapă, oare? Din două una: ori europenii au avut încredere oarbă în Băsescu şi Monica Macovei, ori a existat un consens tacit în UE că depolitizarea justiţiei în România nu se poate face, hocus-pocus, şi împotriva influenţelor politice pesediste, şi împotriva influenţelor politice ale noilor guvernanţi, şi, atunci, a fost acceptată promisiunea lui Băsescu că va începe lupta anticorupţie, ştiindu-se că această luptă va începe partizan, mai ales împotriva corupţiei foştilor guvernanţi.
Azi nu ne mai scapă nimic esenţial din acest tablou. Dosarele împotriva corupţiei de înalt nivel a regimului Băsescu au fost începute şi conservate în aşteptarea finalului celui de-al doilea mandat al preşedintelui Băsescu. N-a mai fost nevoie să curgă anii până ce asemenea dosare vor fi devenit solide. Erau deja solid întocmite.
Acum, întrebarea este alta: de ce lasă impresia fostul preşedinte că este surprins de rapiditatea intrării acestor dosare pe rolul Parchetelor? Iarăşi, din două una: ori n-a fost ţinut la curent cu istoria secretă a întocmirii dosarelor corupţiei băsiştilor, ori, dacă ştia de ele, le-a lăsat să înainteze (în secret) pentru că i se va fi promis lui personal starea de sanctuar. Aşa se numeşte, în codul înaltei politici, situaţia în care unui înalt politician i se fac dosare de corupţie, dar nu sunt lăsate să intre pe rolul curent al Parchetelor, şi asta drept recompensă pentru unele (înalte) servicii aduse de acel politician în cine ştie ce domenii de interes naţional sau internaţional.
Ce vedem azi? Chiar dacă i se va fi promis starea de sanctuar, în prezent promisiunea aceea a căzut în afara posibilităţilor de influenţă ale înaltei politici europene asupra micii politici judiciare din România. Oare de ce? O singură explicaţie rămâne rezonabilă: chiar şi înalţii reprezentanţi ai politicii europene şi euro-atlantice vor fi fost scandalizaţi de magnitudinea fără precedent a corupţiei băsiştilor (acoperită strategic de magnitudinea corupţiei pesediste, ce era, încet-încet… defrişată!).
După părerea mea, momentul de inflexiune al întoarcerii stării de sanctuar cu faţa spre starea de puşcăriabil (în ceea ce priveşte strict persoana fostului preşedinte) s-a produs atunci când americanii s-au convins că marea cauză, principala cauză a stării de stat eşuat în care a intrat Ucraina nu este în domeniul politic (eventual în domeniul unor erori politice grave), ci în domeniul mentalităţii publice ucrainene. Pe scurt, corupţia de sus până jos şi de jos până sus ce caracterizează obiceiurile cotidiene în Ucraina.
Aşa cum URSS n-a ţinut cont, la vremea ei, de riscurile îngheţate sub problematicile naţionale (şi naţionaliste) din republicile Uniunii, la fel s-a trezit şi lumea euro-atlantică în faţa acestui fenomen profund, general, de corupţie locală. L-a înţeles târziu, când nimic nu mai putea fi reparat (în sensul democratizării de tip occidental).
Această eroare de analiză a situaţiei ucrainene a dus la schimbări geo-politice majore atunci când eroarea a fost înţeleasă. Traian Băsescu şi-a pierdut starea de sanctuar abia când euro-atlanticii au acceptat că şi în România fenomenul corupţiei politico-mafiotice este la fel de profund pe cât era (şi încă mai este!) în Ucraina.
x
x x
Pe acest fond, dacă avem răbdarea analitică necesară şi informaţia esenţială despre zona în care ne aflăm, vom înţelege până la urmă şi “miracolul” victoriei lui Iohannis în bătălia sa electorală cu Ponta. Americanii sunt ultimii în lumea de azi care să vrea să accepte iminenţa unui nou stat eşuat în zonă (România, de pildă). Ştie Iohannis în ce afacere a picat? Pare că nu ştie. Dar să nu analizăm aparenţele. Sau să le analizăm chiar aşa, ca aparenţe. E mai bine să pară că nu ştie. Dacă, spre exemplu, ar da semne clare că în ţaranoastră a început ceva coordonat de americani împotriva stării de corupţie profundă a populaţiei (vezi testul ANAF despre bacşiş), n-ar face decât să sperie… peştii (pe cei mari, în primul rând). Iată de ce a fost obligat să facă ceva ce nu-i stătea în fire: să-l atace pe tânărul premier Ponta în stil Băsescu. Nu putea lăsa să treacă precum gâsca prin apă insinuarea lui Ponta cum că traficul de influenţă ajunge până la Cotroceni în chestiunea Codului silvic. Iohannis ştie că Băsescu aşa şi-a pierdut starea de sanctuar: tocmai lăsând traficul de influenţă să ajungă la Cotroceni şi transformând lupta anticorupţie într-o formă de transfer a puterii mafiei de sub o Cupolă către altă Cupolă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.