Biograf al Reginei Elisabeta şi autor al noilor ediţii Carmen Sylva

Născut în 1973, în oraşul Sinaia, istoricul de artă Gabriel Badea-Păun este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti şi doctor în istoria artei al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre „Antonio de La Gandara (1861-1917), un portraitiste de la Belle Epoque”. Este autorul mai multor volume, apărute la Bucureşti şi Paris între 1997 şi 2013: „Monarhi europeni. Marile modele. 1848-1914”, „Carmen Sylva, uimitoarea Regina Elisabeta a României”, „Portraits de Société XIXe-XXe siècle”, apărut aproape concomitent la New York, Londra şi Paris, distins cu Prix du Cercle Montherlant – Académie des Beaux-Arts în 2008, „Le Style Second Empire, Architecture, décors et art de vivre”, „Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic”, „Pictori români în Franţa. 1834-1939”, „La sagesse d’une reine”, „Fluturi sărutându-se”.

A fost distins cu Premiul „Alexandru Tzigara-Samurcaş – Fundaţia Magazin Istoric”, 2010, cu „Medalia pentru Loialitate Regele Mihai”, 2010. Este Cavaler al Ordinului Meritul Cultural, 2009.

Autorul a fost prezent la Bucureşti pentru lansarea ultimului volum publicat, „Fluturi sărutându-se”, apărut la Editura „Curtea Veche”.

De la „Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României”, la „Fluturi sărutându-se”

ASR Principele Radu al României vorbind la lansarea cărţii Fluturi sărutându-se

În ultimele 9 luni, cred, v-au apărut trei volume. „Pictori români în Franţa. 1834-1939”, cartea în limba franceză „La sagesse d’une reine” şi acum „Fluturi sărutându-se”, lansată recent la „Librăria Cărtureşti”, în prezenţa ASR Principele Radu al României. S-ar părea că personalitatea Reginei Elisabeta, cea care şi-a luat ca pseudonim literar numele Carmen Sylva, v-a preocupat în mod special.

În ’93 eram încă student, m-am dus indignat la Muzeul Municipiului Bucureşti şi i-am spus domnului Silvan Ionescu, care era atunci director adjunct: „Este cu neputinţă să nu se facă o expoziţie pentru a 150-a aniversare a naşterii Reginei Elisabeta”. Deşi programul expoziţional era stabilit cu mult înainte, mi-a răspuns: „Bine. Sigur că da. Hai să încercăm”. Expoziţia a avut loc în noiembrie şi decembrie 1993. Multe colecţii publice nu au vrut să ne împrumute din obiectele lor. Am reuşit însă să obţinem piese din colecţii particulare. A avut succes. Paznicii erau uimiţi de numărul mare de persoane care veneau s-o vadă, mai ales că era o toamnă ploioasă şi rece. Din păcate, expoziţia nu a avut un catalog, pentru că n-au existat bani, iar afişul a fost făcut de un prieten de-al meu în noaptea dinaintea vernisajului. Dar expoziţia mi-a permis să aflu multe locuri în care se găseşte patrimoniul vizual legat de Carmen Sylva. Era vorba despre fotografii, care se găseau la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Naţională sau la Peleş. Am cunoscut, de asemenea, mai multe persoane care aveau, rămase din familie, amintiri de la Regina Elisabeta. Apoi, în 1998, am publicat la „Editura Eminescu”, era de fapt un proiect mai vechi, care stătuse în sertarele editurii vreo cinci ani, prima anologie din versurile Reginei, intitulată „Versuri alese”. Eu făcusem un „Cuvânt înainte” şi o notă asupra ediţiei, precum şi cronologia vieţii Reginei, mai ales că nu exista o biografie recentă la acea dată. Antologia reunea traducerea versurilor Reginei din limba germană în limba româna. Se ştie că este cu mult mai simplu să scrii poezie în limba maternă decât într-o limbă străină. Carmen Sylva stăpânea franceza, româna, engleza, suedeza şi avea noţiuni de limbă rusă. În franceză, în engleză, în română a şi scris. Dar poezia a fost scrisă integral în limba germană. Versurile fuseseră traduse de Ilie Ighel-Deleanu, A. Toma, Elena Poenaru, doamna ei de onoare, un fel de versificatoare amatoare. Erau desigur şi profesionişti ca George Coşbuc, St.O. Iosif, Mihail Sadoveanu şi Adrian Maniu. Traducerile lui Maniu erau poate cele mai reuşite şi cele mai aproape de zilele noastre, realizate în anii ’33-’34. Cartea a avut un tiraj foarte mic şi, din păcate, a avut şi foarte multe greşeli de tipar. Îmi doream să fie republicată.

Silvan Ionescu, Georgeta Filitti, ASR Principele Radu, Gabriel Badea Păun şi Irina Nistor la lansarea de la Librăria Cărtureşti

Este interesant de descoperit numele lui A. Toma printre traducătorii poeziei lui Carmen Sylva.

Da. Acesta a fost volumul lui de debut, în 1901. A. Toma a devenit apoi, în anii ’48-’49, un poet proletcultist şi chiar autorul versurilor primului imn al Republicii Populare Române.

A urmat, după o vreme, „Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României”.

În 1998, plecasem în Franţa cu o bursă de studii pentru a face o teză de doctorat, în domeniul istoria artei, pe care am şi terminat-o în 2005 la Paris IV- Sorbona. Într-o zi, când eram la cantina studenţească, a venit Doina Jela Despois, redactor pe atunci la Editura „Humanitas”, interesată să-i cunoască pe studenţii şi pe doctoranzii români şi să vadă dacă ei ştiau memorii sau jurnale inedite. Eu i-am propus Memoriie lui Matila Ghyka. Hazardul a făcut ca, în cele din urmă, volumul să apară la Editura „Curtea Veche”. I-am spus şi că am făcut o biografie a Reginei Elisabeta. Adevărul era că aveam o foarte mare parte a documentării, încă din timpul studiilor, în Arhivele Naţionale din Bucureşti. Studiasem toată corespondenţa privată a Reginei, jurnalele ei, scrierile conservate acolo. Sudiasem şi Fondul Bengescu, constituit din donaţia lui George Bengescu, primul biograf al Reginei, care a donat toată corespondenţa purtată de el cu regina, în vederea scrierii biografiei ei, care a apărut la Bruxelles în 1904. Dar, e drept, trebuia să mă apuc de treabă şi s-o scriu. În mare grabă am scris primele 7 capitole, în limba franceză, şi le-am trimis la editură. Doina Jela mi-a cerut şi restul. A trebuit să le scriu şi pe celelalte în două luni, iar cartea a apărut în 2003, fiind tradusă din limba franceză de Irina Margareta Nistor, o mai veche prietenă. A fost lansată la Institutul Cultural Francez în prezenţa Majestăţilor Lor, Regele Mihai şi Regina Ana. Era pentru prima dată când Majestăţile Lor veneau la un astfel de eveniment.

Autorul şi vechea sa prietenă şi traducătoare, Irina Nistor

Cartea a fost scrisă deci în limba franceză?

A fost prima carte pe care am scris-o în limba franceză. A fost complicat, făceam multe greşeli, dar a fost un excelent exerciţiu pentru mine. Cei care m-au ajutat s-o corectez îmi explicau şi în felul acesta am învăţat enorm. A apărut şi o a doua ediţie, în 2007, corectată şi mult amplificată, cu lucruri pe care le descoperisem între timp. Au urmat mai multe ediţii şi se pare că încă se vinde. În 2011, cartea a apărut şi în limba franceză, la Editura „Via Romana”, la Versailles şi, în acelaşi an, şi în limba germană. Patronii Editurii „Via Romana” au pus în faţa fiecărui capitol al cărţii un motto, luat din volumul scris de Carmen Sylva, „Les Pensées d’une Reine”, care apăruse iniţial în 1882 la Paris şi, apoi, corectat şi revăzut de Pierre Loti, în 1888. A fost atunci şi distins cu „Premiul Botta” al Academiei Franceze. Acest premiu fusese fondat de o italo-irlandeză stabilită la New York, Anne Charlotte Lynch-Botta. Era o foarte mare feministă şi dăduse bani Academiei Franceze pentru a premia volumele care contribuiau la avansarea condiţiei feminine. Editura, considerând aceste cugetări foarte interesante, s-a oferit să facă o nouă ediţie. Eu, vorbind cinstit, nu credeam foarte mult în şansa lor. Este însă adevărat că, din cele 50 de volume publicate de Carmen Sylva, este poate singurul care a înfruntat cel mai bine timpul. Principele Radu a scris o prefaţă pentru ediţia franceză, apărută la începutul acestui an, eu am făcut o postfaţă în care am prezentat corespondenţa pe care regina a purtat-o cu Pierre Loti în timpul redactării volumului şi puţin din manuscrisul care acum se găseşte împreună cu corecturile lui la Biblioteca Academiei Române, donat de Louis Barthou, prieten al lui Loti şi mare colecţionar, în 1934. Ultima ediţie din 1888 a fost tradusă în româneşte de Doina Jela pentru a asigura, alături de poemele Reginei, volumul „Fluturi sărutându-se”, al cărui titlu reia titlul uneia dintre poeziile publicate, în traducerea lui George Coşbuc.

„Lumea nu mai are răbdare să se ducă în bibliotecă, să caute articole”

La lansarea versiunii franceze a volumului Carmen Sylva

„Pictori români în Franţa. 1834-1939” este, presupun, rezultatul multor ani de documentare.

Am început cercetarea cam în 2005, după ce am terminat teza de doctorat. A căutat în arhivele Academiei Julien, care, din păcate, nu s-au păstrat în întregime şi care, fiind vorba de o Academie Liberă, nu presupunea examene, deci nu avea decât liste de nume. Ceva mai multe date se găsesc în arhivele Şcolii de Arte Frumoase. Şi, desigur, cataloagele tuturor Salonelor de Pictură, nu numai cele oficiale. Volumul are două părţi. Una constituită din studii de istoria învăţământului artistic al vremii, cealaltă dintr-un repertoriu de artişti. „Pictori români în Franţa” cuprinde cea mai mare parte a artiştilor, pictori sau graficieni, care au lucrat, au învăţat sau au călătorit pe teritoriul Franţei în această perioadă. Primul dintre ei a fost Barbu Iscovescu, cel cu care începe povestea, care a revenit în Franţa şi s-a înscris la „Şcoala de Arte Frumoase” abia după Revoluţia de la 1848. Anul 1939 este cel de al doilea an limită, deoarece este începutul celui de al Doilea Răzoi Mondial, marcând sfârşitul posibilităţii de a călători liber în Europa.

Ce urmează?

Am vorbit deja cu Editura „Vendome Press”, care a publicat şi versiunea franceză a volumului meu „The Society Portrait from David to Warhol”, pentru o carte despre pictori-colecţionari de artă, de la Rubens la Jef Koons. Eu semnez partea veche, de la Rubens, care avea colecţii demne de un prinţ al vremii lui, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Iar o doamnă de la New York va scrie despre secolul al XX-lea, pe care eu nu îl cunosc aşa de bine. În plus, autoarea americană este prietenă apropiată a lui Jef Koons şi va avea acces mai uşor la diferitele colecţii. Cea a lui Koons este extraordinară, cuprinzând Manet, Courbet…. Este vorba desigur numai despre artişti foarte mari şi colecţii însemnate. Rubens avea o colecţie impresionantă de antichităţi, de medalii din timpul Renaşterii, de pictură renascentistă italiană, expusă într-un adevărat palat. Ea a fost refăcută în anii ’40 şi poate fi vizitată şi astăzi la Anvers. Rembrandt a avut şi el o enormă pasiune de a colecţiona, din cauza căreia a şi dat faliment. Rigaud se amuza să cumpere schiţele de portret ale lui Van Dyck pe care le completa el apoi. Le Brun avea, în castelul de la Sceaux, care a fost refăcut în secolul al XIX-lea, foarte multe statui antice şi pânze italieneşti din timpul Renaşterii. Thomas Lawrence poseda o enormă colecţie de desene de Reaştere italiană, care se găseşte acum în mare parte la „Ashmolean Museum”, la Oxford. Apoi, secolul XIX se democratizează un pic. Ingres colecţiona vase etrusce, care-i serveau şi de sursă de inspiraţie pentru personajele din tablourile lui cu subiect antichizant. Şi, desigur, vor figura şi Franz von Lenbach, în Germania, prerafaeliţii, care aveau colecţii de pictură renascentistă ialiană. Voi vorbi şi despre donaţia Caillebotte, refuzată iniţial de statul francez, care face astăzi mândria „Muzeului Orsay”, despre colecţia lui Degas, care era una dintre cele mai importante de pictură impresionistă. Degas provenea dintr-o foarte bogată familie de bancheri şi de fiecare dată cumpăra lucrări de la prietenii lui care avuseseră mai puţin noroc. Spre sfârşit, mă voi opri puţin şi asupra colecţiilor de artă decorativă de stil Empire, pe care le aveau pictori ca Whistler, Paul-César Leleu, şi, în treacăt, despre cea mai importantă colecţie de vestimentaţie veche, mii şi mii de piese ce găsesc acum în „Musée de la Mode” în Palatul Galliera, care a aparţinut familiei Maurice Leloir…

Acordând autografe la Paris

Într-un fel, acest proiect pare să continue o idee mai veche, cea din „Mecena şi colecţionari”.

„Mecena şi colecţionari” reunea de fapt articolele mele scrise în limba franceză şi apărute în reviste de specialitate, care ar fi fost pierdute dacă nu apăreau înr-un volum. Lumea nu mai are răbdare să se ducă în bibliotecă, să caute articole. Sunt foarte puţini oameni care mai fac o cercetare serioasă, mai ales în domeniul istoriei artei. Este un fapt pe care îl deplâng în România, unde sunt extrem de multe arhive necercetate încă. Acum avem un nou proiect la Biblioteca Naţională pentru o expoziţie despre arhitectul Edmond van Saanen Algi, unul dintre autorii Palatului Telefoanelor şi ai ASE-ului. În perioada în care a fost student la Şcoala de Arte Frumoase de la Paris, acesta a făcut crochiuri după „Baletele Ruse”, imagini cu Nijinski, cu Isadora Duncan, cu Ana Pavlovna, Ida Rubinstein, Josephine Baker. Am făcut deja selecţia şi cred că anul viitor va putea fi deschisă expoziţia. Mi-aş dori să fie însoţită şi de o publicaţie serioasă pentru că este vorba despre un arhitect însemnat, care avea şi pasiunea pentru balet şi spectaol. El este şi autorul Teatrului „Cărăbuş” şi a nenumărate decoruri pentru spectacolele acestuia. Algi i-a dat întreaga sa arhivă lui Alexandre Saint George. Aşa a ajuns la Biblioteca Naţională şi, împreună cu doamna Dumitran, dorim să o publicăm sub forma catalogului de expoziţie. Arhiva Saint George este extrem de bogată şi necercetată. Unele opere au ajuns la Muzeul Naţional de Artă, alte piese au ajuns la Biblioteca Academiei sau la Arhivele Naţionale. Nici despre colecţionar nu se ştiu foarte multe lucruri. Îl chema de fapt Sângiorgiu. În anii ’20-’30, de fiecare dată când murea cineva în familii mari, care aveau arhive pe care de multe ori le aruncau, el se ducea să le cumpere, deşi n-avea mijloace materiale însemnate, sau le primea gratis. Îşi făcuse un muzeu, care se putea vizita şi în care se aflau scrisori, tablouri… Era evident extraordinar de ecletic.

La primirea Premiului Second Empire al Fundaţiei Napoleon

Continuaţi activitatea de expert de artă?

Lucrez pentru o galerie. Pentru moment, din păcate, lucrurile nu merg strălucit. Criza se resimte foarte puternic în domeniul artei. Lucrurile de foarte bună calitate se vând imediat. Pentru cele medii, cu preţuri între 5.000 şi 40-50.000 de euro, piaţa este complet oprită. Pentru arta decorativă, gustul s-a deplasat. Mobila de secol XVIII este din ce în ce mai puţin apreciată. Revin curentele moderniste, anii ’40-’60, foarte la modă şi cu preţuri foarte mari. Mobilele de secol XIX merg şi ele destul de prost, iar piesele eclectice interesează numai dacă sunt extraordinar de bogat decorate. Producţia normală se poate cumpăra aproape pe nimic, pentru că oamenii vor să scape de ea. Asta şi pentru că sunt mobile de dimensiuni foarte mari şi nu mai încap în micile apartamente pariziene.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.