Biologic şi psihic la Francisc Iosif Rainer

„Este o ciudată ironie că omul modern s-a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui şi atât de puţin pe cea din lăuntrul lui”¹ scria cu amărăciune profesorul Francisc Rainer² la începutul anilor ’40. Cele spuse mai sus se apropie foarte mult de celebrul citat filozofic al lui Plutarh, cuvinte care i-au fost profesorului Rainer reper formator în toată viaţa sa: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi prin aceasta vei cunoaşte rostul existenţei şi întreg universul”³.

Pentru Francisc Rainer, întrebarea cum a devenit omul „om” îşi avea un posibil răspuns într-o primordială mare interioară, acolo unde se află şi sufletul. Rainer a încercat să descrie natura acestui suflet, care particularizează natura umană, prin „fenomenul biologic numit Om”. Pentru Rainer, începutul lucrurilor trebuia definit cu noţiunea de mediu intern, de mare internă. Plecând de aici, Rainer opina că„particulele de substanţă vie din corpul nostru trăiesc înfundate în lichid: mediul intern, mare internă, ca şi fiinţele cele mai simple, protozoarele. Din acest mediu intern ele îşi iau hrana trebuitoare şi întrânsul varsă produsele lor folositoare sau vătămătoare ca urmare compoziţia lui se aschimbă necontenit. Hrana consumată trebuie înlocuită, substanţa de uzură trebuie dată afară. Este nevoie de organe de eliminare. Este nevoie de organe de import şi de o canalizaţie, un aparat circulator. Organismul nostru provine dintr-o singură celulă, ovulul fecundat, acesta l-a edificat treptat în virtutea puterii lor ce rezidă într-însul. Deci viaţa noastră a fost concentrată la începutul existenţei noastre într-o singură celulă”.⁴

Dar această celulă este un ingenios arhitect, un proiectant inovator şi un constructor perseverent. Astfel, pentru Rainer, „orice formă de substanţă vie specializată – fibră musculară, celulă sensibilă din retină etc. – îşi are structuura ei specifică cu funcţiunea ei specifică– analog cu o maşină determinată să fie de împletit ciorapi. Pusă în funcţiune nu poate fi altceva decât ce permite structura”. Specificitatea funcţională a substanţei vii era descrisă de Rainer astfel: „Orice formă a substanţei vii stimulată fiind răspunde întotdeauna numai prin reacţiile inerente structurii ei. Curentul electric aplicat pe nervul optic dă senzaţii luminoase, pe nervul acustic senzaţii auditive, pe limbă senzaţii gustative”.⁵

Dar criteriul nostru de perfecţionare „este sistemul nervos, care nu s-ar fi putut realiza fără un număr de alte «perfecţionări», ceea ce asigură mediului interior oarecare egalitate”.⁶ O relaţie de egalitate între biologic şi psihic? Rainer oferă şi un exemplu: „Să ne închipuim că centrii din creeri care guvernează articulaţia cuvintelor sunt identici cu centrii ideaţiei. De aceea pentru a exprima cât mai potrivit o idee, se impune excitarea acestor centri. Lucrul acesta nu se poate face mai bine decât articulând în vorbirea noastră cu dinţii strânşi. Poate cineva să conceapă o idee cât mai frumoasă, fără să o poată exprima în cuvinte, dacă aceşti centri nu sunt excitaţi”.⁷ De aceea, omul „e singurul animal care-şi poate propune realizarea unei forme fizice ori psihice. Desigur căşi concepţia la care ajunge e determinată. Dar aceleaşi concepţii pot supune tot mecanismul său”.⁸

Francisc Rainer, atât în conţinutul muncii sale ştiinţifice, dar mai ales în activităţile sale didactice, de pedagog, punea mare preţ pe partea interpretativă, de înţelegere a formelor, a evoluţiei lor în legătură cu funcţiunea.⁹

Rainer îşi începea demonstraţia de la celulă, de la progresul genetic şi trecea la formă, la funcţiune, la adaptarea structurilor de substanţă vie, al perfecţionarea lor. S-a pus întrebarea: Care a fost factorul ce a dus la perfecţionarea mâinii? Şi s-a răspuns: utilizarea ei. Aşadar, „utilizarea unei forme duce la perfecţionarea acesteia. Exemplul extraordinarei structuri umane, rolul policelui care-ţi permite să apuci”.¹⁰

Dar Francisc Rainer trecea mai departe, dincolo de pragul unor astfel de demonstraţii logice. Aflat în faţa unor materiale antropologice culese şi sintetizate, a fost, într-un final, foarte nedumerit. Iar această nedumerire, în ciuda concluziilor fără de echivoc, a fost împărtăşită mai tânărului său coleg, încă student pe atunci, Ştefan Milcu: „Da, uite, aici avem numai părţi din Om. Dar nu vedem omul. Când l-am studiat aveam un avantaj, aveam omul în faţă. Acum avem nişte cifre, dimensiunile –înălţime, greutate etc. Cum să refac omul? Cum să refac imaginea lui? Cum să-i redau esenţialul structurii sale? În organismul nostru datele respective, înălţimea, greutatea etc. sunt ele izolate? Nu, nu sunt izolate, ci sunt corelate. Ele fac parte dintr-un tot. Ca antropolog tu însă le separi. Iei înălţimea de-o parte, greutatea de altă parte etc. Adică desfaci, demontezi omul! În acest fel omul dispare”.¹¹

Rainer a fost la porţile unui adevăr insesizabil, dificil de explicat în cuvinte simple sau cu argumente ştiinţifice clasice. Rainer ştia că„originea, dezvoltatea speranţelor şi temeiurile sale, iubirea şi credinţele sale nu sunt decât rezultatul unei întâlniri fortuite de atomi. Nici un eroism, nici un elan de gândire şi de sentiment nu pot prelungi viaţa individuală, dincolo de mormânt; toată inspiraţia, toată frumsueţea strălucitoare a genului omenesc sunt destinate să piară într-o zi, în nemărginitele abisuri ale sistemului solar.¹² Aşadar, îndemnul „cunoaşte-te pe tine însuţi şi prin aceasta vei cunoaşte rostul existenţei şi întreg universul” era şi biologie, şi psihic. Iar cele două, biologia şi psihicul, îşi dădeau mâna, cel puţin în momentul morţii.

Rainer a descris astfel această întâlnire dintre biologic şi psihic: „Plutarh spunea căîn momentul morţii sufletul trece prin aceleaşi impresiuni ca cele pe care le încercau cei care se iniţiau în marile mistere. Iniţiatul căpăta conşiinţa a ceea ce era el în realitate. Eul este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit şi aşteaptă să-l descoperim şi să-l cunoaştem. Dumnezeu nu este nici teorie sau sentiment, nu este numai un concept în jurul căruia se poate discuta şi argumenta. Este o stare de conştiinţă pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru. Oamenii au rămas numai cu conştiinţa animalităţii, cu eul personal, vizibil, cu carnea pe care o arătăm unii altora. şi cu toate acestea în profunzimea fiecăruia dintre noi există o forţă de o grandoare ce nu se poate concepe şi de o misterioasă sublimitate, care este eul veritabil, real. Eul superior”.¹³

Rainer a căutat întreaga sa viaţă drumul către fericire. Dincolo de luptă, de frământări, de tor felul de cazne venite pe neaşteptate, trădări şi spaţii luminoase, scurte şi îndepărtate, Rainer descoperă spre finalul vieţii un posibil răspuns referitor al fericire: „Toată mizeria socială şi economică de azi, haosul politic şi nenorocirile războiului nu sunt decât consecinţele lipsei de spiritualitate din omenire. Alergăm toată viaţa după fericire, căutând-o în afară şi nu ştim că ea este în noi”.¹⁴

Pentru Rainer – şi acesta este îndemnul său şi unul dintre principiile ce ni le-a dat ca moştenire, „există o sinteză a cunoaşterii, care prin artăşi ştiinţă poarte arunca o punte între om şi dumnezeire”.¹⁵Şi pentru ca o astfel de punte să fie posibilă, trebuie să evităm turbulenţele exterioare şi să veghem la mişcările sufletului, pentru că„sufletul omului se coboară atunci când se irită din cauza oricărui eveniment”.

Apoi, „gândeşte-te să faci ce ai în inimă cu strictăşi simplă gravitate, cu libertate, cu dreptate şi să te uşurezi de celelate gânduri. Şi te vei uşura atunci când vei săvârşi fiecare acţiune ca cea din urmă a vieţii tale evitând orice murmur împotriva destinului” pentru că„ai un timp determinat de viaţă. Şi dacă nu pui calm în acest timp el va dispare şi tu vei dispare şi nu va mai reveni niciodată”. Numai astfel, cu calm şi seninătate, „geniul tău interior va rămâne la adăpostul hulei, nealterat, superior la plăcere şi durere; să nu acţioneze nici la întâmplare, nici cu falsitate, nici cu şarlatanii; să nu se îngrijeze de ceea ce fac alţii, dacă fac sau nu; să accepte accidentele şi destinul ca venind de acolo de unde a venit el însuşi. Şi mai ales să aştepţi moartea cu seninătate, nevăzând decât o disoluţie a elementelor, din care fiecare om e constituit. Moartea e conformă cu natura şi nimic nu e rău ce e conform cu natura”.¹⁶ Cu numai câteva ore înainte de a muri, în ziua de 4 august 1944, întrebat ce îşi doreşte, Rainer a spus: „Din moment ce suntem materie pieritoare, trebuie să pierim”.¹⁷

Din perioada primei tinereţi, Francisc Rainer a fost preocupat de „problema cea mare”, care e „cum facem să umplem viaţa noastră cu lumină şi căldură”?¹⁸ Iar această preocupare nu a fost lipsită de exerciţiu, căci el îi scria soţiei sale astfel: „Când te scoli de dimineaţă, să nu dai ochi cu nimeni, până nu te vei dezmetici”, iar „dacă ai vreo suferinţă morală sau fizică, nu vorbi de ea, căci descriind-o, o accentuezi” şi „nu da atenţie lucrurilor care te fac să suferi”.¹⁹

Adesea, Rainer observa în jurul său că „oamenii aceştia sunt făcuţi sufleteşte dintr-un material pe care ricoşează orişice idee largăşi generoasă”, deşi toată viaţa lui a crezut „în solidaritatea sufletelor omeneşti”.²⁰ În ultimii ani de viaţă afirma că „hotarele sufletului nu le vei găsi umblând şi oricât vei cutreera toate drumurile atât de adânci sunt înţelesurile lui”.²¹ Pe când biologicul aparţine vieţii determinate, a timpului delimitat şi studiat, cunoaşterea sufletului implică alte resorturi, cărora Rainer le găsea conexiuni cu biologia. Deşi individul care va ieşi este o variantă a tipului „închis în germen”²², Rainer contempla această natură, considerând-o rudă a sa, nu neapărat biologic, prin „comunitatea sângelui sau a naşterii, dar prin înţelegerea şi participarea la divinitate”.²³

Din perspectivă raineriană, „este un membru amputat al cetăţii acela care-şi desparte sufletul său particular de acela al fiinţelor cu raţiune, căci sufletul este miezul”.²⁴ La Francisc Rainer, biologicul şi psihicul se despart prin moarte: „Am două lucruri în mine, unul este ceea ce devin spirit când mor, altul este sufletul corpului, care moare odată cu el”.²⁵

Pentru mulţi dintre contemporanii săi, viaţa lui Josif Francisc Rainer „e o poveste frumoasă pe care puţini o vor pricepe”. În amintirea profesorului Rainer, pictorul Ştefan Popescu a spus că sufletul lui Rainer „e maia pentru viitor şi vecii-vecilor. Se va povesti poate în universitate atunci când el nu va mai fi: a fost un om odată în universitate şi sufletul lui – maia – va da naştere poate altor oameni şi aceia vor fi cu adevărat copiii lui, sânge din sângele lui. El să–şi continue lupta lui sfântă, indiferent de-l pricep sau nu cei din jurul lui; dar nici sufleteşte nimic nu se pierde, sămânţa, maia rămâne, povestea lui va da roade”.²⁶

Note

1 Academia Română, fond Manuscrise, Arhiva Rainer, VIII varia 6, fila 93

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.