Meseria de birjar şi funcţia de director al unui serviciu de informaţii au ca numitor comun calitatea de a fi conducători.
Birjarul conduce o birjă, având ca forţă de tracţiune caii, iar ca instrumente de mânat comenzile vocale şi ansamblul zăbala “Pelham” & căpăstrul şi dârlogul.
Directorul serviciului de informaţii conduce un sistem de susţinere a deciziilor de securitate naţională, având ca forţă motrice informaţiile secrete, obţinute în secret, cu privire la fapte clandestine şi persoane cu identitatea, până în faţa justiţiei, secretă. Instrumentele de conducere ale directorului unui serviciu de informaţii sunt definite generic “ordine”. Tot secrete. Aşadar, avem de-a face cu un înalt demnitar şi o instituţie de autoritate publică, cărora contribuabilii le acordă un nelimitat credit în alb. Dacă acest credit nu le este îndeajuns, fiindcă nu ştiu să-l investească, nimic nu le dă dreptul să ne ceară să renunţăm la libertate, pentru securitate. În acest fel, pierdem şi una, şi alta. Or, tocmai acesta este scopul inamicului nevăzut. De ce i-am oferi noi libertatea noastră?
Primul director al Serviciului Român de Informaţii a debutat în munca de conducere pe un atelaj al unei Cooperative Agricole de Producţie. Din judeţulArad. Dosarul de cadre sănătos i-a fost de mult folos, iar rădăcinile puternice ale stilului său de conducător continuă să fie şi azi o tradiţie. Primul adjunct al domnului director Maior a avut o experienţă oarecum identică în munca de conducere, ca şi domnul V. Măgureanu. Cu deosebirea că a condus un autoturism de teren ARO cu remorcă pentru transportul produselor agricole tot în judeţulArad. Aradul mai este şi ţinutul de baştină a doi foşti ofiţeri importanţi ai Serviciului Extern al Securităţii, condamnaţi pentru trădare de ţară.
Ce face birjarul, când şi cum conduce birja, se vede, se ştie. Când caii sunt nărăvaşi, ori birjarul se îmbată, cadrul de conducere de pe capra birjei sloboade înjurături birjăreşti şi întrebuinţează, spre siderarea Sindicatului Protectorilor Cabalinelor, gârbaciul cu plumbi în ciucurii de piele.
Directorul serviciului de informaţii, când conduce eficient, tace şi lumea uită de existenţa instituţiei definite ca “răul necesar”. Când nu are ce face, directorul serviciului de informaţii se trezeşte şi adoarme dând interviuri. Cu răspunsuri aiuritoare şi… înfiorătoare!
Aşa de exmplu, domnul G.C. Maior, ca să ne dovedească ditamai bărbăţia sa de om de serviciu secret, ne asigură, cităm:
“Dan Andronic: Adică dumneavoastră ştiţi cam tot ce se întâmplă în ţara asta?
G.C. Maior: Toate mandatele sunt semnate de director (…)”
Ţineti-vă bine! Domnul Maior a spus adevărul, a comis o prostie, pe măsura asumării funcţiei şi a răspunderii de care este capabil, ori nu ştie unde se afla şi ce face?!
1. Dacă a spus adevărul, atunci înseamnă că, împotriva tuturor legilor, directorul SRI decide cu de la sine putere cine să fie interceptat, ascultat, înregistrat, filat, fotografiat, filmat, chiar şi în pat. Expresis verbis, a spus că semnează personal toate mandatele. Legea spune, însă, cu totul altceva, iar domnul director G.C. Maior nu este, deocamdată, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă învestită să emită mandate în chestiuni ce privesc securitatea naţională. Dar de unde să ştim noi de ce este în stare şi ce mai face acest Napoleon al Serviciilor Secrete, din moment ce cu temeritate recunoaşte că doar el semnează mandatele…
2. Dacă domnul director G.C. Maior a comis o prostie aşa de mare într-un act de comunicare publică, menit a drege busuiocul neconstituţionalităţii legilor în discuţie, inseamnă că dumnealui persistă în a se cere dat afară.
3. Dacă nu ştie unde se află şi ce face, atunci să ne distreze pe mai departe, căci după Virgil Măgureanu nu am mai avut un alt bufon prin curtea serviciilor secrete.
Dar… răspunsul, dincolo de monumentala confuzie între instituţii şi competenţe, ne dezvăluie o realitate dezolantă. Nu soliciţi mandate de interceptare fiindcă ştii, ci fiindcă toate celelalte resurse informaţionale îţi sunt străine, nu te cunosc, nu le stăpâneşti, te refuză, sau îţi mai şi trântesc uşa în nas. Atunci, ce să faci, acoperi ţara cu mandate de interceptări.
Birjarul incompetent şi iresponsabil, dacă nu ţine pe dreapta şi se trezeşte pe stânga, riscă o coliziune cu un alt vehicul, viaţa cailor, a sa şi a pasagerilor.
Directorul serviciului de informaţii atentează la Constituţie, pe oricare dintre benzile de circulaţie ale partidelor politice ar încerca să-şi pună drezina.
În istoria democraţiei, ca şi în istoria dictaturilor, nu a existat vreun grup politic aflat la putere care să fie dezinteresat de controlul secret asupra opoziţiei.
Directorii serviciilor, care mimează echidistanţa politică, dar le repugnă statutul neutru al obsevatorului şi al avertizorului imparţial, riscă destinul unei naţiuni. Viaţa popoarelor, soarta statelor, graniţele ţărilor nu pot fi mize la ruleta istoriei, fără cozi de topor.
Când una sau mai multe orientări politice susţin o lege necesară serviciilor secrete, iar una sau mai multe orientări politice se opun, este discutabil dacă acea lege este în interes naţional, sau în interesul unui grup politic, capabil de mizeria confiscării interesului naţional. Dacă grupul politic opozant trădează interesul naţional, cine are îndatorirea să ne apere de trădători, trădarea fiind în topul ameninţărilor şi infracţiunilor la regimul securitătii naţionale? Istoria scrisă de trădători este o istorie neagră. Este partea istoriei de care ne este ruşine.
Puţină scotocire prin arhivele Parlamentului nu strică. Aflăm ca domnul G.C. Maior a fost în viaţa sa parlamentară cosemnatar al celei mai temerare, complete şi bine făcute iniţiative legislative pentru reglementarea întregului spectru de interceptări. Mai mult, cu proiectul legii “la purtător”, a descins la Comunitatea Serviciilor Secrete ale Majestăţii Sale Elisabeta a II-a, Suverana Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, precum şi la comisiile speciale ale Camerei Comunelor, de unde bucuros a venit cu “unda verde”. Numai că… surpriză mare! În faţa unei furibunde campanii de presă potrivnice legii, orchestrată de principalul serviciu vizat de rigorile propunerilor legislative (“Patru PSD-işti se visează KGB-işti – Cei patru Beria ai României” Emilia Sercan, Evenimentul zilei, 23 iulie 2005), când proiectul a fost pus în dezbaterea Senatului, domnul senator (PSD) G.C. Maior, în marea sa bărbăţie politică, s-a dezis de iniţiativa legislativă.
După mai bine de un deceniu, ne-ar putea spune de unde şi de la cel nivel au fost presiunile, pe cine şi de ce deranjau propunerile de “lege ferenda”?! Cine a respins şi sub ce motivaţie sistemul de control şi garanţii privind stocarea datelor şi protecţia drepturilor terţilor interceptaţi incidental?
Birjarul fără un “CV din straturi stategice” are demnitatea de a fi franc. Directorul, cu “CV-ul care a contat”, ne dă răspunsuri cusute cu aţă albă:
“D. Andronic: (…) Întrebarea directă este dacă v-aţi prezentat mandatul preşedintelui Klaus Iohannis (…) daă i-aţi pus mandatul pe masă?
G.C. Maior: Păi, încă din afirmaţia mea făcută în perioadă, cred, a alegerilor, mandatul a fost prezentat din acea afirmaţie (…)”
Chiar aşa, domnule Maior? Atât de puţin respect faţă de instituţia Preşedintelui României?! Dialogurile dumitale cu presa din Timişoara, unde aţi bălmăjit un răspuns, surprins fiind de întrebare, consideraţi că pot ţine loc de o relaţie corectă de comunicare cu preşedintele? Iar dacă preşedintele a tolerat şi a răspuns, nu înseamnă că lucrurile sunt în regulă.
Noi am înţeles că îreşedintele consideră problema artificială, deoarece nu v-aţi prezentat demisia, ci v-aţi exprimat disponibilitatea, iar dânsul nu ar fi găsit un motiv grabnic să vă ceară exerciţiul disponibilităţii şi, deci, postul nefiind, încă, vacantat nu are cum să propună, deocamdată, un alt director. Candidaţii stau la rând: Muraru, Hellvig, Dudu-Ionescu, Scutaru, Ungureanu. Şi nu stau degeaba. Construiesc capetele podului dinspre SRI. Iar acolo, slavă Domnului, găsiră destui să li se închine.
Dezastruoasa comunicare, cu care Serviciul Român de Informaţii a început noul an, a căpătat câteva noi acute în intervenţia telefonică a domnului Maior la B1 TV, după 24 de ore de la arătatul cu degetul către Curtea Constituţională, când toată opera magistală a Serviciului în slujba naţiunii a fost făcută praf şi pulbere: “Eu în calitate de director al Serviciului Român de Informaţii, am datoria de a prezenta o stare de securitate naţională în orice mnoment. Ea este precară (…)”.Orice ar mai urma în continuare, între paranteze, nu mai contează. Directorul Serviciului să fi coborât, oare, cu cu picioarele pe pământ?!
Cine a adus starea de securitate naţională la “nivelul precar”, dacă nu cei desemnaţi să gestioneze domeniul activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate natională?
Mână birjar, la o parte domnule director!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.