În 2005, revista Foreign Policy şi think-tank-ul american Fund for a Peace au lansat un nou concept – “stat eşuat” – şi au publicat pentru prima dată o listă a acestor state. Indicatorii luaţi în calcul erau legitimitatea puterii, presiunea demografică şi calitatea serviciilor publice, a infrastructurii, mergând până la fenomenul exodului tinerilor educaţi.
Tot în acea perioadă se afirmă şi conceptele de “nation-building” şi “responsability to protect”. Cele din urmă încercau să creeze baza teoretică şi juridică pentru “tratarea” statelor eşuate. După zece ani, fenomenul statelor eşuate se manifestă însă mult mai puternic, responsabilitatea de a proteja se aplică doar selectiv, cu un ochi la criza umanitară şi cu unul la resursele statului şi poziţia sa strategică, iar nation-building rămâne un miraj.
Statele eşuate sunt deseori asociate cu o mulţime de ameninţări, mergând de la terorismul internaţional şi pandemii şi până la grupări criminale transnaţionale, crize umanitare, conflicte interetnice şi interreligioase, la care se mai adaugă uneori şi catastrofele de mediu. Aici au loc încălcări flagrante ale drepturilor omului, masacre împotriva civililor, violuri, mutilări şi purificare etnică, iar tânăra generaţie formată pe fondul acestei anomii devine predispusă la agresivitate.
Unda de şoc produsă în aceste state ajunge deseori până în lumea occidentală prin valurile de imigranţi, traficul de fiinţe umane, terorism sau contrabandă.
Nici măcar insulele paradisiace din Pacific nu sunt iertate de acest fenomen, căci şi acolo se înregistrează prozelitism fundamentalist islamic, şi acolo se creează celule teroriste care pot penetra mai uşor spaţiul occidental, mai puţin vigilent la aceste mici state.
Statul irakian nu mai există de mai bine de zece ani, la fel nu mai există un stat libian, sirian sau yemenit, pentru a nu mai vorbi de multitudinea statelor eşuate din Africa. Locul lor a fost luat de un arc de criză care se extinde în întreg Orientul Mijlociu. Recunoaşterea de către statele occidentale a uneia sau alteia dintre miliţiile sau aşa-zisele armate de eliberare nu a oprit fenomenul dispariţiei statului. Cât despre intervenţiile militare – ele nu au avut loc decât în două state cu rezerve uriaşe de petrol – Libia şi Irak. Succesorii regimurilor naţionaliste au fost orice, dar numai un stat nu. Marile rezerve de petrol, de uraniu sau diamante rămân în posesia unor emiri înconjuraţi de câteva miliţii. Naţiunile încep să existe doar pe hârtie.
“Fragile States Index” pentru anul 2014, publicat de Fund for Peace (în fapt un index al statelor eşuate, căci autorii au preferat să modifice această denumire din dorinta de a încuraja actorii internaţionali să se implice în reconstrucţia acestor state), este dominat de şase state africane. Urmează apoi state care formează arcul de instabilitate din Orientul Mijlociu, înconjurând practic Iranul.
Toate aceste state fie au două guverne paralele (cazul Libiei), fie un guvern care nu mai exercită control asupra teritoriului, nu mai poate asigura populaţiei securitatea, serviciile de bază, pentru a nu mai vorbi de condiţii pentru dezvoltarea umană. În toate aceste state au avut loc războaie civile sau lovituri de stat şi s-au dezvoltat focare de terorism care radiază nu numai în proximitatea geografică, ci şi către Occident sau spaţiul ex-sovietic.
Sudanul de Sud, cel mai tânăr stat recunoscut pe plan internaţional, s-a cufundat într-un război civil imediat după declararea independenţei, în urma unui referendum. Războiul se poartă pe falii etnice, între triburile care îl susţin pe preşedintele Salva Kiir şi cele care sunt de partea vicepreşedintelui Tiek Machar. Ambii sunt nimic mai mult decât războinici cu aşa-zise grade militare cunoscuţi din perioada conflictului dintre Sud şi forţele sudaneze. Conflictul durează de un an şi jumătate şi a provocat zeci de mii de victime, foamete şi epidemii. Miza pare a fi petrolul, căci Sudanul de Sud este bogat în hidrocarburi, pe care însă nu le poate exporta decât folosind infrastructura Sudanului. Ca şi în Orientul Mijlociu, în Sudanul de Sud au fost semnalaţi luptători străini radicalizaţi proveniţi din state occidentale.
Conflictele din Mali şi Republica Centrafricană au fost mult mai puţin mediatizate. În Republica Centrafricană miliţiile creştine (anti-balaka) au demonstrat că pot fi pe atât de crude pe cât îi prezintă pe rivalii musulmani (Seleka). Conflictul este în acest moment ţinut sub control de un guvern provizoriu.
Mişcarea Naţională pentru eliberarea Azawadului, Al-Qaida din Maghrebul Islamic, Boko Haram, Ansar Dine – toate acestea sunt grupările radicale care au declanşat un război împotriva guvernului malian. Conflictul continuă, însă, spre deosebire de războaiele din Orientul Mijlociu, intervenţia franceză a redus brusc din intensitatea luptelor, precum şi din apetenţa presei internaţionale de a mai relata pe larg evoluţiile din Mali. Conflictul se poate extinde însă în Ciadul vecin, o ţară care se confruntă şi cu ameninţările francizei Statului Islamic din Nigeria – Boko Haram.
Libia, Irak şi Siria reprezintă exemplele clare de state eşuate. Libia are un guvern islamist la Tripoli şi unul recunoscut internaţional la Tobruk, cel din urmă ajungând să “guverneze” de pe un vas în largul coastelor, de teama de a nu fi atacat. Statul Islamic şi-a stabilit un cap de pod puternic în Libia, unde a executat mai mulţi creştini copţi. În 2010, Banca Mondială nota că Libia începea să aibă indicatori crescuţi ai dezvoltării umane, că există acces universal la învăţământ şi că nivelul de trai este ridicat comparativ cu media regiunii. Regimul autoritar al lui Muammar Gaddafi menţinea ordinea într-o societate eminamente tribală şi favoriza proiecte panafricane precum o Bancă Centrală Africană, un Fond Monetar African şi o Bancă Africană de Investiţii. Din toate acestea s-a ales praful după revoluţia arabă din 2011, intervenţia NATO şi apoi retragerea occidentalilor, care au lăsat ţara pradă miliţiilor.
În Irak, guvernul central de la Bagdad are poziţii divergente cu Regiunea Autonomă Kurdistan, care foloseşte actualul conflict cu Statul Islamic pentru a-şi obţine independenţa. Mai mult, guvernul de la Bagdad, şiit, nu-şi poate impune autoritatea în provinciile sunnite, căzute pradă jihadiştilor. Practic, Irakul de azi este rupt în trei, prefigurând o potenţială federalizare sau secesiune. În Siria situaţia este similară: exită tabăra regimului al-Assad, rebelii aşa-zis moderaţi din Armata Siriană Liberă şi jihadiştii din Statul Islamic şi Frontul al-Nusara, cu tot cu proclamatul lor “califat”. La fel, Yemenul nu mai este guvernat, căci preşedintele sunnit şi guvernul au părăsit ţara în faţa ofensivei şiiţilor din gruparea Huti. În acest moment SUA şi alţi aliaţi occidentali, alături de monarhiile salafiste din Golf şi de Iran sunt implicate în toate cele trei conflicte. Faptul că Arabia Saudită şi SUA susţin în Irak forţele şiite pro-iraniene împotriva Statului Islamic, în timp ce în Yemen luptă împotriva hutiţilor susţinuţi de Iran (la fel şi în Siria, împotriva regimului Assad), nu face decât să garanteze pe mai departe perpetuarea statelor eşuate.
O boală nouă, ”failed state”, necesită şi un nou tratament – nation building. Este un concept care ar presupune crearea şi apoi întărirea instituţiilor esenţiale: armată, poliţie, justiţie, bancă centrală, sistem bancar, servicii sanitare şi de învăţământ. Acest proces, desfăşurat în toate zonele lumii, este o preocupare importantă a Statelor Unite şi a ONU, fie că o fac în mod direct, fie că deleagă aceste responsabilităţi către instituţiile altor state sau ONG-urilor – „nation building” este o vacă bună de muls pentru organizaţii ale foştilor demnitari sau militari de rang înalt şi ale aliaţilor lor politici.
Însă aceste intervenţii suferă la capitolul credibilitate (prin prisma rezultatelor obţinute) şi legitimitate. Cu excepţia Kosovo (unul dintre primii “cobai” ai acestui proces de construcţie statală, identitară şi economică), reuşitele sunt aproape inexistente, pentru a nu pune la socoteala că şi statul kosovar rămâne o “gaură neagră” în Balcanii de Vest.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.