Demersul de faţă se doreşte a fi asemeni unui dialog extratemporal între generaţia tânără de arhitecţi a anilor ’30 şi generaţia similară de astăzi, în jurul unei probleme comune şi complexe: construirea unui oraş modern din perspectivă urbanistică în Bucureşti. Precum şi astăzi, acest proces se încadra şi în anii ’30 într-o formă de integrare europeană.
Procesul de modernizare al Bucureştilor, început în secolul al XIX-lea, se afla în anii ’20 ai veacului trecut puternic ancorat în proiectele urbanistice ale edilitarilor. Cea mai prolifică perioadă a fost aceea dintre 1933 şi 1940, când s-au realizat la nivel edilitar-urbanistic actuala reprezentare a centrului bucureştean (bulevardele pe axa nord-sud şi est-vest, străjuite de hoteluri moderne precum Ambasador, cinematografe, magazine, birouri de firme, cafenele, bufete şi restaurante etc).
Primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al acestui proces de modernizare edilitară. El s-a aflat într-o permanentă confruntare cu vechea banalitate “eternă şi iremediabilă” a Bucureştilor, eliminând opiniile unora de a se crea o nouă capitală, fie la Băneasa (Bucureştii Noi a fost un astfel de proiect) sau chiar într-o altă regiune a ţării (Braşovul fusese luat în calcul către 1927-1930).
Dem I. Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbanistică Bucureştilor, prin proiectele edilitar-urbanistice săvârşite îndeosebi cu prilejul serbării “Lunii Bucureştilor” (9 mai-9 iunie). Acestea au debutat în 1935 şi au luat sfârşit în 1940, începând cu primariatul lui Al. Gh. Donescu (1934-1938) şi terminând cu primariatul generalului Victor Dombrovski (1938-1940). Serbările “Luna Bucureştilor” au fost reluate de curând de Primăria Capitalei la sugestia Muzeului Municipal.
S-a avut în vedere ca Bucureştiul “să devină metropola culturală a Balcanilor” şi să aibă o caracteristică a sa comsopolită, asemeni oraşelor europene. S-au avut în vedere în primul rând împrejurimile. Astfel, cu 1930, numai în trei ani, au fost amenajate două parcuri noi: Snagovul “cu 3000 pogoane pădure seculară şi Băneasa, cu 250 de pogoane”. Cam de atunci există aceste regiuni, amenajate ca baze de recreere şi de agrement. Au fost amenajate centrele de recreere din pădurea Pustnicul de lângă Cernica şi s-a definitivat proiectul unui parc în Valea Plângerii (astăzi Parcul Tineretului). Pentru a mări centura de parcuri, “am încheiat cu statul convenţia prin care punea la dispoziţia Capitalei toate masivele păduroase până la 40 de km împrejur”, dându-se aprobările cuvenite pentru “a face toate amenajările necesare şi toate construcţiunile pentru agrementul cetăţenilor şi salubritatea oraşului”. Erau luate astfel în vedere pădurile Cernica, Comana, Plumbuita, Ţigăneşti, Căldăruşani, Gruiu, şi altele (Constantin Argetoianu).
Sunt amenajate primele ştranduri, proiect pentru care Dem I. Dobrescu a trebuit să suporte atacurile vehemente ale unor conservatori ai “moralei publice” (asta acum 60 de ani!), fiind considerat un violent “corupător al moravurilor oraşului nostru”.
Începând cu 1935, s-a pus în valoare salba de lacuri din nordul Capitalei, care au fost asanate iar împrejurimile transformate în parcuri sau chiar noi cartiere de locuit: Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Colentina.
Un proiect nefinalizat (şi nu a fost singurul) urma să devieze circulaţia “de la bufet spre şoseaua Jianu şi şoseaua colonel Ghica” pentru a lăsa şoseaua Kiseleff “la dispoziţia pietonilor”. De-a lungul acestei artere, a fost amenajat în anii 1936şi 1940 Parcul Naţional (astăzi Parcul Herăstrău, înfrumuseţat prin deschiderea în 1936 a Muzeului Satului, apoi a restaurantului Pescăruş etc).
Se dorea pentru viitorul apropiat unirea Grădinii Botanice (inaugurată în 1935) cu parcul palatului Cotroceni, unde “să facem grădina noastră zoologică”, iar palatul regal de vară să se ridice pe Dealul Piscului, “în partea cea mai pitorească a Bucureştilor” (astăzi în zona Sălii Polivalente). Totuşi, pe Dealul Piscului fusese amenajată o staţiune de schi ce “era vizitată cu pasiune de toată Capitala”.
S-a dorit oprirea înmormântărilor în cimitirul Bellu, pentru a se transforma în muzeu şi pentru “nevoia de pitoresc şi de aer pentru cei vii”, dar mai ales pentru faptul că cimitirul nu se mai afla în afara oraşului şi prezenta “un mare pericol pentru populaţia atât de deasă” din vecinătate. Se pusese în lucru amenajarea unui bulevard Văcăreşti, cu împădurirea dealurilor apropiate, “pentru a da mai repede bucureştenilor un loc de plimbare într’adevăr pitoresc”.
Pe de altă parte, “planul meu fusese ca acolo (Dealul Piscului) să ridicăm cetatea universitară, care izolează pe studenţi şi îi fereşte de tentaţiile vieţii marilor oraşe”. Cartierul universitar aşezat “la Pisc” ar fi avut în vale “parcurile şi lacurile artificiale, care se pot realiza cu mare uşurinţă”.
Din nefericire s-a ales un alt loc în oraş, astăzi fiind grupul de cămine studenţeşti din vecinătatea Facultăţii de Drept. Se iniţiase curând un nou proiect pentru zona Grozăveşti. Deci nimic nu este nou sub soare!
Dealul Patriarhiei nu a scăpat proiectelor edilitare. Fiind considerat “singura parte pitorească din mijlocul oraşului”, se dorea a fi completat şi transformat într-un mic Vatican român”. Începuseră lucrările pe Strada 11 iunie, dar “împrejurările le-au oprit”, macheta proiectului rămânând la Patriarhie.
Potrivit proiectului, Dealul Patriarhiei “trebuia să fie pus în axa unei esplanade care ar fi continuat aleea actuală până la Biserica Sf.Vineri”, iar Mănăstirea Văcăreşti, “cu superba ei privelişte, cu frumosul bulevard Văcăreşti, ar putea fi destinată ca reşedinţă Patriarhiei noastre”, ale cărei instituţii religioase erau “înghesuite” în Dealul Patriarhiei.
Dar ceea ce urma să devină “speranţa oraşului nostru” era “esplanada Dâmboviţei, care se va realiza prin acoperirea albiei sale. Vom realiza într-adevăr o esplanadă monumentală, pe care n’o vor putea avea multe oraşe din lume. Ea va aerisi oraşul, va ridica valoarea urbanistică şi va uşura imens circulaţia capitalei noastre. (…) Sub Dâmboviţa acoperită vom putea realiza metropolitanul oraşului (metroul, ale cărui proiecte datează aşadar, din anii ’30), care va uşura transporturile de mărfuri şi de persoane. Cu metropolitanul Dâmboviţei vom putea realiza gările în centrul oraşului, făcute sub pământ (…); astfel am putea soluţiona şi chestiunea trecerilor la nivel, care încurcă mult circulaţia oraşului nostru”. Planul fusese aprobat iar într-o primă etapă urma să se acopere Dâmboviţa între Str. Şerban Vodă şi Palatul Justiţiei, “cu compartimente provizorii sus şi antrepozite jos. Lucrarea se plătea singură în 15 ani şi cu veniturile după expirarea acestui termen continua acoperirea treptat” (Constantin Argetoianu).
În viziunea edilitarilor interbelici, Calea Victoriei rămăsese “un punct degradant al capitalei noastre”, drept care se fixase o lărgime de 22 de metri iar sectorul cuprins între hotelul Continental şi Piaţa Palatului şi între Calea Victoriei şi Strada Academiei era propus pentru a fi dărâmat “pentru a se face o frumoasă esplanadă”.
S-a avut în vedere chiar ridicarea monumentului de la Adamclisi pe Dealul Văcăreştilor sau pe dealul de la Arsenal, urmând a fi transformat în “Pantheon naţional”, ce ar putea forma astfel “un punct de atracţie pentru străini” şi ar da Capitalei “o caracteristică într-adevăr pregnantă”. Deşi fragmentele monumentului au fost aduse la Bucureşti, proiectul nu a fost finalizat.
Piaţa Universităţii urma să fie transformată “într-un Corso, unde să tragem populaţia oraşului, care se înghesuie pe celelalte străzi”. O realizare mai redusă ca dimensiuni s-a realizat totuşi între Piaţa Universităţii şi Piaţa Mihail Kogălniceanu, cu multe cinematografe, cafenele, berării, restaurante (Corso, Gambrinus, Cişmigiu etc).
Interesant rămâne proiectul privind Strada Lipscani şi împrejurimile. Astfel, Strada Lipscani urma să fie lărgită şi transformată în stradă de arcade, care “ar trebui să fie acoperită sus cu sticlă, astfel ca să împiedice circulaţia aerului. Ea trebuia transformată într-un Corso al eleganţei feminine. (…) În acel Corso al eleganţei feminine din Strada Lipscani, s’ar putea stabili imitaţiunea şi emulaţiunea elegantelor, din care ar ieşi perfecţionarea eleganţei. Eleganţa naturală a doamnelor române ar face în curând din Bucureşti un centru de propagarea eleganţei în Balcani”.
Către 1940, proiectele urbanistice privind Bucureştii merg mai departe şi sunt mult mai ambiţioase. Se avea în vedere eliminarea totală a locurilor virane, înlocuite cu pieţe monumentale, grădini, scuaruri şi parcuri, iar pe străzile Capitalei “nu se vor mai vedea căruţe, harabale sau trăsuri”. Liniile electrice urmau să fie prelungite “până la o rază de 30-40 de km, în jurul Capitalei” iar în centrul acesteia se va introduce metroul (Marcel Iancu).
Piaţa Mare (Unirii) urma să fie desfiinţată “complectamente” (alături de celelalte pieţe agroalimentare). În locul pieţei mari “se va deschide larg perspectiva Patriarhiei spre o mare piaţă pe care se va construi un mare monument (astăzi se află în derulare proiectul unui astfel de monument: Catedrala Mântuirii Neamului!)”; aprovizionările “se vor face numai din antrepozite situate în diverse cartiere ale oraşului” (ceea urmau să fie vestitele “circuri ale foamei” iar astăzi sunt şi marile angro-uri din afara oraşului). Chioşcurile, tarabele şi barăcile urmau să fie desfiinţate.
Interesant de amintit este faptul că zona Universităţii şi aceea a Casei de Depuneri (astăzi CEC-ul) deveniseră punctul unor proiecte imaginare privind construirea unor “centre de atracţie”, precum “blok-hausuri monumentale de câte 14-20 de etaje”, lucru uimitor pentru Bucureştiul interbelic, dar nu imposibil dacă ne gândim la Palatul Telefoanelor. Astfel, clădiri precum Universitatea, Casa de Depuneri, Ateneul Român, Cercul Militar “vor rămâne modeste amintiri ale unui trecut îndepărtat şi de mult uitat”. Aceste proiecte erau socotite a fi terminate către finalul veacului nostru.
Astăzi recunoaştem calculul reuşit al acestor proiecte dacă ne gândim la metrou, amenajarea Dâmboviţei, a Bulevardului Văcăreşti, dar mai ales la clădirile mari din zona Universităţii (hotelul Intercontinental) şi zona Casei de Depuneri (clădirea Bancorex) etc.
De ce acesteproiecte au fost în majoritate sortite eşecului în urmă cu 80 de ani? Ne răspunde Dem I. Dobrescu în Viitorul Bucureştilor (editura ziarului Tribuna Edilitară, Bucureşti, 1934). Situaţia este complexă şi a depins de o serie de factori omniprezenţi în peisajul bucureştean interbelic.
Cea mai serioasă problemă era aceea a bucureştenilor care “au păstrat caracterul umil al ţăranului din care se recrutează. Bucureştenii sunt anarhici în faţa unei autorităţi reale şi servili în faţa autorităţilor abuzive. (…) bucureştenii sunt descendenţii vechilor clăcaşi, care au înmagazinat de-a lungul timpului toată umilinţa robului în faţa patronului. Bucureştii suferă de iobagismul sufletesc” (Horia Creangă).
Aşadar, chestiuni de mentalitate. Un oraş modern construit pe un fond sufletesc rural cu accesoriile mentale ale acestuia. De aceea, până la formarea unui fond sufletesc comun, şi modern, “noi nu putem zidi nimic serios pe sufletul bucureştean”. Bucureşteanul este nedisciplinat şi neadaptat “la ruajul social, este incapabil de muncă continuă. De aici instabilitatea sa profesională. În nici un oraş din lume nu vedem atâta comerţ ambulant, atâţia misiţi, atâţia văcsuitori de ghete, atâţia cartofori, atâţia chibiţi şi atâţia funcţionari. În nici un oraş nu vedem atât de puţini profesionişti care să moştenească profesiunea lor din tată în fiu… meseriaşul bucureştean, preferă loviturile” (N.D.Cocea).
Mentalitatea ostilă schimbărilor mari se regăseşte în rândurile trimise de către negustorii bucureşteni care au trebuit să “suporte cu greu” curăţenia frecventă din pieţe: “Ce este cu atâta curăţenie, domnule primar; noi am trăit veacuri întregi în murdărie şi am trăit mai bine decât acum în curăţenie”. Astfel de repere se regăsesc în toare operele literare interbelice din care amintesc selectiv: N.D. Cocea, Pentr-un petec de negreaţă şi Jurnal; Cezar Petrescu, Calea Victoriei; Petru Dumitriu, Cronică de familie etc.
O altă problema era faptul că “banul public nu a căpătat încă disciplina necesară ca să margă la vistieria publică”, primarul Dem I. Dobrescu fiind adeseori nevoit să intervină pentru a recupera mari datorii ale unor societăţi comerciale faţă de primărie; primarul afirma pe drept cuvânt că va trece mult timp “până când banul public să ajungă să înveţe drumul tezaurului public” (Constantin Argetoianu).
Dincolo de aceste repere îndepărtate – dar mereu actuale – rămâne complemetaritatea temporală între teoretizarea unor proiecte (chiar şi la nivel utopic) în urmă cu mai bine de 50 de ani şi realizarea lor practică, în anii din urmă, act ce confirmă fezabilitatea edilitar-urbanistică a acestora.
Astfel, putem spune că s-a realizat o unitate organică – cel puţin din perspectivă edilitar-urbanistică – între generaţia tânără a anilor ‘30 şi ‘40, şi cea de astăzi, având drept obiectiv primordial un anumit tip de integrare europeană: perspectiva unui urbanism modern. Problemele de astăzi ale arhitecţilor privind urbanismul nu sunt diferite de ale generaţiilor mai vechi.
Cel puţin pentru tinerii provinciali, Bucureştiul fie are “o vechime fără circulaţie europeană”, apărând ca o “irealitate volantă, fata morgana, fantasmă ce niciodată nu a prins trup”, cu un clar contur de “metropolă refuzată”, fie o “născocire” demnă de “un megaloman narcisiac de extracţie paranoică!”.
De ceva vreme, s-a pus accent pe înfiinţarea unui centru de restaurare deoarece în Bucureştiul de azi “nici structura urbană şi nici arhitectutra nu sunt puse în valoare, şi mai ales nu sunt cunoscute”. Bucureştiul poate deveni un punct interesant pentru “turismul cultural”, habitatul care ar trebui să fie valorificat astfel fiind zona centrală, care beneficiază “de o structură urbană originală şi sofisticată şi nu de puţine ori de o arhitectură foarte interesantă!”(George Astalos).
De subliniat faptul că, în evoluţia urbanistică din ultimii 40 de ani, “Bucureştiul s-a dezvoltat în general prin suprapuneri şi eliminări ale fondului vechi”; prin noile proiecte ale anilor ’80, noul oraş urma să-l elimine treptat, într-o manieră punitivă, pe cel vechi. Acest fapt poate fi văzut în spaţiul central definit de zona Unirii, Casa Poporului şi Bulevard” (Alexandru Beldiman).
Faţă de această rană încă vie, Bucureştiul se împarte ireversibil “în două părţi profund inegale. Arhitectura de arhitect, de autor e responsabilă pentru o mică insulă din centru. În jurul ei se întinde mitocul vast, mediocru în cel mai bun caz, boem eventual, degradat de cele mai multe ori, violent din ce în ce mai des”. Toate acstea în timp ce “dughenizarea” cuprinde “centrele oraşelor” iar “intrările municipale sunt acaparate de palate cu turnuri şi turnuleţe – epitom mega-kitsch pentru bogăţia ilicită, eventual analfabetă” (Ştefan Ghenciulescu).
Proiectele de viitor au ca fundament mai puţin calcule matematice cât mai ales remodelări ale stărilor de spirit şi redefiniri ale unor concepte abandonate de dogmele proletcultiste. Dacă arhitectura este “raportul afectiv, foarte sensibil al oamenilor cu spaţiile în care locuiesc, în care trăiesc”, arhitectul devine atunci “proiectantul relaţiei sensibile a locuitorului cu mediul construit în care trăieşte” (Mariana Celac).
Viitorul arhitecturii este restructurat pe vechile valori de către aceia care le mai pot înţelege, deoarece sfera publică apare asemenea unui “întreg destructurat” iar pentru a “cunoaşte din nou arhitectura, trebuie să regândim instrumentele gândirii noastre”.
Întreaga sumă a accesoriilor care compun spaţiul public din jurul străzii – axa fundamentală a acestuia -, accesorii pe care “le consumăm zilnic”, reprezintă o “sumă a rolurilor” a căror diversificare şi nuanţare “fac ca locuirea unui oraş să fie interesantă. Atunci când diversitatea este foarte mare, parcurgerea spaţiului public devine în sfârşit o chestiune de libertate, de adopţiuni, de străzi, de graţie sau de joc”. Plăcerile normalităţii încep să se ivească fragil în zona centrală, dar neconvingător încă, astfel încât, bucureşteanul mai are de aşteptat până când să poată trăi “printre imagini”, culoare, produse etc. În concluzie, “vom şti să construim atunci când vom învăţa să locuim” (Cosmin Caciuc).
Bucureştiul trăieşte în continuare cu “marile traume” ale deceniilor trecute, când “a fost creat un fals urbanism care nu a ţinut seama de organizarea teritorial-urbanistică”. Întinsele cartiere-dormitor de care s-a abuzat foarte mult au rupt “unitatea oraşului”, astfel încât “nu le mai poţi evita, le poţi doar atenua prin construcţii făcute alături. Ele rămân o realitate culturală a unui moment nefericit al Bucureştiului, căruia îi vor trebui zeci şi zeci de ani de zile ca să se repare şi să revină la o anumită acceptabilitate”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.