Călător în sferele înalte ale pantofului şi ale rochiei

Dacă nu aţi trăit niciodată senzaţia unui plonjon prin două secole şi, pe deasupra, nu vă înmoaie obiectele care par a pluti prin tunelul timpului, nu merită să continuaţi lectura acestui text, adică să pătrundeţi în universul casei Doina Levintza şi Dan Coma.

Dacă nu vibraţi când atingeţi o poşetă din mătase şi piele de căprioară, atunci chiar nu merită să călcaţi în casa Doinei Levintza şi a lui Dan Coma. Cu atât mai mult dacă vi se pare că o pereche de pantofi şi o rochie nu sunt decât nişte obiecte oarecare de îmbrăcăminte. După ce se scâlciază sau se şifonează puţin, le arunci sau le dai unui om necăjit. Şi adio, alţi pantofi, alte ghete, alţi prieteni şi alţi mocasini, alte rochii în alte anotimpuri şi alte zile, sandale şi bocanci, cizme de călărie şi genţi de voiaj, poezia nebună ce rămâne din amestecul de viaţă, de iluzie şi de timp în rostogolire lentă, imperceptibilă. Pe haine şi pe încălţăminte trecerea timpului rămâne ca plânsul pe o batistă folosită. Pe măsură ce te plimbi prin încăperile casei din Bulevardul Mareşal Constantin Prezan, te trezeşti luat de mână de tot felul de obiecte vechi şi purtat prin istoria lumii, a Parisului, a modei, a României interbelice şi prin recuzita filmelor şi a spectacolelor de teatru din ultimii patruzeci de ani.

Casa Doinei Levintza şi a lui Dan Coma este un muzeu nostalgic de obiecte şi opere de artă şi, în acelaşi timp, cel mai frumos showroom care există în România. Aş risca să spun că şi de prin partea asta de Europă. Cine să mai fi adunat la el acasă o istorie a păpuşii, de la păpuşile mari de la 1850, cu alte păpuşi mai mici în braţe până la cele modeste, din ipsos şi cârpe, confecţionate prin tot soiul de ateliere din lume.

Prin 1985, Doina Levintza lucra cu Lucian Pintilie la ”De ce trag clopotele, Mitică?” şi împreună cu Dan Coma a colindat podurile, magaziile cu vechituri şi anticariatele pentru aduna decoruri de epocă. Aşa a început colecţia de obiecte, jucării, păpuşi, antichităţi ţărăneşti, lucrări de artă, unelte din diferite meşteşuguri, fotografii vechi şi bijuterii şi curiozităţi care n-au mai încăput în apartamentul lor din Strada Sapienţei, numărul 1. Cu toată ”suita” s-au mutat într-o casă din Strada Anton Pann, de unde a trebuit să plece, puşi pe drumuri de miile de obiecte care îşi cereau dreptul la spaţiu şi lumină. Din 1986, tot acest univers de obiecte salvate de timp a fost ambalat şi transferat pentru a reasambla întregul univers de artă şi vechituri în casa din Bulevardul Mareşal Constantin Prezan, unde există şi astăzi.

Într-o ramă, un corp uman din lemn, cu articulaţii şi balamale la încheieturi, cumpărat de la Paris, a fost montat pe perete într-o secvenţă de decor ce ţine mai degrabă de artă decât de istorie. Pe acest obiect straniu, un soi de schelet uman simulat, a studiat Majestatea Ra Regele Mihai lecţiile de desen şi proporţiile corpului uman. Alături, un portret de femeie şi două rochii albe de mătase, cu solzi mari cât frunzele de iederă, iar pe fiecare treaptă a scării, lucrări de Ion Vlasiu, de Oscar Han, de Dumnezeu mai ştie cine, un ceas cu cuc, un ochean salvat de pe pupa unui vapor care nu mai există, patefoane vechi, cu pâlnii mari ca urechile de elefant, patefoane mici, de voiaj, bune de ascultat plăci care să te ajute să-ţi imaginezi un vals într-o sală de bal, şi mai departe, lângă perete, scăriţe de bronz, zeci de scăriţe de încălecat pe cal, peste care tacticos dă să alerge statuia unui cal cu călăreţ încremeniţi într-un mers nemuritor.

Un tuci ca un obiect de artă, tablouri cu imagini din Ada Kaleh, imagini din Cadrilater şi de la Balcic, raiul pictorilor interbelici, un perete mai mic de icoane româneşti şi un altul alături, cu un tablou uriaş de Ion Mărgineanu, aproape de un 3×2, cu imaginea unei păsări fantastice planând peste un soare sângeriu spre care priveşte râzând, culmea, dintr-o fotografie îngălbenită, faţa luminoasă a Principesei Ileana. Păpuşi, pantofi, sandale din piele de crocodil, ghetuţe din secolul 18, papucii de casă ai Elenei Lupescu, ghetuţele mici, de copil, rămase de la Lucian Blaga, gentuţe pentru ţinută de seară de prin 1930, botine de mătase, păpuşi şi iar păpuşi, statui şi statuete, manechine de croitorie fără cap şi care vorbesc numai prin rochiile pe care le poartă, şanuri de pantofi pe care se poate scrie o istorie a pantofului din ultimele două secole întâlnindu-se pe un coridor îngust cu rama în care stă carnetul de meseriaş al lui Dumitru Coma, bunicul lui Dan Coma, cel din urmă aflat la capătul unui lung şir de lucrători în pielărie şi pantofărie, care nu au ştiut niciodată dacă sunt mari artişti sau meseriaşi fanatici.

Cel mai frumos showroom din câte am văzut în viaţa mea, cel în care locuiesc Doina Levintza şi Dan Coma, începe de fapt din pivniţă, de la camerele de depozitat piei. În fiecare an, Dan Coma pleacă la Târgul internaţional de piele de la Milano, îl bate cu piciorul înainte de deschidere şi apoi colindă toată Italia, pe la atelierele şi făbricuţele marilor meşteri într-ale pielăriei. Rulouri din piei de peşte pirarucu, pescuit de pe lângă coastele Braziliei, sau galuchat, cu solzii tari, din care luptătorii asiatici îşi făceau platoşe, alături de piele din banala burtă de vacă din care toţi ştiu să facă o ciorbă, piei de struţ, de crocodil şi de caiman, de şarpe, de cerbi şi de miel, de oaie şi de capră, de pisică-de-mare (o nebunie într-o geantă sau într-o pereche de mocasini) şi de râs, lângă două rame de întins şi o maşină de subţiat piei. Încăperile seamănă cu un fel de peşteră a lui Ali Baba al pielarilor, cu toate sorturile de piele fină de pe lumea asta, cu celebra piele Togo, folosită de cei de la Hermes pentru genţi, poşete şi harnaşamente, până la ultima nebunie, pielea de peşte cu dreptunghiuri rămase după scoaterea solzilor, nişte forme care nu pot ieşi decât dintr-o imaginaţie aplicată pe miracolele naturii. Şi din care Dan Coma alege un material pentru o clapetă, pentru un buzunar, pentru un mâner de geantă sau pentru o faţă de pantof. Crocodil roşu sau pisică-de-mare albastră, struţ verde sau peşte bej? Care cu care se asortează? Pe aici pe undeva se află graniţa dintre materia primă şi artă, adică tentativa de a da o formă unui pantof de vis sau unei geanţi care să răpească toate privirile.

Un model de geantă sau de sanda începe din pivniţă, de la pripăitul pieilor şi de la ”cititul” lor cu buricul degetelor, sau, în cazul celor mai fine, cu mângâieri prelungi făcute cu dosul palmei. Din această peşteră a lui Ali Baba al pielăriei începe pantoful semnat ”Dan Coma”.

Să lămurim puţin lucrurile. Istoria mersului în două picioare presupune o istorie a pantofului. Istoria descoperirilor geografice include o altă istorie a încălţămintei. Istoria vânătorii nu poate fi dezlipită de cizme după cum marile turnire medievale poartă în pitorescul lor şi apărătorile de oţel ale cizmelor de cavaler. Un banal pantof începe de la o nevoie de viaţă şi nu se termină nici în moarte. Un pantof frumos începe cu o speranţă şi se termină într-un vis. Că megi de parcă zbori, că nici nu strânge şi nici nu atârnă, ci bate aerul ca nişte aripi la picioare. Un pantof izbutit şi fin nu se mulţumeşte să fie privit. Parcă trage cu ochiul spre cel priceput şi dispus să-l preţuiască. Un pantof elegant cere o sală de bal sau un salon de recepţie, o talpă moale, elastică, strângându-se la fiecare pas ca un amortizor invizibil, cere un bulevard prelung sau un trotuar nesfârşit, o talpă cu crampoane cere zăpadă sau o pantă de munte, un tenis elastic cere un teren de sport, un pantof mic, de copil, cară cu el nişte amintiri din copilărie a cuiva care a iubit nespus prechea de încălţări. Pantoful nu este ca un Aston Martin! Cu el să faci majoratul, în el să te căsătoreşti şi tot un Aston Martin să vină în urma cortegiului tău funerar. Pantoful ceva mai mult decât geanta este o nevoie şi reprezintă un loc şi o vârstă, o modă şi o idee. El face legătura între om şi univers, între timpul tău şi starea generală a corpului. Într-o pereche de pantofi îţi duci mireasa la altar şi în altă pereche de pantofi îţi faci cumpărăturile de pensionar. Acelaşi om la alte vârste, în alte stări şi în alte timpuri! O pereche de pantofi te poartă în locurile în care ochii se minunează şi descoperă lumea. Numai pentru un prost o asemenea pereche poate fi un obiect fără nici o importanţă. Pantoful este infinit ca şi universul. La marginile sale nu poţi încerca să ajungi desculţ. Şi acolo îţi trebuie pantofi potriviţi.

Dan Coma este un creator, un meseriaş, un fotograf de lumi şi un salvator de obiecte care vorbesc frumos despre epoca lor. Un artist în piele cum România n-a mai avut. Îmi amintesc de o scrisoare a lui George Enescu, adresată unui prieten din Bucureşti, în care îi spunea că va sosi curând în Capitală pentru tot felul de treburi, inclusiv pentru a-şi comanda ”două perechi de botine”, căci botinele din România sunt ”între cele mai bune şi mai moi din lume”. Dacă n-ar fi fost diferenţa de epoci, aş fi crezut că George Enescu venea la Bucureşti să-şi facă botinele la Dan Coma, tocmai întors de la Casa Regală, al cărei furnizor de marochinărie şi încălţăminte este. Undeva în curte lucrează ultimii mari pantofari din România, ucenici intraţi pe nimic la patron, adică biete şi chinuite calfe, rămaşi pantofari şi pe vremea comunismului, când aproape nimeni nu mai cerea un pantof de comandă, şi acum bătrâni, păsări rare în atelierul unii designer de piele. Dan Coma le spune, uite, vreau aşa, vreau aşa, şi desenează frumos şi exemplifică pe pantofi şi sandale vechi, cum aţi lucrat pentru cutare. Şi meşterii Emanuel Hobeanu şi Gheorghe Bălae zic da, da şi pe urmă fac tot cum vor ei pentru simplul fapt că, după 60 de ani de meserie, ştiu un lucru: că aşa trebuie. Un asemenea meşter măiastru ţi-o poate întoarce cu o întrebare nedezlegată:

– Dumneata ştii cum se fac pantofii care se cos pe dinafară şi se întorc pe dos ca să-i poţi purta? Asemenea pantofi nu poartă decât papii de la Roma!

Cea mai spectaculoasă parte a acestui muzeu cu doi autori se află la ultimul etaj al clădirii, unde rochiile de seară se întâlnesc cu pantofii şi cu genţile, unde o expoziţie de bijuterii, oglinjoare şi pudriere vechi seamănă cu o respiraţie de trecut, cu nişte accente de memorie într-o încăpere luminoasă ca nişte accente de modernitate. Cine vine să vadă rochiile Doinei Levintza şi pielăria lui Dan Coma este derutat de câteva obiecte rare. O caleaşcă pentru copii, tapiţată în catifea verde, cum numai la Museu dos Coches, găzduit în şcoala de călarie a palatului de la Lisabona, poţi vedea, câteva lucrări în sticlă ale artistului Mihai Ţopescu, rochii şi rochii, pălării după pălării, bune de subliniat misterul privirii feminine, genţi, pantofi, sandale şi iar genţi, pantofi şi sandale, în preajma cărora îţi vin în minte toate lucrurile şi întâmplările pe care nu le-ai avut sau nu le-ai trăit, dar după care ai tânjit în toate nopţile de nesomn.

– Sunt lucruri atât de frumoase pe care eşti obligat să nu le laşi să dispară. Dacă le salvezi, îţi surâd şi îţi dau idei, îţi dau un elan şi te duc înainte, zice Dan Coma. Vorba lui Ionică Diaconu, prietenul său de atelier şi de obiecte rare, de mocasini meşteriţi ca la Paris:

– Cine n-are lucruri vechi n-are ce-şi aduce aminte!

Nu ştiu dacă Muzeul Ţăranului Român adună atâtea şuruburi lungi de lemn, atâtea putini şi putineie şi atâtea vase vechi, unelte de pielărit şi de ţesut, piepteni pentru fuiorul de cânepă, maşini de călcat şi de întins pielea, spate şi suveici, preducele şi unelte deja ieşite de mult din uz, cufere de voiaj şi genţi de călătorie, lucruri de care te poţi agăţa şi cu care poţi călători nestingherit prin timp şi spaţiu ca un copil urcat pe aripile unui vultur care dă ocol pământului şi secolelor.

Cine are norocul să intre are parte de câteva ore de zbor cu ochii închişi prin cele mai frumoase crâmpeie din lumile posibile.

Fotografii de Timi Slicaru

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.