Călătoriile peisagistului Albert Marquet

Născut pe malurile Garonnei, Albert Marquet (1875-1947) şi-a petrecut cea mai importantă parte a vieţii între Paris şi Alger. De pe cheiurile Senei la malurile Mediteranei, apa a rămas motivul său de predilecţie. Reunind peste 110 picturi şi desene din colecţii particulare şi ale unor mari instituţii, cum ar fi Centrul Pompidou, Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, National Gallery of Art din Washington, Retrospectiva pe care i-o consacră Muzeul de Artă al Oraşului Paris invită la o călătorie mult mai trepidantă decât ar putea părea la început.

Plaja la Fécamp

Dacă Albert Marquet nu figurează în palmaresul celor mai faimoşi artişti moderni, el nu merită totuşi să fie uitat. Este adevărat că, exceptând desenele şi pânzele fove ale începuturilor, opera lui nu se inserează în vasta frescă a progreselor artei moderne, în care locul principal îl ocupă prietenul său Matisse.

De la fovism, căruia îi este asociat la începutul carierei sale, Marquet păstrează numai câteva caracteristici: simplificarea formelor, o autonomizare relativă a culorilor, aparenţa unei improvizaţii rapide. Pictorul caută însă armonia tonală cu scopul de a dezvălui esenţialul, de a ”picta ca un copil fără a-l uita însă pe Poussin”, cum afirma el.

Poarta Saint Cloud

Expoziţia relevă o căutare constantă a modernităţii prin diferite aspecte ale creaţiei sale, de la primele lucrări de la Paris şi Arcueil, alături de Matisse, opere fove, de la nudurile atât de caracteristice, între studii academice şi senzualitate, până la obsesia peisajului, această „atât de particulară dominare optică a lumii”, pentru a cita cuvintele lui Jean Cassou, în acelaşi timp modernă şi atemporală.

Notre Dame într-o zi ploioasă

Cu câţiva ani în urmă, Muzeul Carnavalet din Paris expunea peisajele lui din Paris şi din Ile-de-France, Muzeul Marinei se oprea asupra celor marine şi Muzeul Tavet-Delacour de la Pontoise îi urmărea călătoriile de-a lungul Senei. Comisarul actualei expoziţii, Sophie Krebs, conservator la Muzeul de De Artă Modernă al Oraşului Paris, a dorit să depăşească apropierea geografică pentru a înţelege opera şi omul cu obiectivitate şi fineţe. Să-l arăţi pe Marquet altfel presupune şi să arăţi opere rareori văzute. În afara împrumuturilor notabile de la muzeele din străinătate, o treime din cele 75 de picturi şi jumătate din cele 70 de desene prezentate prin rotaţie în cele cinci luni de existenţă a expoziţiei, deschise până la 21 august, provin din colecţii particulare.

Nud pe divan

Organizată în parteneriat cu Muzeul Puşkin din Moscova, Retrospectiva pune în lumină şi călătoria lui Marquet în URSS, în 1934, trecută adesea sub tăcere, dar şi succesul durabil de care pictorul – mentor fără voie al unui grup de tineri sovietici, numiţi marchişti – s-a bucurat în această ţară.

Persienele verzi, 1944-1946

În pofida corespondenţei cu prietenii lui şi a preţioasele cărţi de amintiri publicate de soţia sa, scriitoarea Marcelle Martinet, în pofida arhivelor familiei şi ale Galeriei Druet păstrate de Institutul Wildenstein, care a şi publicat primul volum al catalogului picturilor sale, Marquet îşi păstrează o parte de mister. „Era atât de greu să te apropii de el!”, mărturisea la moartea artistului Matisse, care îi era totuşi prieten de peste 50 de ani.

Pont-Neuf sub zăpadă

Cei doi se întâlniseră la Şcoala Naţională de Arte Decorative. Scund, miop şi şchiopătând, Marquet a avut o copilărie dificilă. Sigură de talentul lui, mama sa a decis să se instaleze la Paris, unde a deschis un mic magazin, departe de Bordeaux şi de portul animat în care lui Marquet îi plăcea să-şi umple caietele de şcolar cu desene. Împreună cu Matisse, el a intrat în atelierul lui Gustave Moreau, cunoscut pentru metoda liberă de învăţământ. Dacă obişnuia să copieze la Luvru operele maeştrilor, îi plăcea şi să coboare în stradă pentru a face crochiuri pe „ceea ce mişcă afară”. Din câteva linii incisive, apăreau, nu fără ironie, o prostituată, un muncitor, „un om fericit”… El sesiza cu umor, din trei linii expresive, atitudinile oamenilor de pe stradă, un coşar, o negustoreasă.

Portul Havre

Marquet este şi un mare desenator al secolului al XX-lea. Matisse îl numea Hokusai al nostru”. Crochiurile lui rapide sesizau esenţa subiectului în câteva linii, evocând arta Extremului Orient, frizând uneori abstractul. Prin culorile lor vii, uneori stridente, pastelurile realizate în grădinile Arcueil şi Luxembourg în 1898 şi 1999, l-au calificat drept unul dintre primii fovi.

Pyla, 1935

Deşi realizează pânze superbe, cum ar fi 14 iulie la Havre sau Afişe la Trouville, Marquet va rămâne decalat faţă de prietenii săi Henri Matisse, Henri Manguin şi Charles Camoin, Sohie Krebs îl numeşte de altfel „Fovul impur”. Începuturile au fost vesele şi colorate. Galbenuri, roşuri sonore, albastruri profunde, portocaliuri… Dar el îşi surdinizează repede paleta în favoarea unor tonuri ca gri, lila, mov, verde-bronz, de o mare subtilitate. Către sfârşitul vieţii, o va încălzi din nou, în micile pânze în care pictează ferestre, obloane închise, dincolo de care soarele străluceşte nemilos.

Sena la Poissy

Temperamentul îl îndeamnă către o simplificare a formelor mereu mai împlinită, către o sobrietate a culorilor fluide, puse în pensulaţii precise. Aceste tablouri care par atât de simple sunt de fapt rezultatul unei mari măiestrii care nu suportă nicio aproximare.

Amintirile lui Marcelle Marquet, citate de Myriam Escard-Bugat într-un amplu articol, spun multe despre nevoia irepresibilă de libertate a lui Marquet. „Cuceriţi de o pădure, un râu, o şosea mai bună (…), ne-am trezit la Sète după ce traversasem Bretania şi Vendeea, deşi plecasem la Cahors”. Încă din Atelierul lui Moreau, tânărul bordelez, pe care maestrul îl numea „duşmanul meu intim”, a dovedit o mare libertate de spirit.

Podul Saint Mihel din Paris

Sophie Krebs concluzionează: „Are o latură nici Dumnezeu, nici maestru, nici juriu, nici recompensă”. Nu trebuie căutată în operele lui urma unor convingeri politice. Niciodată în primul rând, întotdeauna în umbră, cel care a aderat la partidul comunist în 1945 afrecventat de foarte devreme toate mediile cu idei libere (Andre Rouveyre, Emil Szttya, Maximilien Luce…)

Portul Alger (Vama şi Amiralitatea), 1941

Constrâns să fugă în Algeria în 1940, după ce semnase o petiţie de protest a artiştilor şi intelectualilor împotriva nazismului, Marquet refuză să expună în anul următor la Salonul Tuilleries pentru că i se cere un „certificat de neapartenenţă la rasa evreiască”. În Alger, departe de conflict, urmăreşte atent informaţiile şi nu ezită să primească vizitatori şi refugiaţi, riscând chiar închisoarea. Această neîngrădită nevoie de libertate are un ecou în gustul lui pentru călătoriile care i-au ritmat viaţa.

Terasă la Estaque

Începând din 1905, în fiecare an, pictorul călătoreşte în Franţa sau în străinătate, de la fiordurile norvegiene la canalele veneţiene, trecând prin Constantinopol. Atras de plaje şi de porturi cu ambianţe diverse, se stabileşte în 1909 pentru un sejur „de zăpadă, de gheaţă şi de ploaie” la Hamburg, înainte de a-şi plasa şevaletul în elegiacul port din Napoli şi de a vizita apoi Marocul. Dar să nu ne înşelăm. Marquet nu este curios de tot ce există. Spania pe care a traversat-o în mai multe rânduri nu i-a stârnit interesul. Din 1920, Algerul, unde şi-a întâlnit viitoarea soţie, Marcelle Martinet, algeriancă născută din părinţi francezi, devine a doua sa casă. Prieten cu Louis Meley, eminent colecţionar, pictorul se duce în Alger aproape în fiecare an cu Marcelle. Fără să fi căzut cu adevărat pradă farmecelor Orientului, îşi îndreaptă mereu privirea către larg pentru a imortaliza, cel mai adesea, portul comercial, gara maritimă sau Piaţa Guvernului. Alger, dar şi La Goulette, portul Bougie şi peisajele sale „făcute pentru Poussin” sau Sidi Bou Said. Catalogul picturilor sale executate în Africa de Nord cuprinde nu mai puţin de 750 de opere.

Portul din Menton

Paralel cu aceste călătorii îndepărtate, pictorul hoinăreşte prin Île-de-France (malurile Senei şi Marnei) şi pe coastele franceze. Pe Coasta de Azur din 1905, la invitaţia lui Signac, Cross şi Valtat, îl descoperim în anul următor în Normandia, alături de Dufy. Reformat în timpul Primului Război Mondial, petrece mai multe luni la Marsilia, unde apreciază portul animat, apoi pleacă de mai multe ori pe coasta bască şi în Bretania, unde, „dorind să vadă furtunile”, îşi găseşte refugiul în special în vara anului 1928.

Lectură

Chiar înainte de a semna cu Galeria Druet, în 1905, un contract care îi permite o oarecare siguranţă financiară, Marquet se plimbă prin Paris, trecând de la ferestrele apartamentului său la cele ale atelierului unui confrate. Se impune deja un paradox: artistul are mania mişcării, dar oferă o viziune destul de redusă a Parisului. Dacă imortalizează în câteva picturi Piaţa Madeleine, Curtea Napoleon de la Luvru sau Buttes-Chaumont, în majoritatea operelor pictează numai Île de la Cité şi Podul Saint-Michel. Până la sfârşitul vieţii sale, pe orice timp, la orice oră şi în orice anotimp, pictorul, aşezat în spatele unei ferestre, sesizează cu o sensibilitate mereu nouă aceste vederi atât de familiare. „Pleinairist de interior” cum îi place Sophiei Krebs să-l numească, Marquet rămâne la adăpost de privirile altora, captând viaţa fremătătoare din postul său de observaţie. Pânzele, de dimensiuni moderate, paleta redusă şi formele simplificate atestă nevoia artistului de a capta esenţialul. La Paris, ca şi oriunde altundeva, operele sale refuză anecdota şi pitorescul. Adoptând o punere în pagină riguroasă, îşi compune ca un arhitect al spaţiului peisajele cu catarge, cheiuri, faruri şi linii ale orizontului. „Oripilat ca de o minciună de tot ce avea aparenţa definitivului”, Marquet iubeşte jocurile de lumină, fluiditatea apei şi efectele de oglindă pe care aceasta le produce.

Portul Hamburg

Vedere din Portul Havre, 1911

Dacă scenele de exterior nu sunt lipsite aproape niciodată de prezenţa umană, Marquet a lăsat puţine portrete. Relativ rare, nudurile feminine ocupă totuşi un loc singular în opera sa. În afara studiilor după model, realizate în creion sau în ulei în atelierul lui Gustave Moreau sau în cel al lui Manguin, între care se remarcă frumosul Nud fov, din 1898, pictorul realizează între 1908 şi 1919, o serie de nuduri feminine remarcabile şi atipice. Frecventând cabaretele şi bordelurile, Marquet îşi găseşte acolo sursa de inspiraţie. Printre modelele sale, tânăra şi provocatoarea Yvonne, care l-a însoţit cu regularitate în călătoriile sale până în 1922, a fost mult timp favorită. Departe de femeile anonime care pozau în atelier, cele pe care pictorul le pictează aşezate sau întinse pe canapele cu motive florale, fixează uneori spectatorul fără a lăsa să transpară nimic din reflecţiile lor interioare. „Aţi surprins aceste femei în repaos, dar au gura ostilă şi ochi dispreţuitori”, analizează criticul de artă George Besson. În pofida acestei distanţe, a răcelii care anihilează în mare măsură senzualitatea corpurilor, tratarea realistă impune o proximitate fizică între model şi privitor a cărui privire nu se poate desprinde.

„Port în mine mari plecări neîmplinite”. Acest vers de o infinită melancolie, dintr-un frumos poem al altui bordelez, Jean de La Ville de Mirmont, caracterizează poate cel mai bine pictura lui Albert Marquet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.