Mulți își fac merite din a clama cât de neclintit cred ei în justiție și că hotărârile judecătorești nu sunt nici măcar de comentat, decum de pus în îndoială. Este adevărat, unii au susținut toate acestea până când au ajuns ei înșiși încătușați, după care luptă pentru dreptate în alte locuri. Alții sunt vehemenți când hotărârile se aplică rivalilor, în speranța că rândurile acestora vor fi rărite cu mâna magistraților. Birocrația indigenă protestează la orice punere în discuție a unei hotărâri sau proceduri juridice, ca și cum s-ar atinge ceva imaculat. Se desfășoară, în orice caz, o propagandă ce vrea să impună convingerea că justiția ce iese din instanțele de judecată trebuie luat fără cârtire, cu capetele plecate.
Această propagandă este unică astăzi, căci în orice țară în care se exercită cu exigență forța justiției, se poate discuta orice decizie a instanțelor, fără fetișuri. Ea este și de prost gust, căci premisa tacită, după care binecuvântarea cu justiție pilduitoare a sosit, este evident ridicolă. Mai presus de toate însă, această propagandă face deservicii prestigiului justiției.
Firește, nu este discutabilă nevoia ca sistemul judiciar să funcționeze în mod independent și să genereze cât mai puține nedreptăți. Ar fi bine ca acest sistem să fie acea putere calmă și înțeleaptă pe care cetățeanul se poate bizui în orice împrejurare. În fapt, suntem încă departe de așa ceva și rămâne din capul locului contraproductivă desconsiderarea a ceea ce mai trebuie făcut pentru a transforma instanțele în locuri de înfăptuire a dreptății.
Pentru a readuce discuția despre justiție la realitate, ar fi suficient ca cel interesat să examineze o colecție de sentințe și motivări. Pe o prea mare parte acestea conțin probe insuficiente, erori de logică și evaluări diletante. Ar fi de ajuns să luăm în seamă împrejurarea că mulți dintre cetățenii care trec prin instanțe nu sunt deloc convinși de corectitudinea abordării și-și caută unde pot, fie și tardiv, dreptatea. Sau să considerăm cantitatea revizuirilor de sentințe, când se recunoaște eroarea și abuzul. Ar fi suficient să observăm că autoritățile din aproape oricare țară civilizată caută să-și scoată cu orice chip cetățenii din raza instanțelor judiciare de la Carpați.
Situațiile acestea ar trebui să dea de gândit celor interesați cu adevărat de justiție. Nu este tolerabil nici dacă numai o sentință lovește nedrept un om. Nu voi lua însă în analiză cazuistica, aflată de altfel la îndemâna oricui. Nici nu voi intra aici în explicațiile juridice, căci ele aruncă adesea mai mult ceața asupra unor adevăruri de bun simț, ce-l interesează pe cetățeanul simplu care suntem fiecare. Voi argumenta în schimb două idei.
Prima este aceea că trebuie distins între justiție ca valoare fondatoare a societății, care are importanță nu îndeajuns respectată, pe de o parte, și hotărârile de aplicare a justiției, care sunt din capul locului dependente de întrunirea multor premise factuale, pe de altă parte. La noi unii derivă fără scrupule felul în care se aplică justiția din importanța ei și proclamă emfatic că am fi deja cu dreptatea printre noi. Spus simplu, din poziția crucială a justiției în societate nu rezultă nicidecum că deciziile instanțelor ce promit să o pună în aplicare sunt apriori drepte. De altfel, nici o practică judiciară matură din vreo altă țară nu pretinde fără precauții că întruchipează justiția însăși și nu se justifică prin apel la zeița Themis!
A doua idee este că în țara până la justiție (dreptate) a mai rămas încă o cale lungă de parcurs. Spun aceasta pentru că înfăptuirea justiției depinde de multe lucruri: de calitatea legilor, de valoarea procedurilor, de criteriile probațiunii, de corectitudinea constituirii probelor, de relevanța lor, de pregătirea magistraților, de selecția acestora și de integritatea lor. Oricît s-ar supărare numeroșii discusanți superficiali despre justiție, fiecare dintre aceste momente condiționează ajungerea la justiție. Așa stând lucrurile, este de la început mai realist ca în dezbaterea publică și, desigur, în acțiunea celor responsabili de împărțirea dreptății în societate, să se caute înlăturarea neajunsurilor din șirul întreg al dependențelor justiției, decât să se cultive pretenții demagogice că justiția funcționează deja fără cusur. Exprimat și aici cît se poate de simplu, justiția nu este mai bună decât societatea și împărtășește inevitabil valențele și carențele acesteia. Doar că răspunderea sistemului judiciar este mult mai mare, fiind pe măsura importanței în societate a valorii dreptate, care i s-a încredințat!
Spunând cele de mai sus, nu trec sub tăcere prestația onestă a multor juriști calificați, care încă mai există la noi. Se pot lua la lectură numeroase sentințe și motivări și se poate observa că, în eventualitatea în care probele au fost recoltate corect (de pildă, se stabilesc fapte, nu vorbele cuiva despre acestea, se circumscriu fapte juridice, nu impresii despre lungimea părului, nu se arestează omul și apoi se constituie probele, cum se face frecvent astăzi!), nu este ceva de obiectat.
Dar nu juriști calificați și integri se bat cu pumnul în piept că ei fac justiția la care toți trebuie să se închine. Nu ei pretind că justiția este independentă și că nimeni nu trebuie să o discute. Pretind infailibilitatea hotărârilor din instanțe și caută să împiedice orice discuție noii activiști politici, dintre juriști și mai ales dintre nejuriști. Împreună, aceștia întrețin în viața publică un fals costisitor – cel al justiției independente, curate, infailibile, deja venită pe Pământ. În mod sigur, de acest fals nu are nevoie într-o societate matură nici un cetățean rămas rațional. Doar curentul unor activiști care s-au cățărat pe instituțiile acestei țări și vor să le țină captive are nevoie de un astfel de fals.
Ca orice propagandă, și propaganda ce se agață mai nou de justiție recurge la sofisme și la pretenții fără suport. Iată doar câteva exemple.
Știm prea bine din istorie că fără justiție nu există demnitate a persoanei, comunitate în jurul dreptății, performanțe, bunăstare. În cultura de care aparținem avem o dezbatere lungă asupra relațiilor dintre adevăr, dreptate, bine, frumos, cu sinuozitățile lor. A rămas însă larg recunoscută poziția cheie a justiției în societate. Dar din poziția de valoare fondatoare (nu e posibilă societate propriu-zis umană fără justiție!) nu rezultă nicidecum că dreptatea împărțită de instanțe este automat justiția! Într-o asemenea derivare, care se folosește copios la noi, este, spus cu eleganță, un paralogism (un fel de sofism rudimentar), pe care nu altcineva decât celebrul Kant l-a demontat pentru totdeauna. Este vorba de paralogismul deducerii unei realități din conceptul ei, ca și cum ai deduce existența eului din unitatea amintirilor, bogăția proprie din aceea că ți se cuvine o parte din bunurile Pământului, importanța a ceea ce faci din aceea că toți oamenii sunt egali. Pozitiv exprimat, la justiție se ajunge în instanțele judiciare plecând, desigur, de la conceperea justiției, dar făcând în așa fel încât hotărârile din instanțele judiciare să fie pe legi bine elaborate și formulate, pe proceduri chibzuite, pe probațiune serioasă și să fie luate de judecători pricepuți și integri. În fapt, condițiile de posibilitate a justiției în instanțe sunt numeroase și nu se întrunesc prin decretul cuiva. În orice caz, ele nu se reduc nicidecum la simpla invocare a măreției justiției. Altfel spus, contează sentința judecătorească, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la sentință.
Nu doar acest paralogism ne obligă să privim îndeaproape hotărârile din instanțe. Se adaugă imediat un alt argument de logică elementară. Aspirația naturală a unui judecător este să ajungă la atâtea probe și la acele raționamente care permit o concluzie apodictică, adică necesară, sau cât mai apropiată de aceasta. Adică, spre a face cât mai intuitiv acest aspect, la o concluzie de nezdruncinat, ce ar fi trasă de orice minte normal înzestrată dacă ar fi lăsată să judece. În acest sens, Eugeniu Sperantia observa, lucid, că “logica juristului de vocație este nu un instrument, ci o nevoie a sufletului; și nu e, drept vorbind, nici o deosebire între iubirea de logică și iubirea de justiție.” (Vocația de jurist).
Avem concluzii apodictice sau apropiate de acestea în instanțe? Spus onest, avem un ocean de decizii probabile în raport cu realitatea și prea puține decizii apodictice sau măcar apropiate de acestea. Natura treburilor umane face ca abia în situații de un fel aparte judecătorul să poată da sentințe care sunt adevăruri necesare în raport cu datele realității. Anume, atunci când, de exemplu, inculpatul, în scris și fiind în totalitatea facultăților sale mentale, recunoaște vinovăția sau când se adună probe veritabile (nu vorbe despre probe) asupra cărora nu planează nici o îndoială (calcule umflate, de pildă, care se infirmă la prima refacere) și care sunt rațiuni suficiente pentru a da ca inevitabilă concluzia respectivă. Fiecare poate răspunde singur la întrebarea când se petrec asemenea situații. Efectiv, se petrec extrem de rar, oricum cu mult mai rar decât își asumă propaganda amintită.
Ca urmare, judecătorul are a pune în lucru continuu cunoaștere și conștiință, dacă este, cum s-a spus, “jurist de vocație”, și nu activistul cauzelor murdare, fie ele și dosite sub formalisme. Iar cei care și-au împăcat cugetul în fața sentințelor înainte de a se confrunta cu realitățile și discută emfatic despre justiție s-ar cuveni să învețe moderația. Fie și numai logica simplă ruinează de la început pretenția infailibilității hotărârilor judecătorești. Nici magistratul calificat și integru nu poate trece peste limite ce țin de posibilitățile de întemeiere logică a propozițiilor. Decum cel care este mai puțin calificat și lipsit de integritate!
La aceste două argumente în favoarea discutării pe teren, caz de caz, a aplicării justiției se adaugă al treilea argument, ce ține de natura limitată a capacităților umane. Știm prea bine că doar Cel de Sus este omniscient și face dreptate singur. Pretențiile unor activiști ai sistemului juridic de la noi de a-i lua locul sunt cel puțin deplasate. Dreptatea se împarte printre oameni în instanțe, de persoane ce-și pun, desigur, robe pompoase și parcurg ritualuri, dar au trebuințe, limite ca toți oamenii, pasiuni și hachițe de netăgăduit. Așa stând lucrurile, a pune hotărârile judecătorești în mâna a două persoane și a crede că acele hotărâri sunt indiscutabile este o simplă barbarie. Nici cinci judecători din aceeași instituție, în care aceștia depind fatal de un șef, care le prescrie prin simpla lui existență comportamentul, nu pot face altceva. De aceea, din rațiuni ce țin de capacitățile fatal limitate ale naturii umane, nu este de așteptat vreo sentință indiscutabilă din partea vreunei instanțe – exceptînd, desigur, situațiile ce permit concluzii necesare, apodictice, sau apropiate de acestea, cum am arătat. Se poate spune că, în sistemul nostru judiciar, abia trecerea la practica curții cu jurați în procesele de mare miză va putea mări siguranța în hotărârile judiciare și va crea încrederea în justiție, ce se caută astăzi zadarnic cu mijloacele forței.
Justiție nu poate fi acolo unde legile sunt strâmbe și prost formulate. Nici acolo unde procedurile duc oriunde, dar nu la dreptate. Nici acolo unde numirea magistraților se face de către un centru de putere, oricare ar fi acesta. Nu dau rezultate numirile în justiție în afara competiției neîngrădite, care să-i aducă în față pe cei mai calificați și mai integri juriști, printre care să decidă în interes public colegii reprezentative. Mandatele ar trebui să secondeze, precum în SUA sau alte țări, schimbările prezidențiale, care sînt, cum știm, între altele, ocazii de oxigenare. Cadrul din România fiind deocamdată altfel, este de recunoscut cu onestitate că deocamdată țara noastră stăruie pe o cale ce nu are cum să ducă la justiție: legi prea puțin în interes public, proceduri necugetate, criterii aberante în probațiune, desemnări voievodale de magistrați, politizarea acestora. Trebuie să fii naiv sau de rea credință sau propagandist să nu recunoști injustiția ce se produce perceptibil chiar sub propaganda despre justiție.
Se invocă extensiunea sufocantă a corupției din societate ca argument al exaltării justiției, fie ea și cu neajunsuri. Se poate discuta și trebuie discutat serios despre corupție. Fenomenul este mai extins decât se crede. El se combate în România actuală fără o examinare temeinică a dimensiunilor și surselor sale, la presiuni din diferite direcții. În țări analoage s-a făcut analize ale corupției, surselor și locurilor acesteia. La noi totul este lăsat în seama unor opinii mai mult sau mai puțin punctuale, care nu știu ce este o societate și nici cum funcționează instituțiile, încât dau o imagine selectivă, preferențială, după amiciții și inimiciții, a întinsei corupții. Pe de altă parte, deocamdată ridică piatra luptei anticorupție mulți dintre cei care își datorează poziția tocmai actelor de corupție.
Oricum, pentru moment s-a ajuns la o luptă oarbă, pesemne durabilă, ce ține de vorbă naivii, dar nu rezolvă problema. În definitiv, unde sunt răspunderile stabilite cu acuratețe pentru marile pierderi prin dezindustrializare, înstrăinarea mijloacelor de transport, distrugerea pădurilor, deposedări de terenuri, golirea țării de valori, impostura ocupării funcțiilor de decizie, răsturnarea ierarhiei valorilor în societate? Dincoace de toate, nu se ajunge la justiție cu lucru de mântuială, care dă rateuri în toate direcțiile, cum nu se ajunge la adevăr măsluind continuu. Așa cum din fals nu rezultă adevărul, nici din nedreptăți sau dreptate la nimereală nu iese o societate dreaptă.
Unii dintre juriști au atras deja atenția, spre lauda lor, că este chestionabil nivelul de pregătire cu care se concurează la magistratură și că selecția tendențioasă face ca juriștilor calificați să le fie preferați cei manevrabili. Problema este, oricum, largă. Să fim direcți: România cunoaște un grav decline al nivelului universităților, care nu are cum să ocolească facultățile de drept. În definitiv, ce înțelegere (nu doar cunoaștere formală!) a dreptului, ce cunoștințe de economie, sociologie, psihologie, antropologie, de logică, de filosofie a dreptului se asigură juriștilor în universități? Ce experiență de viață are un magistrat care abia a încheiat sumarele studii de la noi? Dacă se scrutează cu precizie lucrurile, vom putea observa că nu se asigură aproape deloc nici înțelegerea, nici cunoștințele și nici experiența de viață la modul serios, comparabil cu alte țări. Ca efect, întâlnești tot mai des magistrați care vizibil nu cunosc în ce constă sensul unei legi, ce este un fapt, cum se constituie o probă, cum se distinge între condiții și cauze, cum se leagă faptele, cum se ia o hotărâre judecătorească, ce scop are penalizarea, cum se asigură legitimarea, ce presupune demnitatea umană, ce răspundere socială incumbă justițiarului și multe alte chestiuni elementare ale aplicării justiției.
Recent, Curtea Constituțională pare înclinată, în sfârșit, să scoată din joc probele obținute prin ascultări ilegale de convorbiri între persoane. De ce așa târziu, când cei mai calificați juriști au arătat că felul în care se procedează în constituirea probelor în România nu este compatibil cu regimul de libertăți și drepturi? Oricum s-ar răspunde, o vastă revizie a criteriilor admisibilității probelor ar trebui să urmeze neîntârziat, dacă ținta este o societate matură a oamenilor liberi și responsabili.
Sunt multe indicii că nu se înțeleg nici conținutul și nici sensul pedepsei, chiar de către cei care o administrează. De pildă, în loc să se recupereze daunele – într-adevăr milioanele de euro furate în chipuri diferite – instanțele se reped în spectacole mediatice ce nu rezolvă nimic pe termen lung. Așa cum se văd lucrurile, sunt deocamdată mai mult răfuieli între grupuri, decât penalități adecvate care să permită societății înlăturarea prejudiciului și descurajarea criminalității. De ce, totuși, nu se ating averile formate ilicit? Interesul pare deocamdată să fie anihilarea politică, dacă se poate civică, a oponenților vizați, nu recuperarea daunelor de pe suprafața societății.
Statul de drept este una dintre noțiunile cele mai invocate în discuția de azi despre justiție. Se știe prea bine că statul de drept înlocuiește dintru început arbitrarul oricui – persoane, instituții și reprezentanți ai acestora – cu prevederile legii. Oricare cetățean conștient preferă statul de drept statului arbitrar. Pe meleagurile noastre s-a ajuns însă, mai nou, în situația în care trebuie cerut ca dreptul, și nu arbitrariul, să fie aplicat inclusiv atunci când este vorba de conceperea statului de drept. Spus fără ocolișuri, statul nu este nicidecum de drept când persoane ajunse în funcții prin accidentele istoriei aplică abuziv legi prost formulate și proceduri rău orientate în dauna unor oameni reduși la tăcere. Statul de drept nu este paravan pentru nedreptăți comise de cineva care deține la un moment dat puterea. Statul de drept este altceva decât o carcasă pentru abuzuri – de această dată în numele dreptului prost înțeles și practicat în afara dreptății.
Ca societate, avem nevoie de justiție, de mult mai multă justiție. Nu este cazul ca oamenii să obosească pretinzînd justiție. Dar, firește, este nevoie de o justiție făcută altfel, cu o veritabilă cultură a dreptului. Nu s-ar câștiga oare dacă cei care coboară descuția despre justiție la nivelul unei propagande ar învăța din ampla discuție din SUA privind respectarea legii, care este de la sine înțeleasă, și condițiile aplicării literei legii, luate împreună? Nu ar trebui să se învețe din discuția belgiană și britanică privind condițiile de obținere a sentințelor sigure (ale apodicticității, în cele din urmă) în justiție, din dezbaterea italiană privind importanța “îndoielii” metodice în acțiunea judecătorului, din cea germană privind nevoia “neliniștii etice” în întreaga aplicare a justiției?
În mod tot mai evident, în România trebuie revenit la justiție și la cultivarea justiției. Nici nu există altă cale de a integra o societate în care, așa cum atestă sondajele, dorința cea mai fierbinte printre cetățenii aflați în deplinătatea puterilor este emigrarea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.