Canaletto, maestrul vedutelor între cer şi apă

Canaletto (1697-1768) este celebru pentru picturile Veneţiei, ale canalelor şi ale sărbătorilor. El este cunoscut mai puţin pentru gustul său pentru capriciile arhitecturale, executate în Anglia, pentru sensibilitatea la efectele atmosferice.

Este primul artist care a pictat vedute nu numai ca simple descrieri, ci elaborate intelectual, ştiinţific, graţie unei măiestrii noi a perspectivei şi a folosirii camerei obscure, realizând desfăşurări panoramice, oscilând între rigoare şi fantezie. În Aix-en-Provence, la Caumont Centre d’Art este deschisă, până în 13 septembrie, o magnifică expoziţie, Canaletto, maestrul vedutelor. Deosebit de bogat, cu ilustraţii excepţionale, catalogul expoziţiei, realizat de Bozena Anna Kovalczyk, specialist în pictură veneţiană din secolul al XVIII-lea.

Bucentaurul revenind la Lido

Canaletto, un magician al teatrului, rupe cu lanţurile clasicismului şi face să sufle un vânt de libertate şi fantezie. Sunt expuse peste 50 de opere, subliniind talentul de inventator şi libertatea execuţiei atât în redarea Veneţiei, cât şi a Tamisei.

Canaletto este maestrul necontestat al vedutei, peisaj urban în perspectivă, redând topografia locurilor, gen născut la Roma în secolul al XVII-lea. Dar, în spatele aparentei fidelităţi faţă de realitate, operele lui demonstrează o mare libertate de execuţie în compoziţie şi în redarea detaliilor.

Palatul Dogilor, superb edificiu gotic

Canal Grande şi biserica Santa Maria della Salute

Dacă veneţienii au conferit nobleţe vedutei, genul s-a născut la întâlnirea tradiţiei olandeze cu peisajul roman. Originea vedutei trebuie căutată în opera pictorului olandez Gaspar Van Wittel, zis Vanvitelli (1652-1736). În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, el importă la Roma genul vederii urbane sau suburbane, aşa cum fusese el ilustrat în Ţările de Jos de Berckhjeyde sau Van der Heyden. Conjugând o descriere minuţioasă a detaliului cu măiestria perspectivei, Vanvitelli oferă o imagine obiectivă, dar vie, a oraşului contemporan lui. El ”a ştiut să ducă vederea topografică, pe care a ales-o încă de la debutul carierei sale ca specialitate exclusivă, la o demnitate artistică necunoscută în cadrul restrâns al genului până atunci”, sublinia Giuliano Briganti.

Imaginea Veneţiei către Piaţa San Marco

Această exigenţă artistică întâlneşte în Italia acelei epoci condiţiile necesare succesului. Considerat ca o încoronare a unei bune educaţii, Marele Tur, cum era numită călătoria prin Europa şi mai ales în Italia, a cunoscut apogeul în veacul al XVIII-lea. În acest context, tinerii aristocraţi britanici şi de pe continent plecau prin Europa nu numai pentru a descoperi alte culturi, alte moravuri, dar şi pentru a se perfecţiona în studiile umanistice. Se constituie astfel o clientelă cosmopolită, de pe urma căreia veneţienii au ştiut să profite din plin.

Interiorul Basilicii San Marco

Veduta a fost introdusă în Cetatea Dogilor de Luca Carlevarijs (1663-1730), care a descoperit la Roma arta lui Vanvitelli. La acest matematician recunoscut caracterul ştiinţific al perspectivei a introdus o oarecare uscăciune şi valorile atmosferice lipsesc adesea din compoziţiile sale. Totuşi, opera lui fecundă i-a deschis calea lui Antonio Canal, zis Canaletto, care a dat, de fapt, expresia canonică a artei vedutei.

Întoarcerea Bucentaurului

Provenind dintr-o veche familie veneţiană, Canaletto a făcut primii paşi în atelierul tatălui său, Bernardo Canal, pictor specializat în decoruri de teatru. El a fost cel care l-a dus la Roma între 1719 şi 1720, pentru a colabora la scenografia a două opere ale lui Alessandro Scarlatti. La întoarcerea la Veneţia, el se orientează către peisajele urbane întrucât arta perspectivei era strâns legată de decorul teatral.

Palatul Dogilor şi Scara Giganţilor

În primele opere se pot observa artificiile punerii în scenă, ţinând cont de fidelitatea aparentă faţă de real, aşa cum este în Piaţa San Marco (1721), în care accentuează perspectiva Procuratie Nuove, dar şi a clopotniţei, echilibrând linia dintre verticală cu un elan către fundal. Exigenţele compoziţiei se impun datelor obiective. Aşa cum subliniază Nathalie Volle în catalogul expoziţiei Secolul al XVIII-lea, secolul lui Tiepolo, ”acestă interpretare personală a spaţiului i-a permis de a transgresa realitatea şi de a recrea, cu o mare libertate, vedutele, am putea spune, creaţii ale spiritului”.

Podul Westminster

Punta della dogana

Încă de la debutul său, Canaletto rupe cu modelele propuse de Carlevarjis, printr-o perspectivă spectaculoasă, aliată unui cromatism viguros şi unui joc rafinat de lumini. El afirmă o manieră singulară, îmbogăţită de sensibilitate şi pitoresc, oferind o Veneţie prin imagini mai puţin aşteptate. În mai multe tablouri, precum Canal Grande către Nord-est cu Palatul Balbi la Podul Rialto, împărţirea între cerul de furtună şi apa liniştită, între linia clădirilor luminate de soare şi malul opus aflat în penumbră subliniază importanţa elementelor şi a atmosferei în fizionomia oraşului. Toată această operă a lui Canaletto ilustrează perfecta confluenţă singulară între apă şi cer, accentuând faţa sugestivă a prezentului prin compoziţia sa.

Basilica Santa Maria della Salute

La sfârşitul carierei, artistul veneţian explorează până în cele mai mici colţuri oraşul său natal, atât canalele, cât şi câmpurile, observând cu curiozitate viaţa animată a oraşului, subliniind motivele emblematice: Piaţa San Marco cu monumentele sale, Basilica Santa Maria della Salute, Canal Grande cu palatele sale, Podul Rialto.

Pictura sa cunoaşte un succes rapid, graţie impresarului de origine irlandeză Owen McSwiny. Colecţionarii britanici se îngrămădesc a-i cumpăra tablourile. Dar întâlnirea cu Majestatea Sa la mijlocul anilor 1720 oferă un impuls decisiv carierei lui. Un alt intermediar cunoscut, Joseph Smith, Consulul Angliei la Veneţia, îi întinde o mână. El îi oferă artistului numeroase comenzi de la o clientelă internaţională.

Cortegiul gondolelor

Francesco Guardi, Plecarea Bucentaurului către Lido

Începând cu anul 1730, o lumină mai clară şi mai intensă inundă picturile sale, redând valurile de la suprafaţa apei, detaliul edificiiilor şi a reflexelor, fără a uita oamenii obişnuiţi ai Veneţiei. Desigur, operele sale oferă iluzia unei fidelităţi aproape fotografice. ”Pentru a compune o imagine, el se servea de multe unghiuri de vedere, nu numai din stânga sau din dreapta motivului, ci şi din depărtare. El răstoarnă construcţiile, adăugând altele, reorganizează după propriul plac curbele Canal Grande, reapropiindu-le sau depărtându-le, schimbă vederea acoperişurilor simplificând arhitectura. Canaletto deschide o vedere laterală pentr a arăta clădirile sub un unghi care îi convenea”, explică J.G. Links, specialist în pictura lui Canaletto.

Veneţia, San Giacomo di Rialto

La începutul anilor 1740, Antonio Canal pictează mai puţin pentru a se consacra desenului şi gravurii. Împreună cu nepotul lui, Bernardo Bellotto, pleacă într-o călătorie în interiorul Italiei în căutare de noi motive. Urcând pe cursul râului Brenta, până în împrejurimile Padovei, realizează numeroase desene, ce stau la originea unei culegeri de gravuri. Încă din 1735 fusese publicat Prospectus Magni Canalis Venetianum, o serie de acvaforte gravate de Antonio Visentini după 14 tablouri de Canaletto, dintre care 12 vederi ale Canal Grande. Aceste imagini i-a făcut fericiţi pe toţi imitatorii, cărora li s-a oferit astfel o adevărată mină de compoziţii. O a doua ediţie a apărut în 1742, îmbogăţită cu 24 de noi stampe. Doi ani mai târziu, pictorul s-a decis să-şi tipărească propriile acvaforte. Se întâlnesc, de asemenea, 7 mari vedute de pe uscat, o mărturie a lărgirii orizontului său.

Vedută către San Geremia

Veneţia Molo, vedere către bazinul de la San Marco

Departe de soarele Italiei, Canaletto sosea în 1746 la Londra. Alegerea Londrei corespundea cu motivele economice, datorită clientelei britanice care îl adora. Solicitat de numeroşi aristocraţi, începe să reprezinte în picturile sale şi Tamisa, cu podurile şi clădirile ei. Armonia obişnuită între arhitecturi, cer şi apă pare ruptă aici, în detrimentul edificiilor prea mici care mărginesc Tamisa. În ceea ce priveşte lumina, care scaldă malurile, Canaletto n-a rezistat tentaţiei de depăşi determinismul geografic, vederile londoneze amintind freamătul serbărilor nautice veneţiene. Observate de pe terasa de Somerset House şi de la fereastra de la Richmond House, vedutele Tamisei, realizate de Canaletto, relevă atitudinea sa de a distila în vastele perspectiva urbane o parte esenţială a specificului englez.

Sărutul la San Marco

Ultima perioadă a activităţii lui Canaletto la Veneţia, după sejurul său în Anglia, începe în 1755, perioadă care marchează o ultimă inovaţie a artei sale.

În această perioadă este interesat să compare ultimele tablouri din Piaţa San Marco, semnate şi datate 1763, cu primele încercări pe acest motiv. Fidel tehnicii sale, artistul combină mai multe unghiuri de vedere pentru a oferi o vedere panoramică a Pieţei către sud şi vest, dar seducţiile cromatice cedează tonurilor reci şi surde.

San Pietro di Castello

În această ultimă parte, Canaletto a trebuit să se confrunte cu afirmarea tot mai puternică a lui Bernardo Bellotto, nepotul său, care se detaşa prin rigoarea perspectivei, fiind mult mai realist în descriere, în pictura sa predominând contrastul între tonurile reci şi cele luminoase, şi a lui Francesco Guardi, ce a fost elevul apreciat al maestrului.

Canaletto moare în 1768, lăsând peste 500 de picturi, declinate în nenumărate versiuni de către artist şi colaboratorii săi, şi mai mult de 300 de desene.

Canal Grande cu biserica San Geremia

Podul Delle Guglie şi Palatul Labia

Să ne aducem aminte că în fiecare an Dogele Veneţiei reînnoia simbolica Nuntă a Veneţiei cu marea, în ziua Înălţării, aruncând un inel de aur în lagună. El naviga la bordul Bucentaurului, o somptuoasă navă al cărei ultim exemplar a fost construit în 1729, la Arsenal. Emblematică prin pitorescul veneţian, această ceremonie i-a inspirat nenumărate pânze lui Canaletto, printre altele o operă tardivă, realizată în 1760, în care pictorul prezintă întoarcerea Bucentaurului, reunind în aceeaşi compoziţie toate simbolurile idendităţii politice şi spirituale ale Veneţiei: Palatul Dogilor, Basilica San Marco, Cloptniţa şi Biblioteca Marciana. Canaletto înfăţişează toate splendorile ornamentale sculptate şi aurite ale navei, dar el plasează în primul plan flota gondolelor care acompaniază Bucentaurul în pelerinajul său, subliniind astfel cartacterul festiv al evenimentului. Din multiplele detalii care concurează la animaţia tabloului se remarcă scânteierile elementelor aurite, mulţimea de pe chei, ritmul oferit de provele albe ale gondolelor. Dar, dincolo de toate, Canaletto afirmă arta sa în transcrierea atmosferei, unde lumina difuză se observă până şi pe monumente, aşa cum se întâmplă pe Palatul Dogilor, superb edificiu gotic, emblema Republicii Veneţiene sau, în altă pictură, în care velele contrastează cu mişcările gondolierilor, ori în pânza în care este înfăţişat un cortegiu al gondolelor în jurul navei Dogilor.

Piazzetta din faţa Palatului Dogilor

Genul vedutei marca sfârşitul secolului, dar şi crepuscul unei societăţi în agonie, cea a Veneţiei. Sfârşit marcat de o adevărată sărbătoare picturală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.