Preşedintele SUA, democratul Barack Obama, este la al doilea mandat la Casa Albă şi a trecut în partea a doua a lui. Prin tradiţie, democraţii sunt mai apropiaţi de lobbyul evreiesc american, dar republicanul George W. Bush, cel în ale cărui mandate s-a creat actuala bulibăşeală din Orientul Mijlociu şi care a dus o politică de apropiere de multe dintre statele arabe, spre a căpăta sprijin în aventura irakiană, a susţinut necondiţionat Israelul, devenind unul dintre cei mai apropiaţi preşedinţi americani ai statului evreu după proclamarea acestuia. Coordonate ale poziţiei sale s-au păstrat şi după ce democratul Obama a ajuns la Casa Albă şi mai ales după alegerile de la jumătatea mandatului său, când republicanii au ajuns să deţină majoritatea în cele două camere ale Congresului. Aşa se face că republicanii l-au invitat pe premierul israelian Benjamin „Bibi” Netanyahu să ţină un discurs în Congres, gest pe care Administraţia Obama l-a considerat o sfidare la adresa ei de către ambele părţi. Întâi de toate, întrucât între „Bibi” şi Barack există relaţii foarte încordate de peste şase ani. În al doilea rând, în discursul lui din Congres, Netanyahu a respins categoric actualele tratative dintre Administraţia Obama şi Iran în ce priveşte dosarul nuclear al Teheranului, care ar putea duce la dezamorsarea actualei crize. Firesc, Administraţia Obama nu a acceptat un atare afront făcut chiar acasă la ea şi în cadrul forului legiuitor.
Ajunşi la putere în 2009, la câteva săptămâni distanţă unul de celălalt, cei doi oameni politici nu s-au înţeles cu adevărat niciodată, ceea ce constituie un adevărat paradox dacă ţinem seama de strânsele legături militare, politice şi afective dintre SUA şi Israel, dar şi de amintita poziţionare a lobbyului evreiesc american faţă de democraţi. Prima mare înfruntare între Obama şi Netanyahu a avut loc la 18 mai 2009, când, la trei luni după ce devenise premier, acesta a vizitat SUA, prilej cu care a avut primele discuţii încordate cu şeful Casei Albe. După două săptămâni, la Cairo, într-una din primele sale deplasări prezidenţiale, Obama s-a folosit de locul în care se găsea pentru a ţine un discurs programatic prin care dorea să reconcilieze SUA cu lumea arabo-musulmană după invadarea Irakului, martie 2003, şi a evocat atunci soluţia celor două state – israelian şi palestinian – şi îngheţarea colonizării israeliene. Tot atunci a vorbit despre necesitatea unor schimbări „democratice” în lumea arabă, formulă care avea să fie înţeleasă cu adevărat abia la începutul lui 2011, odată cu debutul aşa-zisei „primăveri arabe”, când, în afara căderii unor şefi de stat uitaţi în funcţii în Tunisia, Egipt sau Libia, ţările respective au plonjat într-un lung haos politic în care au ţâşnit în faţă forţe musulmane jihadiste radicale. Nu mai vorbesc despre războiul civil din Siria, o mostră de politică aberantă dusă de Vest în frunte cu SUA lui Obama.
Revenind la disputa Barack – „Bibi”, trebuie amintit că, în iunie 2009, presat puternic de SUA, premierul de la Tel Aviv a fost nevoit să evoce în premieră crearea unui stat palestinian, dar condiţionând-o de recunoaşterea Israelului ca stat evreiesc, demilitarizarea palestinienilor şi refuzul împărţirii Ierusalimului. A urmat o perioadă de stagnare în raporturile Administraţiei americane cu guvernul din Israel, dar, la 9 martie 2010, când vicepreşedintele Joe Biden sosea la Tel Aviv, autorităţile locale anunţau că reiau construirea unor noi colonii. După nici două săptămâni, Netanyahu merge în SUA şi au loc noi discuţii foarte dure cu Obama. În continuare nu se întâmplă nimic bun în relaţiile israelo-palestiniene, dat fiind că nici Barack şi „Bibi” nu au dialog. Un episod semnificativ se consemnează la 4 noiembrie 2011, când, la un microfon lăsat deschis la reuniunea G20 de la Cannes, preşedintele ţării gazdă, Nicolas Sarkozy, îi declară oaspetelui său Obama că Netanyahu este un „mincinos”, la care şeful Casei Albe a răspuns: „Mie-mi spui? Eu trebuie să tratez zilnic cu el!”. Încordarea dintre cei doi a cunoscut un moment semnificativ în campania prezidenţială americană din toamna lui 2012, când Netanyahu a luat făţiş partea adversarului lui Obama, republicanul Mitt Romney. Totodată, când acesta din urmă a vizitat Israelul, el a fost primit cu onorurile unui şef de stat de acelaşi „Bibi”, gestul neputând scăpa lui Obama, care, odată reales, a încredinţat dosarul negocierilor israelo-palestiniene secretarului de Stat, John Kerry. În iulie 2014, acesta anunţă reluarea negocierilor, dar „Bibi” le torpilează, aşa încât, la 24 iulie 2014, se proclamă eşecul lor. După cinci luni, revista „The Atlantic” publică o anchetă consacrată acestui eşec şi citează un responsabil al Administraţiei Obama, care-l numeşte pe Netanyahu „curcă plouată”.
În fine, s-a ajuns la momentul în care, fără consultarea Casei Albe, John Boehner, şpicherul Camerei Reprezentanţilor, l-a invitat pe „Bibi” să vorbească în Congres, onoare ce o mai avusese doar fostul premier britanic Winston Churchill. Tot în premieră se ia notă că, folosind acest prilej, Netanyahu a criticat violent diplomaţia urmată de Administraţia Obama în cazul programului nuclear iranian. Înăsprindu-şi poziţia în cazul dosarului palestinian înaintea alegerilor anticipate, „Bibi” mizează pe cartea dură, extremistă, şi declară că exclude crearea unui stat palestinian, în caz că va fi reales. Gestul dă roade şi, contrar tuturor sondajelor, el câştigă alegerile, fiind reconfirmat premier, moment la care Casa Albă reacţionează foarte laconic şi-şi reafirmă ataşamentul la ideea soluţiei celor două state. Dar, înainte de toate, ea critică declaraţiile xenofobe ale lui Netanyahu din ziua scrutinului referitoare la minoritatea arabă din Israel.
Ulterior, în vreme ce „Bibi” încă îşi savura victoria, Casa Albă nu a încetat să-l critice pentru declaraţiile privind crearea statului palestinian şi a lansat o ameninţare fără precedent: aceea că nu mai susţine Israelul în cadrul ONU. La asta s-a adăugat ştirea – care nu i-a surprins pe cei iniţiaţi – potrivit căreia Israelul ar fi spionat negocierile nucleare SUA-Iran, fapt pe care Tel Avivul l-a dezminţit. Între timp, ”Bibi” şi-a nuanţat iarăşi declaraţia privind statul palestinian, dar Casa Albă nu mai pare impresionată de gest. În ce-o priveşte, populaţia israeliană, în majoritatea ei, crede că alianţa strategică cu SUA este piatra unghiulară a relaţiilor statului evreu cu lumea, iar o deterioare a ei nu ar fi deloc în interesul său în actualul context regional atât de grav. În mod cert, pentru el această relaţie este mai mult decât o miză uriaşă, un test al supravieţuirii politice, aşa cum Administraţia Obama ştie că Israelul şi „Bibi”, ca premier, pot rezolva conflictul cu palestinienii şi găsi un aranjament acceptabil cu iranienii, în contextul pericolului uriaş şi al islamului radical din Orientul Mijlociu. Dincolo de toate, cearta reală dintre „Bibi” şi Barack are implicaţii mari nu doar pe plan bilateral, ci şi regional şi internaţional.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.