Psihoterapia copilului este o formă distinctă de psihoterapie, ce are ca subiect de intervenție copilul cu anumite tulburări care îi creează dificultăți în diverse contexte sau perturbă funcționalitatea familiei în ansamblu. În cazul copiilor, părinții sunt cei care apelează la un psihoterapeut, de cele mai multe ori, după ce încercările lor de a remedia situația au eșuat.
De multe ori, copilul este simptomul familiei, tulburarea sa relevând o disfuncție în planul relațiilor din cadrul familiei, caz în care este recomandată psihoterapia de familie. Părinții pot accepta această situație, își pot asuma răspunderea și se pot implica în proces, sau pot să o nege, în acest caz eficiența terapiei fiind extrem de redusă, deoarece se lucrează asupra efectului problemei, iar cauza se menține (ca și în cazul unei răceli, când tratamentul se rezumă la a trata doar strănutul).
Pe de altă parte, psihoterapia copilului este un proces care are loc atât în cabinet, cât și în afara lui. Astfel, părinții sunt implicați total în intervenție prin faptul că primesc teme între ședințe, sunt învățați modele de răspuns la comportamentul copilului, desfășoară activități acasă la recomandarea psihoterapeutului, urmăresc modificările și le notează etc. În oricare dintre situații, psihoterapia copilului nu este un proces unidirecțional, ci unul care cere multă implicare și responsabilitate din partea tuturor membrilor familiei.
Traumele lasă urme adânci
Există câteva situații importante, mai des întâlnite, când putem decide că este cazul să apelăm la un psihoterapeut pentru copilul nostru. Una dintre situații este atunci când copilul a trecut printr-o situație traumatică (o pierdere, o experiență care l-a înspăimântat, un abuz, agresiune – verbală sau fizică, un conflict, un accident etc.). De obicei, o situație traumatică lasă urme evidente în plan comportamental, copilul devenind depresiv, izolat, sau poate dezvolta fobie, anxietate, atacuri de panică, stres post-traumatic, enurezis nocturn, tulburări de conduită etc.
De multe ori, el nu poate relata ce i s-a întâmplat, ce îl sperie sau îl frământă. El a învățat în cadrul familiei că unele lucruri sunt rușinoase, că nu se poate vorbi despre ele. În astfel de situații, psihoterapeutul poate recurge la tehnici precum desenul, pictura, modelajul, jocul de rol, utilizarea păpușilor anatomice, pentru a îi facilita copilului proiecția și autoexprimarea indirectă.
Atenție însă la ce înțelegem noi, adulții, prin situație traumatică. Copiii sunt uneori afectați de situații pe care noi le putem trece cu vederea și considera fără importanță. De exemplu, un copil poate fi foarte afectat de faptul că este respins de grupul de vârstnici și poate dezvolta un model relațional evitant, anxios, din teama de a nu fi respins din nou. Din dorința de a fi acceptat, poate ajunge să facă pe plac tuturor, negându-și sau reprimându-și propriile dorințe. În aceste cazuri, obiectivele terapiei pot fi: suport afectiv, creșterea stimei de sine, însușirea unui model asertiv de comunicare/relaționare, descoperirea resurselor personale sau a persoanelor „resurse“ care pot sprijini copilul etc.
Copilul „rău“ este de fapt un copil descurajat
Un alt motiv pentru a merge cu copilul la psiholog sunt tulburările de comportament care pot îmbrăca diverse forme: agresivitate verbală și fizică, autoagresivitate, furt, minciună, fugă de acasă, vagabondaj, absenteism școlar etc. Întotdeauna, un comportament deviant ne transmite un mesaj. De aceea, psihoterapeutul urmărește în primul rând să stabilească scopul comportamentului. Un copil care fură poate face acest lucru pentru a atrage atenția părinților.
Copilul agresiv este, în general, un copil furios, nedreptățit sau un copil căruia nu i s-au trasat limite. De obicei, un copil „rău“ este însă un copil descurajat. Există mai multe scopuri pe care copilul le are în comportamentele sale indezirabile: atragerea atenției, obținerea puterii, răzbunarea, retragerea. Odată identificat scopul, se poate ști ce anume îi lipsește copilului și din ce cauză a recurs la un astfel de comportament. Un copil cuminte, care nu își dorește niciodată nimic, care „stă acolo unde este pus“, poate fi un copil care a încercat toate tipurile de comportament pentru a obține ceea ce dorea și, în cele din urmă, s-a resemnat. Prin urmare, cumințenia excesivă nu înseamnă neapărat „copil bun“, ci este posibil să însemne „copil resemnat“.
Susținere în cazul divorțului părinților
Când copilul întâmpină dificultăți de adaptare la grădiniță sau la școală care se prelungesc în timp și îi creează dificultăți, este cazul să se caute cauzele acestui comportament.
Uneori se poate descoperi o relație fuzională cu mama, care a împiedicat individualizarea copilului, motiv pentru care acesta resimte anxios orice separare de mamă. În aceste cazuri este nevoie de toată implicarea mamei în a recunoaște propria nevoie de fuziune și a permite și încuraja separarea și independența copilului. Desigur, cauzele pot fi multiple și urmează a fi descoperite împreună cu părinții, pentru a fi remediate.
În situația în care intervine o separare în familie (divorț, decesul unui membru, plecare pentru o perioadă mai lungă), copilul poate avea nevoie de susținere pentru a integra sănătos situația pe care o traversează.
În același timp, în proces sunt implicați și ceilalți membri ai familiei, pentru a învăța ei înșiși noi moduri de a se adapta la situația prezentă și de a se constitui într-o resursă sănătoasă pentru copil. Nu trebuie ignorate nici situațiile care presupun o întârziere în dezvoltare, indicatori ai unor tulburări psihosomatice, deficiențe relaționale, incapacitate de a se adapta sau a depăși anumite situații, comportamente nedorite etc.
A auzi copilul nu înseamnă a-l asculta!
Rolul de părinte nu vine cu un manual de instrucțiuni, prin urmare, de multe ori suntem în situația în care avem nevoie să învățăm despre copil, despre nevoile sale de dezvoltare, despre modul în care putem răspunde acestuia într-o formă sănătoasă și armonioasă. Identificarea timpurie a unor disfuncționalități presupune multă grijă și atenție din partea părinților.
A fi atenți cu copilul nostru înseamnă a-l observa nu numai atunci când contactul nostru este direct, ci în toate situațiile de viață în care observarea este posibilă. Jocul oferă o modalitate bună de observare, interacțiunea cu alți copii, relatările educatoarei/învățătoarei, desenele pe care le realizează, cuvintele folosite atunci când crede că nu este auzit, felul cum doarme, jucăriile preferate, emisiunile preferate. A auzi ce spune copilul nu este echivalent cu a-l asculta. Putem auzi ceea ce ne spune cineva și în timp ce urmărim o emisiune sau desfășurăm o altă activitate. A asculta presupune multă implicare, atenție și dorință reală de a-l înțelege. A asculta înseamnă grijă și dragoste. A asculta înseamnă a oferi, a fi acolo. Uneori, acest fapt poate fi suficient. l
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.