De ce sunt americanii atât de solidari între ei? Nu seamănă unul cu celălalt nici dacă îi vopsești! Vorbesc toate limbile pământului și alcătuiesc un amalgam amețitor de civilizații. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credințe religioase nici Dumnezeu nu le mai ține socoteala. Și, totuși, tragedia americană a făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă.
N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata și serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviți. N-a fugit nimeni să-și scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caște gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge și s-au oferit ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-și tricouri, șepci și cravate în culorile drapelului național. Au fixat steaguri pe clădiri și pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc și în fiecare automobil trece un ministru sau președintele. Și cu orice prilej au izbucnit în cântecul lor tradițional: God Bless America!
Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood și câți au mai fost și pe care nici un film și nici o casă de producție nu i-a putut aduna vreodată la un loc.
Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat într-un cor. Cor e puțin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte și sunete, se auzea măreț și inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu știu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu sună nici dogit, nici naționalist, nici ostentativ! Te făcea să mori de ciudă că nu ești în stare să-ți cânți și tu țara, fără a risca să fii socotit șovin, ridicol sau suspect de cine știe ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct și reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un scaun cu rotile, fără să știe cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu teroriștii și a împiedicat avionul căzut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o țintă, omorând alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reușeau ei să se încline în fața unui semen? Pe nesimțite, cu fiecare cuvânt și notă muzicală, amintirea unora se coagula într-un mit modern al eroilor tragici. Și cu fiecare apel telefonic se adunau milioane și milioane de dolari într-o colectă menită a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu nimic.
Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea hal? Pământul acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banul? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii și îngânând propoziții ce riscă să sune a locuri comune. Le-am întors pe toate fețele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea minuni!
Cornel Nistorescu
24 septembrie 2001
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.