Opera comică, inspirată în 1954 compozitorului Henri Sauguet de celebra piesă a lui Alfred de Musset, Capriciile Mariannei, va putea fi audiată în 14 teatre franceze şi unul din Elveţia. Până în 2016 sunt programate 40 de reprezentaţii, cu două distribuţii alternative. Compozitorul din Bordeaux, dispărut în 1989, nu putea spera la un omagiu mai frumos.
Capriciile Mariannei a avut premiera absolută la Festivalul de la Aix-en-Provence în 1954, pe un libret semnat de Jean-Pierre Grédy, celebru deja în epocă pentru primele sale comedii de bulevard, scrise în tandem cu Pierre Barillet.
Iniţiativa acestei noi producţii aparţine Centrului Francez de Promovare a Artei Lirice, care, reînnoind experienţa cu Il viaggio a Reims, din 2008 şi 2010, a reunit 15 regizori de operă. Ei au decis să acorde încă o şansă acestei lucrări aproape uitate.
Philippe-Nicolas Martin şi Zuzana Markova
Proiectul Sauguet se remarcă prin câteva idei fericite: promovarea tinerelor talente lirice, readucerea în atenţie a unui compozitor din secolul XX şi oferirea unui posibil răspuns la criza financiară din mediul muzical, propunând o mega coproducţie, a 15 Opere (Avignon, Bordeaux, Limoges, Marsilia, Massy, Metz, Nisa, Reims, Rennes, Rouen, Saint-Etienne, Toulouse, Tours, Vichy şi L’avant-scène opéra din Elveţia), care participă fiecare cu 20.000 de euro.
18 cântăreţi sub 35 de ani, dintre care 14 francezi, au repetat timp de şase săptămâni. Ei formează cele două distribuţii ale operei.
Turneul a început în 17 octombrie la Opera din Reims, prima distribuţie, formată din Zuzana Markova (Marianne); Philippe-Nicolas Martin (Octave); Cyrille Dubois (Cœlio); Thomas Dear (Claudio); Julien Bréan (La Duègne); Sarah Laulan (Hermia); Raphaël Brémard (Tibia).
Drumurile seducţiei
Regizorul introduce figuri fantastice în scena balului
„La scara instituţiei noastre, care dispune de un buget mic, acordat de Réunion des Operas din Franţa, o asemenea producţie ţine aproape de miracol”, afirma Serge Gaymard, directorul Operei din Reims, într-un dialog cu Mehdi Mahdavi, criticul muzical de la revista Opéra.
Într-o perioadă în care publicul tinde să privilegieze valorile sigure ale marelui repertoriu, Capriciile Mariannei constituie un risc. Opera lui Sauguet, spune Serge Gaymard, nu face parte din cele 14 titluri marcate de Alain Perroux în cartea sa L’Opera, mode d’emploi, care umplu imediat sălile. Atracţia pentru ea este mijlocită de numele lui Musset”.
Coelio aspiră fără speranţă la dragostea Mariannei, care este căsătorită cu judecătorul Claudio. Insistenţa lui Octave de a pleda cauza prietenului său, neseriozitatea şi impertinenţa lui nu fac decât să mărească gelozia lui Claudio. Căutând un spadasin care să-l scape de rival, vicleanul judecător o ameninţă pe Marianne cu mânăstirea. Furioasă că este acuzată pe nedrept, frumoasa Marianne se hotărăşte să-i ofere lui Claudio un motiv şi fixeză o întâlnire nocturnă cu Octave, care îl trimite în locul lui pe Coelio. Acesta este omorât de spadasin… În timp ce Marianne, fericită să-l vadă pe Octave viu, vrea să se arunce în braţele lui, acesta, plin de remuşcări, o respinge fără menajamente: „Nu te iubesc. Coelio te iubea”.
Aurelie Fargue şi Marc Scoffoni, la Opera din Reims
Grédy a ştiut să găsească tonul just, mai ales datorită jocurilor de cuvinte care capătă o savoare specială graţie muzicii.
În afară de Musset, opera seduce prin partitura foarte agreabilă. Sauguet se înscrie în marea tradiţie a operei franţuzeşti prin căutarea unei expresii naturale.
Un alt punct de interes în prezentarea acestei opere, pe care autorul însuşi o considera „o verigă în istoria muzicii franceze”, este prezenţa la pupitru a dirijorului Claude Schitzler.
„Sauguet este un compozitor care nu poate fi auzit des, ceea ce este nedrept, consideră dirijorul. Fără îndoială, opera lui a fost şi este încă destul de controversată, în măsura în care partea cea mai importantă a creaţiei sale se concentrează în interiorul unei perioade, 1930-1960, în cursul căreia limbajul muzical şi chiar concepţia asupra muzicii au cunoscut o mutaţie radicală. Ca şi Arthur Honegger, pentru care am o imensă admiraţie, dar şi, într-o mai mică măsură, ca Darius Milhaud, Sauguet a fost oarecum dat de-o parte. Este adevărat că, pe planul structurii, Capriciile Mariannei este tradiţională. Trebuie ocolită succesiunea de scene relativ scurte, care n-au o legătură reală între ele. În modul de a aborda discursul muzical, dirijorul trebuie neapărat să găsească o continuitate acolo unde ea nu este aparentă. Compoziţia lui Sauguet prezintă un interes evident mai ales pe plan armonic, deoarece compozitorul exploatează mult politonalitatea, armonia şi falsele relaţii. El era, de asemenea, un formidabil orchestrator…”, explică Claude Schnitzler.
Cyrill Dubois, Zuzana Markova şi Julien Brean
Capriciile Mariannei este o operă extrem de exigentă, mai ales prin provocările, uneori la limita posibilităţilor lor, pe care le pune soliştilor. Regia spectacolului este semnată de Oriol Tomas, iar costumele, desenate de Laurence Mongeau, au fost confecţionate de atelierele de la Opera Grand Avignon pentru femei şi de la Opera din Tours pentru bărbaţi. Macheta decorului aparţine prestigioasei scenografe Patricia Ruel, descoperită şi angajată încă de când avea 19 ani de către Robert Lepage.
Selecţionat dintre 53 de propuneri, proiectul echipei din Quebec, care îl include şi pe Etienne Boucher pentru lumini, s-a datorat şi subiectivităţii direcţiilor caselor producătoare. Mai ales că aceasta a ştiut să rezolve, cu o sensibilitate contemporană, ecuaţia între epoca în care Musset şi-a situat piesa, în timpul lui Francois I, cea în care a scris-o, 1833, şi cea a creării operei, 1954.
„Am decis să plasăm acţiunea la Napoli, mai întâi pentru că textul lui Musset o precizează, dar şi pentru că iubeam ideea unui Vezuviu ameninţător, ca o presimţire a morţii lui Coelio, mărturiseşte Oriol Tomas. Suntem într-un loc public, cu o fântână în centru, care atrage personajele şi, în acelaşi timp, le respinge. Am ales să ne referim la Galeria Umberto I pentru că are un dom din sticlă, care, în aparenţă, protejează, dar în realitate încarcerează, fără speranţa unei ieşiri Acest decor, care trimite la burghezia napolitană, ca şi la monumentalitatea arhitecturală a Italiei visate de romantici, nu este decât schiţat, ca şi cum s-ar şterge sub paşii unei tinereţi care nu mai admite valorile vechii generaţii şi caută noi raţiuni de a trăi… şi de a se lupta”.
Un decor monumental, după modelul originalul, dar în acelaşi timp uşor, pentru că numărul mare de reprezentaţii, în locuri diferite, cere ca el să fie montat rapid şi să încapă înr-o remorcă mică. Mai ales că teatrele în care sunt programate reprezentaţiile unt foarte diferite ca dimensiuni.
Dubla distribuţie
Sarah Laulan şi Cyrille Dubois
Flancat de valetul său, soţul Mariannei ameninţă cu moartea pe oricine s-ar apropia de casa sa, în jurul căreia el simte adiind un „parfum de amanţi”. Thomas Dear şi Raphaël Brémard joacă rolul conspiratorilor în a a doua scenă a primului act, pe care Orio Tomas o descrie drept „hitchcockiană”. Misterioşi, dar mai ales caraghioşi, ei dau tonul unei comedii care se va sfârşi în sânge şi lacrimi de dragoste dezamăgită.
Regizorul le-a cerut cântăreţilor să-şi creeze propriile personaje şi, mai ales, să joace în echipă. În cazul unei duble distribuţii, punerea în scenă este sensibil aceeaşi, mai ales că turneul impune stabilirea unui plan de ecleraj foarte precis, dar există şi diferenţe, datorate energiei corpurilor şi diferenţelor de fizionomie.
„Este suficient, exemplifică regizorul, ca Norman D. Patzke şi Carl Ghazarossian să îmbrace costumele pentru a câştiga în precizia contururilor, pentru ca relaţia între două personaje şi chiar atmosfera să se schimbe”.
Structura Galeriei Umberto I, decorul unic al operei
Tinerii interpreţi din a doua distribuţie, aliniată la Grand-Théâtre din Reims, în al doilea spectacol, au impresionat plăcut, după cum scriu criticii, mai ales prin omogenitatea la nivel vocal, dar şi prin pasaje de mare frumuseţe, cum ar fi cel al baritonului Marc Scoffoni, în rolul lui Octave, care s-a dovedit şi cel mai dezinvolt din punct de vedere scenic, cu un timbru ferm şi o dicţie impecabilă. Frumoasa Marianne, creată de Aurélie Fargues, un Coelio de reală fineţe încarnat de François Rougier, tenor care s-a distins deja în Ali Baba de Lecocq la Opera Comique, şi basul impecabil Norman D. Patzke, în Claudio, au provocat aplauzele publicului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.