“Calea Idei Brown”

Una dintre cele mai importante voci ale literaturii hispano-americane contemporane, Ricardo Piglia, semnează acest roman de campus, poveste de dragoste, thriller captivant cu elemente de road movie. Calea Idei Brown, tradus în peste zece limbi, este un omagiu de mare fineţe adus ficţiunii americane. Considerat ultimul mare clasic al literaturii argentiniene, Ricardo Piglia se remarcă printr-o scriitură hipnotică, inconfundabilă, care trece cu uşurinţă de la autobiografie la satiră.

„Ricardo Piglia este un autor de prim rang. A moştenit inteligenţa provocatoare a lui Borges, entuziasmul lui pentru explorarea neobosită a literaturii şi interesul pentru profunzimi tainice”, notează The Independent.

„Un roman pe care nu îl poţi lăsa din mână. Nu mai dormi. Se aud doar paginile întorcându-se”, afirmă Le Nouvel Observateur.

Emilio Renzi părăseşte Argentina încercând să fugă de frustrări profesionale, de melancolie şi anxietate, de amintirea unui mariaj încheiat. Lumea americană în care vrea să se reinventeze este însă plină de constrângeri, pe care le constată cu amară ironie, şi dominată de „violenţa teribilă a oamenilor educaţi“ din mediul universitar. Ida Brown îl fascinează, îl atrage într-un misterios joc erotic şi îi oferă iluzia acestei „reinventări“. După accidentul în care tânăra îşi găseşte moartea, Renzi se cufundă în cea mai adâncă disperare: înţelege nu numai că a devenit suspect, că se află sub supraveghere şi că îi este în joc reputaţia academică, dar şi că pasiunea lui obsesivă nu se va stinge până când nu va descoperi adevărul. Ricardo Piglia se inspiră din cazul de mare ecou cunoscut sub numele de Unabomber pentru a face o subtilă analiză a formelor de violenţă care marchează societatea americană.

Mergând pe urmele Idei Brown, Renzi pune cap la cap piesele unui puzzle complex ce scoate la iveală, într-un final, nu numai trecutul femeii iubite, ci şi pe cel al straniului personaj Thomas Munk, autor al unui radical Manifest.

“Era o seară întunecoasă şi ploioasă, iar în lounge aveam la dispoziţie cafea şi fursecuri, şi puteam citi ziarele. Specialistul în cinematografie rusă, un fost cineast experimental care filmase vreo două pelicule Super 8 în spitalele de psihiatrie sovietice, citea în apropierea ferestrei un număr mai vechi din Sight and Sound. După ce ne-a făcut un gest simplu de bun-venit, Ida s-a apropiat de tânărul Kalamazov ca să-i spună că doi dintre studenţii ei erau înnebuniţi după cursul lui despre întuneric în filmele lui Tarkovski. Aproape imediat li s-au alăturat şi invizibilul profesor de literatură slavă şi alţi câţiva studenţi de la cursul Idei. N-a mai trecut mult şi ceea ce debutase ca o întâlnire întâmplătoare s-a transformat într-o reuniune cultural-politică. Beam cafea şi vorbeam despre căderea Cortinei de Fier şi despre tradiţiile ezoterice din cultura poloneză, în timp ce aşteptam să se lase noaptea şi să ne îndreptăm către casă. Am stat până la sfârşit, pironit în loc de plictiseală, dar şi de situaţia crudă în care mă găseam. Mai trecusem prin momente de confuzie, asemănătoare, adică să întâlnesc în public o femeie cu care mă vedeam în secret şi să schimb cu ea banalităţi, în timp ce soţul împărţea cocktailuri în stânga şi-n dreapta; evident, aici nu era vorba despre vreun soţ, ca să nu mai vorbim despre faptul că ea se măritase cu Academia precum călugăriţele de clauzură cu Isus Cristos; în fond nu era vorba decât despre a-şi ţine viaţa personală departe de privirile celorlalţi, de parcă cineva ar fi spionat-o realmente, iar ea ar fi trebuit tot timpul să se prefacă. Era foarte adevărat că atrăgea toate privirile asupra ei. O tânără necăsătorită, care-şi veghea prestigiul cu o voinţă de fier şi care ştia că hărţuirea sexuală şi incorectitudinea politică puteau distruge şi cariera unei femei sau, poate, pur şi simplu, îi plăcea ca lucrurile să se întâmple aşa: să iasă, deghizată în femme fatale, şi să-şi dea întâlnire cu un cvasinecunoscut, în puterea nopţii, în mijlocul unui parc, printre copaci. Viaţa dublă făcea parte din cultura acestei ţări, la fiecare câteva zile mai auzeai despre un senator descoperit travestit în haine femeieşti în nu ştiu ce dark room; eroii nord-americanilor erau figuri banale care noaptea deveneau regi – sau sclavi – ai unei lumi subterane sau super-eroi invincibili (oh, Batman).

N-am căutat-o la telefon, pactul era să nu ne scriem, nici măcar să ne deschidem un cont secret de e-mail, nu era loc de cuvinte scrise sau rostite: aveam să urmăm cerinţele acordului pe care ea se încăpăţânase să-l propună, stipulând condiţiile relaţiei dintre noi şi graniţele pasiunii noastre.

Era ceva teatral în toate astea, în personajele inventate şi în jocurile extreme, un fel de ficţiune trăită de doi necunoscuţi. Divagaţii într-o seară ploioasă, interpretări abstracte ale unor situaţii reale. În lounge-ul departamentului, în timp ce făcea schimb de glume şi de comentarii cu colegii, în salonul cu ferestre drapate şi puternic luminat, mi s-a părut că nu făcea decât să-şi inventeze o viaţă mai intensă şi mai reală. Lumea academică este totuşi foarte ermetică, înghite mult spaţiu şi lasă prea puţin loc pentru alte experienţe, trebuie să găseşti alte unghiuri de fugă şi vieţi clandestine ca să te sustragi formalismului. De aceea existau atâtea controale administrative pentru conduită inadecvată, o întreagă reţea de reglementări moraliste şi puritane. Pe măsură ce reuşitele ei profesionale se înmulţeau, mi-a mărturisit într-o noapte, simţea cum cresc în ea supunerea şi umilinţa. Era jocul cu focul în salonul pentru fumători din castelul universitarilor”.

Scriitor, eseist, critic, profesor universitar şi scenarist, Ricardo Piglia s-a născut la Adrogué, Buenos Aires, în 1940. A studiat istoria la Universidad Nacional de La Plata. După absolvire a fondat reviste culturale, a făcut parte aproape zece ani din redacţiile mai multor edituri din Buenos Aires, a condus faimoasa colecţie de romane poliţiste Serie Negra, în care au apărut în traducere cărţile unor autori precum Dashiell Hammett, Raymond Chandler, David Goodis şi Horace McCoy, şi a predat vreme de cincisprezece ani în universităţi atât din Argentina, cât şi din străinătate (printre care Harvard şi Princeton). Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar activitatea şi creaţia sa au fost răsplătite cu numeroase premii naţionale şi internaţionale.

A publicat cinci romane, Respiración artificial, 1980, La ciudad ausente, 1992, Plata quemada, 1997, Blanco nocturno, 2010, şi Calea Idei Brown, 2013 (El camino de Ida). A semnat, de asemenea, mai multe volume de povestiri, dintre care menţionăm La invasión, 1967, Nombre falso, 1975, Prisión perpetua, 1988, El pianista, 2003, şi numeroase lucrări de critică precum Crítica y ficción, 1986, Formas breves, 1999, El último lector, 2005, Las tres vanguardias, 2016. Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar activitatea şi creaţia sa au fost răsplătite cu numeroase premii naţionale şi internaţionale: Premio Planeta Argentina, Premio Iberoamericano de Letras „José Donoso“, Prix Roger Caillois, Premio de la Critica, Premio Rómulo Gallegos, Gran Premio de Honor de la Sociedad Argentina de Escritores, Premio Iberoamericano de Narrativa „Manuel Rojas“, Premio Formentor de las Letras.

“Cazemata”, un roman scris pe nerăsuflate

Mohorâtă, ameninţătoare, asemenea unui monstru preistoric, vechea cazemată germană stă încă în picioare pe faleză. Un tânăr marginal ce-şi duce veacul prin tunelele despre care se spune că o leagă de mare e găsit fără viaţă pe cupola ei, cu trupul brăzdat de tăieturi. Trei muncitori de pe şantierul unui bloc ce urmează să fie înălţat peste cazemată dispar fără urmă unul după altul. Inspectorul Adamescu este infiltrat în zonă pentru a ancheta sub acoperire straniile evenimente. Sub pojghiţa realităţii mizere a unui mic cartier de la malul mării, tânărul poliţist descoperă o lume fabuloasă, populată de personaje ca Olube, Borhot, Liţoi, Baban, Turcoaica, femeia fără vârstă, sau Coco, proxenetul fără buze. Poveştile lor fantastice conturează treptat istoria bătrânei fortificaţii, asupra căreia pare să plutească un blestem şi a cărei influenţă asupra lumii ce o înconjoară este departe de a fi luat sfîrşit.

“- Şi-au pus firele pă ei! O să-i zăpăcească! zise Olube cu ochii pe grupul de înotători ce avansau în larg.

Tânărul blond se desprinse de dig şi începu să înoate şi el înspre pescari. Când ajunse în apropierea lor, se opri, inspiră puternic, apoi se scufundă din nou până atinse fundul apei şi se prinse cu mâinile de un pietroi îngropat în nisip. Ascuns în spatele pietroiului, tânărul urmări cu privirea încremenită următoarea scenă: pescarii, al căror număr depăşea poate suta, se opriseră din înot şi pluteau acum răsfiraţi la suprafaţa apei, unii pe spate, alţii cu faţa în jos, în aşteptarea bancului de stavrizi cu care urmau să se intersecteze. Erau toţi goi şi aveau înfipte în pielea braţelor, pe pulpe, gambe, chiar şi pe spate zeci de ace de pescuit de care erau legate fire de nailon lungi de aproape trei metri, pe care erau montate alte ace la baza cărora erau prinşi fulgi galbeni ce alunecau îmbietor prin apă. Montura de ţaparina. Priviţi de jos în sus, pescarii păreau un banc de meduze ale căror tentacule mângâie uşor apa în aşteptarea prăzii. În scurt timp apărură stavrizii. Solzii mărunţi de pe corpurile fusiforme reflectau lumina soarelui în mii de sclipiri ce luară cu asalt smocurile gălbui din capătul acelor. Simţindu-i în preajma lor, pescarii parcă prinseră dintr-odată viaţă. Începură să-şi mişte uşor mâinile, picioarele, să-şi unduiască trupurile, până când ademeniră înspre ei întregul banc, ai cărui peşti se opriseră vrăjiţi parcă în jurul tentaculelor, adulmecând şuviţele ce se unduiau printre ei. După câteva secunde de acalmie totală, timp în care solzii stavrizilor atingeau trupurile pescarilor şi se pierdeau înfăşuraţi în puful acelor agăţate în pielea lor, bărbaţii îşi începură vânătoarea: braţele se încordară, picioarele zvâcniră, trupurile se contorsionară şi firele pline de ace făcură zigzaguri rapide, agăţând în biciuirile lor scurte stavrizii, care, treziţi brusc, se înfigeau neputincioşi în cârlige”.

„Tudor Ganea surprinde prin faptul că, deşi aflat la prima carte, stăpîneşte perfect tehnicile narative, are tensiune, ritm, povesteşte cu forţă şi, mai ales, ştie cum să gliseze în chipul cel mai natural elementele fantastice în real (sau invers) într-o lume a cărţilor tot mai invadate de un neorealism sufocant. O carte care merită din plin să fie citită, un autor care cred că va avea o frumoasă carieră literară”, afirmă Răzvan Petrescu.

Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) a absolvit în 2008 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi este arhitect. În clasa a X-a a scris prima sa povestire, care i-a adus locul I la un concurs de proză între liceele din Constanţa, la care fusese înscrisă fără ştirea lui de către profesorul său de limba şi literatura română. De atunci a început să scrie – în special povestiri – şi nu s-a mai oprit timp de 15 ani. În toată această perioadă a fost însă unicul său cititor şi critic. În 2015 participă la un curs de creative writing, care îi apreciază prozele şi îi dau încredere în scrisul său. Aşa ia naştere proiectul unui volum de proze scurte a căror acţiune se desfăşoară în cartierul constănţean Faleză-Nord, dar care devine în fapt un roman scris pe nerăsuflate: Cazemata.

Premiul Jean Monnet pentru “Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec

Matei Vişniec este laureatul din acest an al Premiului Jean Monnet, oferit de Festivalul „Littératures Européennes” din Cognac, Franţa, pentru romanul Negustorul de începuturi de roman, apărut la Editura Cartea Românească, în anul 2013, dar şi în ediţie de buzunar, în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom, în anul 2014.

Romanul Negustorul de începuturi de roman a obţinut Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2014. De asemenea, romanul a obţinut Premiul literar Augustin Frăţilă, ediţia 2014.

Ediţia franceză a romanului a apărut la Jacqueline Chambon, în traducerea lui Laure Hinckel, cu titlul Le marchand de premières phrases. Volumul a mai apărut şi în Brazilia, la É Realizações, traducere de Tanty Ungureanu, cu titlul O Negociante de Inícios de Romance.

Decernarea premiului Jean Monnet va avea loc în data de 19 noiembrie, în cadrul Festivalului „Littératures Européennes”, Cognac.

Printre laureaţii Premiului literar Jean Monnet se numără: Antonio Tabucchi, Arturo Pérez-Reverte, Patrick Modiano, J. G. Ballard, Antonio Muñoz Molina, Erri De Luca, Christoph Ransmayr.

“Să nu fiţi uimit dacă într-o bună zi librăriile nu vor mai vinde romane, ci computere concepute să scrie romane, în funcţie de fantasmele dumneavoastră secrete. Absolut nimeni nu va mai fi interesat de cărţile altuia, ne vom citi propriile noastre romane, comandate dispozitivelor personale de scris autoficţiune. Toţi vom fi scriitori. Talentul nu va mai fi un privilegiu. Iar cei mai vanitoşi sau mai frustraţi dintre noi vor încerca, poate, să angajeze şi cîte o fiinţă umană căreia să-i ceară să citească romanele scrise în numele nostru de către softuri sofisticate. Aceşti «cititori de profesie» – ei înşişi scriitori, la rîndul lor – vor fi atît de rari, încît vor cere să fie plătiţi foarte scump, iar uneori, chiar cu preţul vieţii”.

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi. Debutează în 1972 cu poezie în revista Luceafărul şi apoi în volum în 1980 cu culegerea La noapte va ninge (Editura Albatros). Studii de filozofie şi istorie la Bucureşti, unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sânul generaţiei ’80. Membru fondator al Cenaclului de luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul. Din 1987 trăieşte la Paris, unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. După1989 a redevenit activ în România prin piesele sale de teatru, jucate pe toate scenele din ţară, şi prin cărţile sale (teatru, roman, poezie).

“Zbor în jurul soarelui”

Bestsellerul New York Times, tradus în peste 25 de ţări, Zbor în jurul soarelui, de Paula McLain, este un roman ce recompune povestea fascinantei Beryl Markham, antrenoare de cai de curse şi aviatoare temerară care a realizat, în 1936, primul zbor solo peste Atlantic, de la est la vest.

După succesul internaţional al romanului Soţia din Paris, în care readuce la viaţă povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway şi Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor ’20, Paula McLain revine cu un nou roman, Zbor în jurul soarelui, dominat de o scriitură densă şi un ritm intens, pe măsura pasiunilor eroinei sale, Beryl Markham. Paula McLain construieşte şi aici un roman caleidoscopic, în care ficţiunea se împleteşte cu elemente biografice. Accentul cade pe refacerea unui parcurs afectiv emoţionant şi, mai ales, a unui tragic triunghi amoros care a fost celebru în epocă, format din Beryl Markham, Denys Finch Hatton şi baroneasa Karen Blixen, autoarea cărţii Din inima Africii.

Beryl are doar câţiva ani când se mută la ferma din Kenya, iar la scurta vreme mama o părăseşte. Singura sursă de informaţii despre lume sunt băştinaşii kip, care trăiesc pe pământul tatălui său. Prima şi cea mai importantă lecţie deprinsă de Beryl ţine de libertatea deplină, în armonie cu natura africană, pe care începe s-o respecte şi s-o preţuiască. Fetiţa se transformă încet, încet într-o tânără voluntară, cutezătoare, prea puţin dispusă la concesiile pe care le pretinde societatea expaţilor britanici. Meseria ei neobişnuită de antrenoare de cai de curse stârneşte rumoare, mariajele ratate şi legăturile sale amoroase sunt vehement condamnate de cei din jur, astfel încât hotărăşte să-şi urmeze visul şi să devină aviatoare.

“Avionul Vega Gull este albastru ca păunul, cu aripile argintii, mai falnic decât orice pasăre mi-a fost dat să văd şi, într-un fel, îmi e menit mie. Se numeşte Mesagerul şi a fost proiectat şi construit cu mare grijă şi măiestrie ca să facă ceea ce pare de‑a dreptul imposibil – să traverseze cu vitejie un ocean, dintr-o singură încercare, cinci mii opt sute de kilometri de unduiri negre şi neant – şi să mă poarte cu el.

Când urc la bord soarele deja a asfinţit. Timp de câteva zile aerodromul a fost biciuit de furtuni, iar lumina care se întrezăreşte se tot împuţinează şi ea. Ploaia bate pe aripile avionului ca într-un timpan, iar vântul suflă oblic în rafale, şi totuşi mi se spune că e cea mai bună vreme de care pot avea parte luna asta. Sunt mai puţin îngrijorată de vreme decât de greutatea avionului. Vega Gull a fost dotat cu un compartiment special pentru a transporta mai mult combustibil. Au fost montate rezervoare sub aripi şi în cabină, unde formează un perete care îngustează spaţiul din jurul scaunului meu, iar robinetele lor se pot răsuci cu două degete în timpul zborului când trebuie închis unul şi deschis altul. Am fost instruită să las un rezervor să se golească de tot şi să-l închid înainte de a-l deschide pe următorul, ca să nu se formeze vreun dop de aer. S-ar putea ca motorul să moară pentru câteva secunde, dar va porni din nou. Va trebui să mă bazez pe asta. De asemenea, va trebui să mă bazez şi pe multe alte lucruri.

Bălţile, ca nişte lacuri mai mici, cu suprafaţa albă din cauza picăturilor de ploaie care le şfichiuiesc, se întind pe toată pista de decolare. Din faţă suflă un vânt aprig, constant, iar norii sunt joşi, sumbri. Câţiva jurnalişti şi prieteni au venit să mă vadă decolând, dar starea de spirit e fără-ndoială apăsătoare. Toţi cei care cunosc implicaţiile a ceea ce urmează să fac au încercat să mă convingă să nu mă aventurez. Nu azi. Nu anul acesta. Şi pe vreme rea, şi pe vreme bună, recordul e acelaşi – dar acum am ajuns prea departe ca să mai dau înapoi. Îmi aranjez coşuleţul cu mâncare, îmi bag sticla cu coniac în buzunarul de la şold al salopetei de zbor şi mă strecor cu greu în carlingă, care mă strânge ca o piele. Jim Mollison, singurul pilot care a mai făcut această ispravă şi a supravieţuit, mi-a împrumutat ceasul lui. Am o hartă marină pe care e trasat itinerarul meu peste Atlantic, de la Abingdon la New York, peste fiecare centimetru de apă rece ca gheaţa peste care o să zbor, dar nu şi golul pe care-l presupune, sau singurătatea, sau frica. Totuşi, acestea sunt cât se poate de reale şi va trebui să zbor cu ele. Drept prin căderile şi golurile de aer care îmi provoacă greaţă, căci e imposibil să stabileşti un curs care să ocolească toate lucrurile de care ţi-e teamă. Nu poţi să fugi de nici o parte din tine şi e mai bine că nu poţi. mă gândesc uneori că doar provocările ne călesc şi ne schimbă – o pistă de un kilometru şi jumătate şi opt sute de litri de combustibil. Escadrile negre de nori făcându-şi loc cu forţa dinspre toate colţurile cerului şi lumina scăzând cu fiecare minut care trece. Nu se poate să fac asta şi să rămân neschimbată”.

„Un portret minunat al unei femei excentrice care a trăit – cu neînfricare – aşa cum şi-a dorit”, scrie cronicarul de la revista People.

Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Debutează cu romanul A Ticket to Ride (2009). În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţională, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. Scriitoarea trăieşte împreună cu familia sa înCleveland,Ohio.

“Măştile fricii”

Camelia Cavadia semnează o carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine şi să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici şi de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent şi incapabil să îşi depăşească neputinţele. O istorie a metamorfozei unei personalităţi abuzate de violenţă şi frică, o privire emoţionantă asupra maternităţii înăbuşite de stereotipuri şi a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniştii săi ar fi trăit prezentul (clipa).

“Un roman frumos şi trist, dur şi sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinţi şi copii şi frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieţii, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Găvan

“Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme şi am fost uimită să descopăr în cărţile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură şi tranşantă în felul în care îşi creează personajele, ea le iubeşte apoi ca pe nişte copii, cu toate defectele şi durerile lor. Ema, David şiSofiasunt nişte personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic şi emoţional, suferit şi perpetuat de personaje, este şocant prin perspectiva intimă din care e reflectat.

Şi dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Măştile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluaţi relaţia cu cei iubiţi, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înşivă”, apreciază Ada Roseti.

“… mi-e frică de când mă ştiu. Mi-e frică de tot şi de toate şi mi-e frică să recunosc asta în gura mare. Dacă aş face-o ar însemna că e adevărat. Şi ar mai însemna şi că ea a învins.

Am făcut cunoştinţă cu frica adevărată în ziua în care, pentru prima dată, tata a vrut să ne bată. Mama s-a pus între el şi noi şi atunci tata a lovit-o.

Eram mici, să fi avut vreo patru-cinci ani, când tata a intrat furios pe uşă. A dat cu piciorul în jucăriile noastre lăsate peste tot prin casă şi-a vrut să se repeadă asupra noastră. În loc să fugim, noi priveam cu gurile căscate la el.

A ajuns la David, dar mama l-a scos imediat din mâinile lui. Ne-a împins în camera noastră şi-a închis uşa. Apoi s-a aşezat în faţa ei.

— Dă-te la o parte! a urlat tata la ea.

— Lasă-i în pace, eşti băut! i-a spus mama.

— Dă-te, ţi-am spus!

— Nu! Tu să te dai! Lasă copiii în pace! Ce ţi-au făcut?

— Nu mă respectă! Peste tot te-mpiedici de jucării, de haine, de nenorociri!

— Sunt copii, ce vrei?

— Şi dacă sunt copii, ce? Să pună dracului mâna să strângă sau să strângi tu în urma lor!

S-au certat aşa toată seara, iar pe măsură ce tata dădea pe gât pahar după pahar, devenea tot mai agresiv.

— Tu cu cine ţii? a urlat el la un moment dat şi-a fost prima dată când am încremenit de dincolo de uşă.

Nu cred că mama a mai apucat să spună ceva, că am auzit o bufnitură şi un vaiet scurt. Apoi încă unul şi încă unul.

Am ieşit repede din cameră să vedem ce se întâmplă, dar mama ne-a făcut semn să intrăm înapoi. Era atât de poruncitor gestul ei, că n-am mai stat pe gânduri”.

“Teama de zbor”

Înainte de Hannah din Girls, Anastasia Steele din Cincizeci de umbre ale lui Grey şi Carrie Bradshaw din Sex and the City, a fost Isadora Wing, protagonista directă şi lipsită de inhibiţii a romanului revoluţionar semnat de Erica Jong.

Publicat pentru prima dată în 1973, Teama de zbor a făcut vâlvă în Statele Unite, alimentând fantezii, stârnind dezbateri despre femei şi sexualitate şi adăugând limbii engleze o expresie memorabilă: zipless fuck.

„Această carte va face istorie… datorită ei, femeile scriitoare îşi vor găsi propria voce şi ne vor oferi saga uimitoare despre sex, viaţă, aventură şi bucuria de a trăi”, comenta Henry Miller.

Teama de zbor, primul şi cel mai cunoscut roman al Ericăi Jong a răsturnat complet toate prejudecăţile despre femei, căsnicie şi sexualitate, înregistrând vânzări de peste 27 de milioane de exemplare şi fiind tradus în peste 40 de limbi.

„E mult mai mult decât o carte scrisă de o femeie: e un Ulise modern, cu un Bloom feminin care ezită şi se poticneşte, dar care supravieţuieşte”, comentează Wall Street Journal

În Isadora Wing, alter-ego-ul său ficţional, Erica Jong a întruchipat fiecare femeie – dar nu aşa cum apărea ea în viaţa publică din anii ’70, ci aşa cum o defineşte imaginaţia feminină. Nu problema sexualităţii în sine a făcut-o pe Erica Jong una dintre vocile literare de referinţă din întreaga lume, ci faptul că a ironizat cu subtilitate stereotipiile, ajungând să vorbească făţiş şi necosmetizat – dar fără să dea dovadă nici de voyeurism, nici de puritanism – despre intimitatea cea mai profundă. A devenit astfel una dintre promotoarele revoluţiei sexuale şi un icon pentru milioane de femei, câştigând totodată admiraţia unor nume importante din literatură, cum ar fi John Updike, Henry Miller, Anthony Burgess sau Jennifer Weiner.

În vreme ce amurgul vieţii se profilează ameninţător la orizont, Vanessa Wonderman îşi priveşte neputincioasă părinţii îmbătrânind, o însoţeşte la controale pe fiica ei însărcinată şi îl veghează pe soţul ei Asher, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, aflat pe patul de spital.

Anii ei de glorie, când era o actriţă de succes, au rămas în urmă şi Vanessa descoperă că începuturile sunt uşoare, dar că sfârşiturile pot fi dureroase.

Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereţii, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

„Felul în care Erica Jong abordează probleme dintre cele mai delicate, reuşind totodată să scrie o carte amuzantă, e uimitor. Mi-a plăcut la nebunie”, mărturisea Woody Allen.

“O carte dezinhibată, erotică, încântătoare… un triumph”, decide John Updike.

Teama de zbor este povestea Isadorei Wing, una dintre eroinele literare cele mai amuzante şi mai înduioşătoare care au existat vreodată. O visătoare incurabilă, autoare a unei cărţi de poeme presupus erotice, Isadora suferă de o fobie a zborului cu avionul. Ceea ce nu o împiedică să călătorească totuşi foarte mult peste Ocean. În timpul unui voiaj la Viena pentru a participa la un congres de psihanaliză împreună cu soţul ei psihiatru, Isadora cunoaşte un psihanalist în linia lui Laing, lipsit de inhibiţii, care pare întruchiparea celor mai fierbinţi fantezii ale sale. Acesta o ademeneşte într-o călătorie erotică iniţiatică prin Europa, prilej pentru Isadora de a-şi reevalua viaţa în moduri dureroase şi amuzante totodată. Savuroasă datorita poveştilor sale libertine, cartea este, de fapt, povestea acestei femei foarte sensibile, care se apropie de 30 de ani şi încearcă să înţeleagă cine este şi care este sensul vieţii ei. Conţine o seamă de analize psihologice şi descrieri amuzante, precum şi o bogăţie de referinţe literare şi culturale.

“Teama de moarte”

În 1973, Erica Jong a revoluţionat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie şi sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimeşte iarăşi, oferindu-ne o perspectivă nouă şi convingătoare asupra unei etape dificile din viaţa unei femei.

Scrisă cu un umor subtil, înţelepciune şi cuprinzând observaţii pertinente – toate acestea regăsindu-se şi în poezia, ficţiunea şi eseurile Ericăi Jong –, Teama de moarte e o poveste pentru toţi cei care au cunoscut dragostea adevărată şi au fost transformaţi de ea.

„Banii sunt ca sexul. Uneori, cu cât ai mai mulţi, cu atât ai mai puţini. Cum zic înţelepţii chinezi, nici toţi banii din lume nu-i pot opri pe ceilalţi să te vorbească pe la spate. Însă Asher aduna bogăţii în principal pentru a-i impresiona pe ceilalţi bărbaţi cu grămezi de bani. Erau egalii săi, cei pe care trebuia să-i impresioneze.”

În cei 42 de ani de la apariţia romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărţi, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficţiune (bestsellerul New York Times Fear of Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum şi câteva de non-ficţiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl:Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăşi, şi, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii.

De asemenea, Erica Jong este autoarea a şapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009.

Erica Jong a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru poezie şi ficţiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano şi Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul Deauville în Franţa şi Premiul Naţiunilor Unite pentru excelenţă în literatură.

Scrisori de la Lia primite şi comentate de Iacint Manoliu sau cum se câştigă o medalie olimpică de aur

Volumul cuprinde 27 de scrisori adresate de Lia Manoliu fratelui său mai mic, Iacint Manoliu, în anul 1968, an în care Lia a devenit campioană olimpică la aruncarea discului, la Jocurile Olimpice de la Mexico-City.

În acel an, Iacint Manoliu se afla în Statele Unite ale Americii, plecat pentru un stagiu de cercetare şi studii, cu o bursă Fulbright.

Scrisorile, trimise de Lia Manoliu din România şi din ţările în care se afla pentru a participa la concursuri internaţionale, se constituie într-un jurnal al acelui an, în paginile căruia putem urmări gândurile, strădaniile şi succesele legendarei campioane, vestită pentru participarea ei la 6 olimpiade şi pentru câştigarea mai multor medalii olimpice, între care o Medalie de Aur la Mexico-City.

Textul scrisorilor este completat de comentariile lui Iacint Manoliu, de o scurtă poveste a vieţii Liei Manoliu, precum şi de gândurile Liei despre olimpism şi despre cele 6 olimpiade ale ei, mărturisite într-un interviu dat la TVR în preajma Jocurilor Olimpice din 1996 de la Atlanta, când Lia Manoliu era Preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

Este interesant de urmărit cum diferă tonul scrisorilor Liei Manoliu, în funcţie de locul din care sunt trimise: rezervat şi reţinut, cu conştiinţa faptului că scrisoarea va fi citită de Securitate, atunci când sportiva scrie din România, şi mult mai liber, cu comentarii amuzante, nereţinute, atunci când scrie din ţările în care participă la competiţii.

“Dragă Țucule,

Trăiesc una dintre cele mai interesante experienţe din viaţă: sunt singură, singură în Italia. Îţi scriu de la o masă de seară, într-un mic han din Bolzano. În jur un grup de fete vesele, atletele din Verona care au binevoit să mă transporte de la Merano. Sunt după concurs şi după trei pahare de „rosso”, aşa că o să-mi ierţi stilul şi prostiile. Nu uit, în primul rând, rezultatul 55,32 locul I, cel mai bun rezultat al concursului. Am primit pentru el o medalie de aur adevărat cu inscripţia pe verso „Il presidente de la repubblica”, plus două cupe mari care îmi încurcă socotelile la transport. Și la bilă am ieşit a doua cu 13,80 şi am primit, închipuieşte-ţi, un album enorm de piele şi o trusă stilou-creion pentru acest rezultat minunat. Stau în capul mesei ca oaspete de onoare şi toţi gravitează în jur ca şi la concurs. Pe locul II a fost Nemcova51 m.

Scrisoarea a XIII-a,

Bolzano, 23 mai1968”

“Dragă Țucule,

Iar îţi scriu după concurs, de data asta cu un rezultat mare: 57,98!!! şi locul I!! pe II nici mai mult nici mai puţin decât Westerman 57,67!!

Deplasarea este foarte scurtă. Ieri, adică sâmbătă, am plecat din Bucureşti cu un IL-14 – cursă specială – care ne-a zgâlţâit mai bine de 8 ore până la Düsseldorf. De-acolo cu maşina încă200 km, am ajuns de-abia seara la Osnabrück. […] Azi dimineaţă ne-am fâţâit prin oraş; mi s-a rupt inima de ceea ce am putut vedea aici. Au nişte vitrine cu lucruri atât de bune şi frumoase, parcă depăşesc tot ce-am văzut noi până acum. La ora15 aînceput concursul cu aruncarea discului. Pe toate afişele şi în toate vitrinele era fotografiată Liesel Westerman. Într-adevăr, anul ăsta a fost cea mai bună aruncătoare, are vreo trei concursuri peste60 m. Chit că Spielberg (RDG) i-a bătut recordul mondial cu 61,46, ea rămâne totuşi cea mai bună. Toţi ochii erau deci pe disc. Prima aruncare eu şi începutul a fost penibil, vreo53 m. Ea are primele trei aruncări proaste şi depăşite, eu în schimb cresc mereu: 54,60; 55,80; 57,98. Îţi poţi închipui ce m-am bucurat şi cât am ţopăit! Dintr-a patra aruncare şi ea 57,67 şi iarăşi două proaste şi concursul e gata.

Scrisoarea a XVII-a,

Osnabrück, 30 iunie1968”

“Celelalte poveşti de dragoste”

Unul dintre cele mai apreciate titluri semnate de scriitorul Lucian Dan Teodorovici, romanul Celelalte poveşti de dragoste, reeditat în colecţia de bestselleruri a Editurii Polirom, „Top 10+”, va apărea în toamna anului 2017 la Editura Amaltea, în Polonia, în traducerea Radosławei Janowska-Lascar.

Romanul Celelalte poveşti de dragoste a mai apărut în versiune italiană, franceză, germană, bulgară şi macedoneană, după cum urmează: Italia (Aìsara, traducere de Ileana M. Pop), Franţa (Gaïa, traducere de Laure Hinckel), Germania (Horlemann, traducere de Jan Cornelius), Bulgaria (Paradox, traducere de Vanina Bojikova), şi în Macedonia (Ikona, traducere de Ermis Lafazanovski).

Unsprezece poveşti în care dragostea e privită din unghiuri surprinzătoare şi, în acelaşi timp, unsprezece secvenţe ale unui roman construit pe o unică poveste, a unei iubiri ce nu-şi găseşte ritmul. Lipsa comunicării, trădarea, gelozia, angoasele şi aşteptările, toate aceste stări, puse sub semnul superficialităţii lumii contemporane, poartă personajele prin întâmplări şi evenimente stranii, care îşi câştigă miza doar prin raportarea la întreaga lor istorie.

„Cele unsprezece povestiri din carte sînt, de fapt, îţi dai seama de asta pe măsură ce citeşti, tot atîtea capitole ale unui roman subtil construit, care te prinde şi te captivează. Nu poveştile în sine sînt importante, ci modul cum sînt spuse de acest autor foarte talentat. Teodorovici are ceva din lapidaritatea lui Hemingway, dar şi farmecul unui Salinger. O carte pe care merită s-o citiţi”, comentează Ştefan Agopian.

„O carte splendidă, una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit în ultima vreme”, mărturiseşte Adina Diniţoiu.

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Rădăuţi) este coordonator al colecţiei „Ego. Proză” a Editurii Polirom şi senior editor al săptămânalului Suplimentul de cultură. Între 2002 şi2006 a fost redactor şef al Editurii Polirom. A colaborat cu proză, teatru şi articole la diverse publicaţii din ţară şi străinătate.

Este autor sau coautor al unor scenarii de film şi televiziune. Volume publicate: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999; Editura Polirom, 2005); Lumea văzută printr o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 2000); Circul nostru vă prezintă: (roman, Editura Polirom, 2002, 2007); Atunci i am ars două palme (povestiri, Editura Polirom, 2004); Celelalte poveşti de dragoste (roman, ediţia I, Editura Polirom, 2009; ediţia a II a revăzută, 2013); Matei Brunul (roman, Editura Polirom, 2011). Coautor, împreună cu Dan Lungu şi Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Românească, 2008).

Coautor, împreună cu Florin Lăzărescu şi Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula (Éditions Non Lieu, Paris, 2007). Coordonator, alături de Dan Lungu, al volumului Str. Revoluţiei nr. 89 (Editura Polirom, 2010).

Prozele sale au fost publicate în numeroase antologii din ţară şi străinătate.

Volumul Atunci i-am ars două palme a apărut în traducere germană (Pop Verlag, 2009).

Romanul Circul nostru vă prezintă: a fost tradus şi publicat în SUA (Dalkey Archive, 2009), Ungaria (L’Harmattan Könyvkiadó, 2009), Italia (Aìsara Edizioni, 2011), Spania (El Nadir, 2011), urmând a fi tradus şi publicat în Bulgaria (Paradox) şi Egipt (Golden Pony).

Matei Brunul a apărut sau urmează să apară în Franţa (Gaïa Éditions/Actes Sud), Bulgaria (Paradox), Ungaria (Libri Kiadó), Polonia (Amaltea) şi Macedonia (Bata Press). Romanul său a obţinut Premiul special al cititorilor „Natalia Gorbaniewska”, în cadrul Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS, Polonia, ediţia 2015. Matei Brunul a obţinut în anul 2012 Premiul literar „Augustin Frăţilă”, Premiul revistei Observator cultural, Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, Premiul pentru Proză acordat de revista Ateneu, Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România şi a fost desemnat „Cartea anului” de către revista Contrafort.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.