Cărţi de pus sub umbrela de soare

”Bani de hârtie”, un puzzle năucitor, în doar 24 de ore

În 1989, Ken Follett uluia lumea literară cu Stâlpii pământului, un roman tulburător a cărui acţiune se petrecea în Anglia secolului al XII- lea şi avea în prim-plan construcţia unei catedrale, dar şi vieţile bărbaţilor, femeilor şi copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna. Criticii au fost de-a dreptul copleşiţi, iar, de atunci încoace, cititorii au sperat că vor avea parte de o continuare. ”Follett este un maestru”, afirma cronicarul de la The Times.

”Follet este un scriitor cu un talent remarcabil”, scria în Philadelphia Inquirer.

Este un roman ingenios construit, cu o structură inteligentă şi minuţios elaborată. Crima şi infracţionalitatea, afacerile financiare la nivel înalt şi jurnalismul se întrepătrund periculos şi într-o manieră coruptă în acest roman timpuriu al celebrului Ken Follett, care reuşeşte să creioneze, prin intermediul câtorva personaje bine alese, un tablou sugestiv al societăţii Londrei anilor ’70.

Cercul vicios în care interacţionează personajele în decursul unei singure zile, în care norocul se schimbă dramatic pentru unele dintre ele, generând răsturnări de situaţie comico-absurde sau tragice, demonstrează talentul scriitorului de a inocula suspansul şi surpriza în jocul ameţitor din jurul permutării „banilor de hârtie”.

Acţiunea are loc într-o singură zi din viaţa unui ziar londonez de seară şi fiecare capitol relatează o oră din acea zi, în trei sau patru scene care descriu atât ce se petrece în redacţie, cât şi ceea ce se întâmplă în poveştile din ziar.

”Ce am de câştigat din munca mea?” Derek Hamilton se întrebase asta toată dimineaţa, în timp ce medicamentele îşi pierdeau efectul şi durerea provocată de ulcerul său devenea mai acută şi mai constantă.

La fel ca şi durerea, întrebarea ieşea la iveală în momentele de stres. Hamilton începuse prost, cu o întâlnire cu un director financiar care îi propusese o schemă de reduceri ale cheltuielilor ce însuma o blocare de 50% din întreaga operaţiune.

Planul nu era bun de nimic – ar fi ajutat la fluxul de numerar şi ar fi distrus profitul -, dar Hamilton nu vedea alte alternative, iar această situaţie dificilă îl înfuria.

Se răstise la contabil: „Eu îţi cer soluţii şi tu îmi spui să închid magazinul ăsta nenorocit!“. Un astfel de comportament faţă de personalul cu funcţii superioare de conducere era destul de intolerabil, ştia asta.

Cu siguranţă omul avea să demisioneze şi probabil că nu va putea fi convins să nu o facă. Apoi, secretara lui, o femeie căsătorită, distinsă şi echilibrată, care vorbea trei limbi, îl deranjase cu o listă de nimicuri şi ţipase şi la ea.

Având în vedere funcţia ei, probabil considera că o asemenea purtare urâtă facea parte din slujbă, dar nu era o scuză, gândi el.

Şi, de fiecare dată când îşi înjura angajaţii, ulcerul şi pe sine însuşi, se trezea întrebându-se: „Ce fac?“.

Trecu prin nenumărate răspunsuri posibile, în timp ce maşina îl ducea pe scurta distanţă dintre biroul său şi cel al lui Nathaniel Fett.

Nu se putea renunţa atât de uşor la bani ca stimulent, aşa cum pretindea el câteodată. Era adevărat că el şi Ellen ar fi putut trăi foarte bine din venitul lui sau chiar din dobânda acestuia, dar visele sale depăşeau o viaţă confortabilă.

Adevăratul succes în afaceri ar fi însemnat un iaht de un milion de lire sterline, o vilă la Cannes, propriul teren de vânătoare pentru potârnichi şi posibilitatea de a cumpăra tablourile lui Picasso care îi plăceau, în loc să admire reproducerile din albume.

Acestea erau visele lui; sau fuseseră – acum era probabil prea târziu. Hamilton Holdings nu avea să facă profituri senzaţionale cât timp avea să trăiască el”.

În roman apare o bogăţie de personaje secundare: femei stricate, hoţi, copii retaraţi, soţii din clasa muncitoare şi bătrâni singuri… ”Astăzi nu mai sunt la fel ca în 1976, de legăturile dintre infracţiuni, finanţe şi jurnalism, dar consider că acest roman este autentic în alt sens: prezintă o imagine detaliată a Londrei pe care o ştiam în anii ‚70, cu polişţiştii şi infractorii săi, cu bancherii şi prostitulatele sale, cu reporterii şi politicienii, magazinele şi mahalalele sale, drumurile şi râul său”, afirmă Ken Follett.

Dacă nu aţi citit încă Pe Aripi De Vultur, puteţi s-o faceţi şi acum. Este o poveste care te ţine cu sufletul la gură, un roman tulburător. O poveste despre ambiţie, iubire, lăcomie şi răzbunare, de un realism cutremurător. „O frescă bine documentată a Evului Mediu târziu… Proza cu suflu firesc a lui Follett îşi atinge scopul, desfăşurându-se elegant pe mai bine de o mie de pagini presărate cu nelegiuiţi, moarte, sex şi strategii politice, şi dând astfel naştere unui edificiu la fel de solid şi ingenios construit ca podul lui Merthin”, scrie The Washington Post.

”Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident”

„Pătrunzător şi neînduplecat: un roman care aminteşte de măiestria lui Haruki Murakami” (Deutschlandradio Kultur)

Shunsuke Okuda, un cuceritor incurabil, îşi creează o altă identitate pentru fiecare nouă iubită pe care o cunoaşte prin barurile Cartierului Roşu din Tokyo. Asta până în noaptea cînd o întâlneşte pe Iulana, chelneriţa sosită dintr-un oraş românesc aflat pe malul Mării Negre, imposibil de blondă şi de înaltă şi de străină de oraşul lui, în care toţi vin să fie uitaţi şi să devină invizibili. Însă cei doi nu se vor putea face niciodată nevăzuţi, pentru că hobby-ul legendarului poet Atsuo Okuda, tatăl lui Shunsuke, este să-şi spioneze fiul şi să tot încurce iţele deja complicate şi bolnăvicioase ale vieţii lor.

O culme a fanteziei în literatura contemporană, romanul lui João Paulo Cuenca, steaua în ascensiune a literaturii braziliene contemporane, vorbeşte despre viaţa fragmentată a metropolelor, despre perversiunea care întunecă spectrul iubirii şi al purităţii în acest infern de oţel şi electricitate.

„Cuenca evită riscul de a transforma particularităţile culturale ale Japoniei într-un miraj exotic facil, menit doar să fascineze cititorii. Singurul final fericit… nu e un roman al mirării, al nesiguranţei, ci un edificiu narativ la fel de solid ca zgârie-norii care împînzesc Tokyo.” (Os Meus Livros)

„João Paulo Cuenca a eliberat literatura braziliană de tendinţele ei atavice şi a îndreptat-o spre lumi noi, în care alţi scriitori n-au îndrăznit să se aventureze.” (L’Express)

Scriitorul şi editorialistul brazilian João Paulo Cuenca (Rio de Janeiro, 1978) este autorul a trei romane – Corpo presente (2003), O dia Mastroianni (2007), O único final feliz para uma história de amor é um acidente (2010; Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident) – şi al unui scenariu de film în curs de apariţie, A morte de J.P. Cuenca.

A studiat economia la Universidade Federal do Rio de Janeiro. A început să scrie încă din timpul studiilor şi curând s-a impus ca unul dintre cei mai promiţători tineri autori din Brazilia. În 2007, Hay Festival l-a inclus în lista celor mai talentaţi 39 de scriitori sud-americani sub 39 de ani, iar în 2012, prestigioasa revistă Granta îl considera „unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni sub 40 de ani”.

A colaborat ca reporter şi editorialist la cele mai importante cotidiene braziliene, printre care şi O Globo, iar unele dintre cronici şi editoriale i-au fost reunite în 2012 în volumul A última madrugada.

”Ferma animalelor”

Humanitas Multimedia a lansat aseară, pe terasa Librăriei Humanitas Kretzulescu, audiobookul verii: Ferma animalelor de George Orwell, în lectura lui Victor Rebengiuc.

Discuţia la care au participat Victor Rebengiuc, Dan C. Mihăilescu şi Lidia Bodea a fost urmată de lectura câtorva fragmente din nuvela lui Orwell.

Ferma animalelor a fost publicată în 1945, cu patru ani înainte de cealaltă distopie celebră a lui George Orwell, 1984. Este considerată şi acum una dintre cele mai importante şi mai influente opere literare, o dezvăluire a mecanicii stalinismului, în care se regăsesc reprezentări ale tuturor personajelor cheie: Marx, Stalin, Troţki, Molotov, Zinoviev, ţarul Nicolae al II-lea, Hitler, poate chiar Orwell însuşi, în pielea măgarului Benjamin.

Animalismul, noua doctrină a Fermei animalelor, porneşte de la şapte precepte: oricine merge pe două picioare e duşman, oricine merge pe patru picioare sau are aripi e prieten, niciun animal nu va purta haine, niciun animal nu va dormi într-un pat, niciun animal nu va bea alcool, niciun animal nu va ucide un alt animal, toate animalele sunt egale. În timp însă, se instalează o nomenclatură sprijinită de un aparat represiv, dominată de dorinţa de putere, lăcomie şi de viciile care aparţinuseră altădată vechii ordini a oamenilor. Bazându-se pe încrederea şi neştiinţa celorlalte animale, porcii, aflaţi la putere, şi în special Napoleon, corespondentul alegoric al lui Stalin, vor reduce cele şapte precepte la unul singur: egalitatea în care unii sunt mai egali decât ceilalţi.

Ferma animalelor a inspirat două adaptări, celebra animaţie din 1954 şi filmul din 1999 în care vocile personajelor sunt redate de Patrick Stewart, Peter Ustinov, Julia Louis-Dreyfus, Ian Holm.

„Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Întrebarea este: Ce trebuie să facem? Iată ce: să muncim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea rasei omeneşti! Acesta e mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE!”

”Bonjour tristesse”, romanul care a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului XX

Bonjour tristesse s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi.

Romanul Bonjour tristesse, de Françoise Sagan, copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea Anei Antonescu.

Bonjour tristesse este cartea cu care Françoise Sagan a debutat, la doar 19 ani, şi a fost distinsă cu Premiul Criticii.

Cartea a fost ecranizată de trei ori, versiunea cea mai cunoscută fiind cea din 1958, în regia lui Otto Preminger, cu Deborah Kerr, David Niven şi Jean Seberg în rolurile principale.

Bonjour tristesse urmăreşte peripeţiile unei adolescente care încearcă să înţeleagă şi să controleze lumea din jur. Cécile îşi petrece vacanţa de vară la ţărmul Mediteranei, împreună cu tatăl ei şi cu iubita acestuia, Elsa, o tânără frivolă, ahtiată după viaţa mondenă, cu care fiica se înţelege excelent. Dar lucrurile se complică atunci când în vizită soseşte Anne, veche prietenă a mamei răposate, o femeie stilată, cultă, responsabilă, de care tatăl ei se îndrăgosteşte nebuneşte şi cu care decide să se căsătorească. Deşi o admiră pe Anne, fata de numai 17 ani îşi vede ameninţată viaţa uşuratică, palpitantă şi voluptuoasă, aşa că ţese împreună cu iubitul ei, Cyril, o intrigă amoroasă prin care Anne să decadă în ochii tatălui şi Elsa să revină în viaţa acestuia.

„Romanul care a deschis calea către o societate mai tolerantă, una dintre senzaţiile literaturii secolului XX.” (The Daily Telegraph)

„Nu-mi judec niciodată personajele. Spun uneori că unul e simpatic, că-i gay ori că-i plicticos. Singura moralitate care trebuie să conteze pentru un scriitor este aceea a esteticii sale.” (Françoise Sagan)

Cécile, o adolescentă nepăsătoare, şi-a petrecut copilăria într-un pension. Ea trăieşte de câţiva ani împreună cu tatăl săi, Raymond, care este văduv. Existenţa sa beneficiază de o mare libertate. Tatăl ei are nenumărate amante cu care Cécile nu se obişnuieşte uşor.

La 17 ani, Cécile, Raymond şi Elsa, noua amantă a tatălui său, pleacă în vacanţă pe Coasta de Azur. Raymond a fost invitat de către Anne, o femeie seducătoare şi strălucitoare. Anne priveşte cu un ochi critic aventura pe care o are Cécile cu Cyril, un student care îşi petrece vacanţa, de asemenea, în această regiune. Raymond, încetul cu încetul, o lasă pe Elsa şi devine amantul Annei, ceea ce duce la pierderea afecţiunii lui Cécile pentru tatăl său şi îl convinge pe prietenul său Cyril să simuleze o aventură amoroasă cu Elsa… Iritat, Raymond se întoarce la Elsa. Anne îi surprinde întâmplător. Exasperată, se înfurie şi are un accident mortal de maşină. Cécile pleacă alături de tatăl său, dar tânăra cunoaşte un nou sentiment, tristeţea.

În acest roman existenţialist, al anilor ‘50, după cum spunea Sartre, ”omul este condamnat a fi liber”. O frază ilustrează drama interioară: ”Mă zbăteam ore întregi în camera mea pentru a înţelege dacă teama şi ostilitatea pe mi le inspira Anne erau justificate sau dacă nu eram doar o fetiţă egoistă şi răsfăţată căutând o falsă independenţă”.

Bonjour tristesse a marcat epoca, pe trei registre, invenţia literară, istoria moravurilor şi analiza clinică a adolescenţei. Pentru că Françoise Sagan este un scriitor cu o formulă concisă, pe cât de chirurgicală pe atât de poetică, la care emoţiile ambivalente care jalonează periculoasa trecere la vârsta adultă încep cu sentimente amestecate, de extremă vulnerabilitate şi de atotputernicie.

Françoise Sagan (1935-2004) a publicat numeroase romane, volume de povestiri, piese de teatru, scenarii şi scrieri autobiografice, dintre care amintim: Un certain sourire (1955), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms… (1959; Vă place Brahms?, Polirom, 2015), Des bleus à l’âme (1972), Musiques de scènes (1981), De guerre lasse (1985), Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987), Toxique (1964) şi Avec mon meilleur souvenir (1984). În 1985 a fost recompensată cu Premiul Prinţul Pierre de Monaco pentru întreaga operă.

”Un apartament la Paris”, romanul de debut al lui Michelle Gable

Două poveşti se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Pornind de la fapte istorice, una urmăreşte spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebra demimondenă a Parisului de la sfârşitul veacului al XIX-lea, cealaltă, viaţa unei experte în mobilă europeană de la casa de licitaţii Sotheby’s, April Vogt. Pe măsura ce April, ajutată de un seducător avocat parizian, descoperă secretele vieţii tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare şi frământată, se conturează aducând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, dar şi locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim’s, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.

„Cu personajele sale memorabile, perfect construite şi capacitatea autoarei de a struni firele narative, acest uimitor debut va fi pe gustul publicului larg, dar mai cu seama al celor pasionaţi de poveştile unor femei celebre” (Library Journal).

În acest roman se intersectează locuri comune din Franţa cu cele ale lui April Vogh, o expertă în mobile europene care lucrează pentru o casă de licitaţie. April fuge de problemele sale existenţiale şi conjugale şi descoperă un apartament fabulos în arondismentul 9 al Parisului, unde se regăseşte pe sine însăşi. Îşi va ierta soţul care a trădat-o? Îl va trăda la râdul ei? Vor divorţa? Vor începe de la zero? Lăsaţi-vă cuprinşi de lectură şi veţi descoperi.

Mobilele antice care sunt răspândite dezordonat în camerele ce par adevărate minuni ascund o poveste preţioasă şi fascinantă: viaţa şi peripeţiile Marthei de Florian, fiica ilegitimă a lui Victor Hugo, curtezana răutăcioasă în căutare de amanţi iluştri, îndrăgostită de Giovanni Boldini, a cărui muză a fost.

April Vogt va descoperi portretul Marthei, realizat de Boldini, doamna într-o splendidă rochie vaporoasă, care surâde privind în altă parte, o adevărată icoană a Belle Epoque.

Cititorul se află în faţa unui roman în roman care îmbină timpul lui April cu indeciziile sale (o scurtă căsătorie cu un trecut dureros şi un flirt parizian), cu cel al Marthei, cu amanţii săi, poeţi, pictori, artişti şi un Dandy care ar fi opusul lui Des Esseintes din romanul lui Huysmans.

Un Paris romantic, turistic, de carte poştală. Structura narativă e solidă, cu dialoguri banale uneori, cu o senzualitate mai curând preadolescentină.

Volumul va fi lansat miercuri, 12 august, la ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu

”Legea umanităţii”

Cu aceastăcarte, Jakob Vedelsby se impune printre numeroşii scriitori scandinavi de thrillere. O acţiune care îţi taie răsuflarea şi subiecte politice actuale, care ne ridică întrebări fundamentale cu privire la reuşita noastră individuală în viaţă.

”Cuvintele curg, sclipesc şi încântă… în acest volum minunat”, nota Kristelight Dageblat. Iar MetroXpres aprecia: ”Un roman fascinant despre condiţia umanităţii şi a lumii… Vi-l recomandăm cu căldură”.

Carl Bernstein, diplomat danez, lucrează pentru Ministerul de Externe din Copenhaga. Un loc al luptei cinice pentru supremaţia politică, unde greşelile sunt pedepsite nemilos şi aspru. După un atac terorist devastator chiar în centrul oraşului Copenhaga, în care îi moare şi partenera de viaţă, este mutat la ambasada din Atena. Un salt nesperat în carieră într-un loc spre care, având în vedere atentatele teroriste, se îndreaptă tot mai mult atenţia investigatorilor antitero. Bernstein nimereşte în mijlocul unor evenimente care se precipită – atacuri teroriste, catastrofe naturale care au loc pretutindeni în Europa – şi în abisul propriei sale poveşti…

”Mă cufund într-un scaun şi-mi las faţa să fie răcorită de briza care bate dinspre uţă. Atemna este înconjurată de lanţuri muntoase care formează un culoar, astfel încât căldura ppoate fi greu de îndepărtat. În luna iulie ajung, exact ca acum la 30 până la 35 de grade în timpul zilei, dar meteorologii vorbesc despre faptul că în zilele următoare va ajunge în oraş un front de aer cald din Sahara. Închis ochii şi încerc să depistez aromele pe care le-a lăsat amprenta buzelor ei. Voi putea să le scot din memoria mea, ca pe un elixir preţios, pe care să-l pot savura în nopoţile lungi, nedormite, singur în întuneric. În timpul scurt petrecut de mine în Atena, am cunoscut deja mai multe femei singure în cadrul cinelor şi recepţiilor de la ambasadă, în cluburile de prietenie şi în cercuri private, aflate la o vârstă fertilă, dar nici măcar cu una dintre ele nu a existat o atracţie reciprocă, atât de intensă încât ea să fi trecut prin schimbul politicos de opinii. Am încetat demult să-mi bat capul cu problema visurilor utopice ale femeii absolute. Rezist singur, asta este”.

Jakob Vedelsby s-a născut în 1965, este preşedintele Asociaţiei scriitorilor danezi şi locuieşte la Copenhaga. După studiile de film şi media de la Universitatea din Copenhaga, el a lucrat ca jurnalist şi producător de filme documentare.

”Marea Neagră. O istorie”

Istoria zbuciumată a Mării Negre, semnată de Charles King, este considerată drept cea mai cuprinzătoare istorie a Mării Negre, din Antichitate până în epoca modernă.

Ţinuturile din jurul Mării Negre au o istorie zbuciumată. De-a lungul secolelor, Marea Neagră a devenit, dintr-o simplă graniţă, o regiune care a facilitat contactul între comunităţi religioase, imperii, iar mai târziu, naţiuni şi state.

Charles King descrie evoluţia în timp a acestei zone, de la Pontus Euxinus din Antichitatea greacă şi latină la popoarele migratoare, bizantinii şi în cele din urmă turcii Evului Mediu, apoi la cele două mari puteri, Imperiul Otoman şi Rusia, sub semnul cărora a stat epoca modernă.

Deşi în ultimele decenii au fost afectate de conflicte etnice, colaps economic şi rivalităţi, ţările din această regiune şi-au păstrat totuşi moştenirea şi interesele comune. În prezent, Marea Neagră este mai importantă ca niciodată, ea făcând legătura între Balcani, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

„O carte esenţială pentru toţi cei care consideră că trebuie să fie informaţi în legătură cu aşa-numita «Chestiune orientală» şi care, în secret, se tem că e prea tîrziu pentru asta.” (The Guardian)

Charles King este profesor de relaţii internaţionale la Georgetown University. Susţine conferinţe centrate în mare parte pe relaţiile internaţionale, violenţa socială şi politicile etnice, colaborînd, printre altele, cu CNN, National Public Radio, BBC, History Channel şi MTV. A publicat articole în The New York Times, The Washington Post, The New Republic, Foreign Affairs, The Daily Beast şi The Times Literary Supplement. De acelaşi autor: Nations Abroad: Diaspora Politics and International Relations in the Former Soviet Union (1998; în colaborare); Post-Soviet Moldova: A Borderland in Transition (1998); Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală (1999); The Ghost of Freedom: A History of the Caucasus (2008); Odessa: Genius and Death in a City of Dreams (2011; premiat cu National Jewish Book Award); Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern Istanbul (2014).

”Hexagon. Cartea de călătorie”

Editura Polirom vă propune şi în această săptămână două volume fascinante, de neratat, în colecţia „Hexagon. Cartea de călătorie”: Căzînd în gol, de Joe Simpson, un bestseller al literaturii montane, şi Trenul-fantomă către Răsărit, de Paul Theroux, continuarea Bazarului pe roţi, un clasic al literaturii de călătorie.

Documentarul bazat pe Căzând în gol, de Joe Simpson, a fost distins cu premiul BAFTA pentru Cel mai bun film britanic al anului 2004 şi a fost inclus pe lista PBS a celor mai bune 100 de documentare din toate timpurile.

„O descriere splendidă şi captivantă a aventurii lor terifiante, care te ţine cu sufletul la gură… O carte scrisă superb.” (Sunday Express)

În 1985, Joe Simpson şi prietenul său Simon Yates reuşesc să escaladeze pentru prima dată masivul Siula Grande pe faţa lui vestică. De pe vârf, la 6.344 de metri altitudine, cei doi admiră priveliştea Anzilor peruvieni care se întind cât vezi cu ochii. Entuziasmul lor se va risipi însă curând, pentru că la coborâre lucrurile iau o întorsătură dramatică: Joe alunecă pe un perete de gheaţă şi, în cădere, îşi rupe piciorul. Simon încearcă să-l coboare cu ajutorul a două corzi legate una de alta. Se lasă întunericul, izbucneşte furtuna, iar la un moment dat Joe rămâne suspendat în gol. Neputând să comunice cu el şi conştient că riscă să-şi piardă amândoi viaţa, Simon decide în cele din urmă să taie coarda. Joe cade într-o crevasă, iar Simon se întoarce în tabără, obsedat de gândul că prietenul lui a murit. Următoarele trei zile vor fi un coşmar şi pentru unul, şi pentru celălalt…

Joe Simpson este alpinist şi autorul mai multor bestselleruri, primul, Căzând în gol, fiind distins cu NCR Award şi Boardman Tasker Award pentru literatură montană. A mai scris This Game of Ghosts (1993), Storms of Silence (1996), Dark Shadows Falling (1997), The Beckoning Silence (2002) şi romanul The Water People (1992). În 2003, la 15 ani după publicare, Căzând în gol a fost ecranizat în regia lui Kevin Macdonald. În 2004, documentarul a obţinut Premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic al anului şi a participat la Festivalul de Film Sundance.

“Trenul-fantomă către Răsărit”

Trenul-fantomă către Răsărit, de Paul Theroux, traducere şi note de Cornelia Marinescu.

„Theroux călătoreşte, observă şi ne spune ce vede şi ce simte. Puţini fac asta mai bine decît el.” (The Times Literary Supplement)

În septembrie 1973, Paul Theroux părăsea gara londoneză Victoria pentru a porni într-o călătorie cu trenul de-a lungul Europei şi Asiei, până în Japonia şi înapoi. Neobişnuita odisee a lui Theroux a devenit o carte clasică a literaturii de călătorie. După 33 de ani Theroux repetă această aventură, observând cum s-au schimbat între timp atât zonele pe care le străbate din nou cu trenul, cât şi el însuşi. Trenul-fantomă către Răsărit descrie noua călătorie, printr-o Europă de Est încă buimăcită de comunism, prin tensionata, dar înfloritoarea Turcie, prin Caucaz, unde Georgia pare să meargă înapoi spre feudalism, în timp ce Azerbaidjanul se desfată în capitalismul alimentat de petrol. În timpul voiajului, Paul Theroux are ocazia să discute cu incisivul laureat al Premiului Nobel Orhan Pamuk şi să se plimbe prin Tokyo cu Haruki Murakami, dar şi să străbată singur străzile oraşelor vizitate sau să bea cot la cot cu oameni obişnuiţi în expresul transsiberian.

Paul Edward Theroux s‑a născut pe 10 aprilie 1941 în Medford, Massachusetts. Este autorul a numeroase cărţi de călătorie şi romane. Şi‑a terminat studiile la University of Massachusetts, iar la Syracuse University s‑a pregătit pentru a deveni membru al Peace Corps. A predat limba engleză în Malawi, unde a fost implicat într‑o lovitură de stat eşuată şi a trebuit să părăsească Peace Corps. Este membru al Royal Society of Literature şi Royal Geographic Society din Marea Britanie. A scris articole pentru Christian Science Monitor, Esquire şi Atlantic Monthly şi câteva romane de succes, câştigând numeroase premii. Dintre volumele publicate, menţionăm: The Old Patagonian Express (1979), The Kingdom by the Sea (1983), Sailing Through China (1983), To the Ends of the Earth (1990), The Happy Isles of Oceania (1992), Dark Star Safari (2002), The Tao of Travel (2011), The Last Train to Zona Verde (2013). În prezent locuieşte, împreună cu soţia sa Sheila, în Hawaii şi Cape Cod. La Editura Polirom a mai apărut Bazarul pe roţi. Cu trenul prin Asia (2015).

”Istoria vieţii mele”, prima operă autobiografică din literatura română

Considerată prima autobiografie din literatura română, Istoria vieţii mele de Teodor Vârnav, boier din Moldova, a fost scrisă în 1845 şi este una dintre puţinele mărturii asupra limbii române din deceniul al cincilea al veacului trecut. E în acelaşi timp o istorie foarte spumoasă, scrisă în limba timpului, din care nu lipsesc aventurile picareşti şi oamenii din cele mai diverse medii.

Cu o familie scăpătată, Teodor Vârnav are parte de puţină educaţie (frecventează totuşi şcoala unui dascăl grec, pe nume Panaioti,la Bucureşti, în 1813-1814), iar povestea vieţii lui este una a strădaniilor neîncetate de a-şi face o situaţie şi a regretelor că nu a avut parte de mai multă învăţătură.

Istoria vieţii mele, cu o prefaţă semnată de Artur Gorovei şi o posfaţă de Laurenţiu Faifer, a apărut în aceasă săpămînă la Editura Polirom în cadrul prestigioasei colecţii „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”.

„Istoria vieţii lui Teodor Vârnav umple un gol în literatura noastră şi lucrarea aceasta are o valoare nepreţuită. Stilul lui Vârnav este o icoană vie a gîndirei şi a graiului unui moldovan cuminte de pe vremuri. Când vorbeşte despre lucruri vesele, râzi cu poftă, şi te înduioşezi când istoriseşte suferinţele pe care el însuşi le-a îndurat.Cărticica aceasta este o lucrare de seamă, din toate punctele de vedere, şi autorul ei trebuie să fie pus în rândul fruntaşilor scriitorilor noştri de la începutul veacului al XIX-lea.” (Artur Gorovei)

„Amintirile lui Teodor Vârnav sănt fantastice, pline de umor şi învăţăminte, scrise cu mult drag şi pasiune”, scria Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

„Teodor Vârnav, dintre toţi memorialiştii noştri, n-a fost numai primul în dată, dar şi întîiul şi unicul care şi-a mărturisit fără ruşine, dar şi fără cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici şi mari, din copilărie şi adolescenţă, iar de la această vârstă tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare şi consecinţele lor, sanitare şi penale, neplăcute. Din acest punct de vedere Teodor Vârnav îmi aminteşte, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys.” (Şerban Cioculescu)

Teodor Vârnav s-a născut pe 1 martie 1801 la Floreşti, în ţinutul Tecuci. Mama sa, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav şi nepotul stolnicului Teodor Vârnav. Când situaţia materială a familiei s-a înrăutăţit, a fost trimis la Lămăşeni, la „moşul maicii mele”, Fotache, iar apoi la Bucureşti, la un cumnat al acesteia, Constantin Ladà, datorită căruia ajunge să înveţe cu un dascăl grec. La moartea lui Ladà, intră în slujbă la un negustor lipscan, dar în curând pleacă şi se stabileşte la Hotin; aici se angajează la judecătorie ca „scriitor în limba moldovenească”. După trei ani demisionează şi arendează mai multe moşii în ţinuturile Hotin şi, apoi, Iaşi. Se căsătoreşte în 1828 cu Zoe, fiica paharnicului Mihalache Ghiţescu, cu care a avut, pînă în 1845, patru fiice şi un fiu. În 1839 cumpără o moşie şi se stabileşte la Pocembeni, unde va locui pînă la sfârşitul vieţii. Data morţii sale, pentru care se indică în general anul 1868, rămâne incertă. Amintirile, rămase în manuscris, au fost publicate, sub îngrijirea lui Artur Gorovei, mai întîi în Gazeta săteanului şi apoi în volum, în mai multe ediţii. Pe lângă memorii, Teodor Vârnav a lăsat şi un manuscris cu satire şi poezii lirice, care s-a pierdut.

”Românii în goana după happy–end”

Peste treizeci de ani de întâlniri şi experienţe ale ziaristului, publicistului şi diplomatului Bogumił Luft, fost ambasador al Republicii Polone în România şi Moldova, au dat roade într-o minunată şi foarte personală poveste despre ţări încă prea puţin cunoscute în Polonia: Românii în goană după happy-end.

Volumul semnat de Bogumił Luft este o poveste cu o intrigă complexă despre întâlnirea a două popoare – polonez şi român –, precum şi despre moldoveni, care încearcă să-i ajungă din urmă.

Recenzat elogios în presa poloneză, volumul Românii în goana după happy-end s-a bucurat de succes şi a făcut obiectul unor lansări şi dezbateri atât la Varşovia, cât şi la Cracovia sauPoznan.

„Luft este un autor special. A fost ambasador al Republicii Polone în România, apoi în Moldova. Stăpâneşte excelent problematica acestor două ţări, mânuieşte în mod strălucit condeiul şi este un observator ager şi pătrunzător. România îl fascinează şi din motive personale, fapt care face ca lectura acestei cărţi să fie şi mai agreabilă. Se poate observa de asemenea lesne cât de mult s-a schimbat părerea autorului despre întrebările clasice ale epocii postcomuniste. România şi Moldova sunt două ţări ale unui singur popor, crunt înjumătăţit de istorie. Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependenţă.” (Adam Michnik)

Bogumił Luft (n. 1955) – ziarist şi publicist, începând cu anul 1981 colaborator al revistei lunare Więź. A călătorit împreună cu Papa Ioan Paul al II lea în Columbia, Argentina, Chile, Elveţia, Belgia, Franţa şi Cehia. În anul 1989 a publicat în săptămânalul Tygodnik Solidarność, iar în anii următori în Spotkania. În perioada 1999-2006 a fost redactor, publicist şi comentator politic al cotidianului Rzeczpospolita şi comentator radio şi TV. În anii 2001 2003 a fost corespondent al cotidianului Rzeczpospolita la Bucureşti şi Chişinău. Între 1993 şi1999 a fost ambasadorul Republicii Polone în România, iar între anii 2010 şi 2012, ambasadorul Republicii Polone în Republica Moldova.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.