Cărţi de viaţă, de moarte, de iubire

”Regina Maria. Ultima dorinţă”

„Cum anul acesta se împlinesc 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declaraţie a admiraţiei şi iubirii mele faţă de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare.

De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înţelesurile ultimei ei dorinţe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de faţă nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificaţiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparţine şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viaţă inegalabile.

Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând – atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria”, afirmă Tatiana Niculescu Bran, autoarea acestui volum.

Ţării mele şi poporului meu,

Cand veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. (…)

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate (…)

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atăţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. (…)

Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

Maria, Regina României

“Voi fi acolo”

„Romanul se citeşte pe nerăsuflate, într-atât de captivante sunt talentul scriitoarei de a povesti dimpreună cu ştiinţa ei de a dezvolta temele şi de a construi personajele.” (New York Times Book Review)

„Voi fi acolo este o poveste obsesivă a complicaţiilor tinereţii, care va captiva cititorii de pretutindeni.” (The Independent)

„Shin scrie minunat despre intimitate şi năzuinţele celor însinguraţi… Voi fi acolo este o operă literară strălucită despre puterea artei, despre prietenia şi empatia care dau sens vieţii oamenilor.” (Los Angeles Times)

„Îmi doresc ca romanul acesta să fie privit mai degrabă ca o carte cu o notă optimistă, şi nu ca una încărcată de pesimism, şi să fie citit mai degrabă ca o poveste de iubire decât ca o poveste tristă”, afirma autoarea volumului.

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane şi autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara graniţelor ţării sale. Rapiditatea cu care s-au impus în Coreea romanele şi volumele de povestiri publicate de ea i-a făcut pe criticii literari să vorbească despre „sindromul Kyung-sook Shin“.

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din timpul studenţiei şi redeschide răni vechi. Cu pătrundere intelectuală şi un lirism bine dozat, ea revizitează momentele determinante ale anilor săi de formare: moartea mamei, relaţia profundă cu profesorul de literatură acum grav bolnav, exaltările primei iubiri, protestele studenţeşti, prietenia ca remediu pentru singurătate şi disperare.

O parabolă care, prin repetiţie, devine simbolică este cea a Sfântului Cristofor, văzută aici prin prisma literaturii şi a artei ca mod de salvare şi supravieţuire. Printre autorii ale căror scrieri sunt citate se numără Emily Dickinson, Rainer Maria Rilke, Francis Jammes şi Paul Valéry.

Cea mai cunoscută scriitoare coreeană, autoarea romanului Ai grijă de mama (2008), tradus în peste treizeci de limbi şi multipremiat, Kyung-sook Shin, s-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla. A absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din „generaţia 368“ (sampallyuk sedae), a celor care, născuţi în anii ’60, au urmat studiile universitare în anii ’80, perioadă tulbure în istoria Coreei, dominată de proteste sociale în care tinerii studenţi de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziţia de la dictatura militară la o guvernare democratică.

Fiind martora evenimentelor din anii ’80, Kyung-sook Shin se foloseşte adesea în romanele sale de acest context istoric pentru a investiga traumele şi conflictele interioare ale personajelor.

A debutat în 1985 cu volumul de proză scurtă Poveşti de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, impunându-se definitiv pe scena literară prin lirismul elegiac şi adâncimea psihologică a povestirilor dintr-al doilea volum, Aici era cândva o orgă (1992), recompensat cu Premiul Hankuk Ilbo. Shin a publicat şapte romane, printre care Tristeţe profundă (1994; Premiul Hyundae), Camera singurătăţii (1995; Premiul Manhae, 1996; Prix de l’Inaperçu, Franta, 2009), Violet (2001), Yi Jin (2007), Voi fi acolo (2010; tradus în 2014 în engleză şi bucurându-se de critici excelente în Marea Britanie şi peste Ocean), şase volume de povestiri şi mai multe volume de nonficţiune.

”Când profesorul a rostit numele, m-am gândit imediat la romanul Jean-Christophe, de Romain Rolland, pe care îl citisem în liceu. Cartea, în zece volume, era viaţa romanţată a lui Beethoven. Era singura carte pe care o citea din când în când verişoara mea, care nu era deloc avidă de lectură, aşa că am citit-o şi eu. Personajul principal, care se confruntă cu multe greutăţi, dar nu-şi pierde speranţa, m-a impresionat profund. Şi, pentru că personajul acesta se născuse într-un orăşel de pe malul Rinului, ajunsesem să-mi doresc mult să văd Rinul într-o bună zi. Eroul cărţii se luptă să se perfecţioneze şi nu renunţă la visul lui, într-o strădanie atât de dramatică, încât e aproape incredibilă. Mi-am amintit cum am citit fiecare volum cu pasiune şi copleşită de admiraţie faţă de erou şi am strâns la piept cărţile galbene cu titlul Jean-Christophe. M-am gândit că poate profesorul Yun se referea la acest Christophe, din cartea lui Rolland, dar n-am avut curajul să răspund la întrebare. În schimb mi-am îndreptat spatele şi mi-am aţintit privirea asupra profesorului. Aveam sentimentul că eram împreună cu profesorul pe un câmp, în bătaia vântului, şi nu în sala de curs. N-a răspuns nimeni, aşa că profesorul a continuat.

– Cristofor la care mă refer eu este sfântul din legendele medievale europene. Bănuiesc că unii dintre voi merg la biserică. N-a auzit nimeni de el?

Cineva, după ce s-a codit o vreme, a ridicat mâna, dar în ultimul moment şi-a pierdut curajul şi a început prin a spune:”Nu ştiu sigur, dar…”.

– Atunci spune-ne ce ştii sigur.

Noi, ceilalţi am râs, de pe margine, la gluma profesorului. Studentul care a ridicat mâna a spus că auzise în copilărie, şi de aceea nu-şi mai amintea foarte bine, de la profesorul de catehism o poveste despre sfântul care l-a salvat pe Isus trecându-l râul în spinare? Era mai mult o întrebare decât un răspuns. Profesorul Yun a dat din cap. După ce studentul s-a aşezat la loc în bancă, profesorul şi-a dres glasul şi a spus cu gravitate că era, într-adevăr, o legendă, după care ne-a măsurat pe toţi cu privirea. Cei care începuseră să-şi adune lucrurile crezând că ora s-a încheiat au ridicat şi ei capetele şi s-au uitat la profesor. Cu mâinile sprijinite de catedră, acesta şi-a început prelegerea.

– O să vă spun povestea Sfântului Cristofor.

Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât a căutat în stânga şi în dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în slujba căruia să merite să intre. Era dezamăgit de toţi şi de toate. Dacă stau să vă povestesc totul cu detalii, o să vă plictisiţi, aşa că sar direct la partea cea mai importantă din viaţa lui Cristofor. Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas acolo. Îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal pe celălalt. Era cât un munte şi foarte puternic şi nu avea altceva decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de învolburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. Pentru el era un fel de distracţie. Era barcagiul fără barcă, omul care te trecea râul în spinare.

Parcă totul încremenise în momentul acela. În sala aceea în care erau vreo treizeci-patruzeci de studenţi, nimeni nu scotea un sunet”.

“Cartea de la capătul lumii”

„«Fericit cel care, ca Ulise, a călătorit în jurul pămîntului», spune un faimos vers. Ei bine, Ioan T. Morar a reuşit o performanţă care, la rându-i, ar trebui să-şi găsească homerul: el a călătorit la capătul lumii! A locuit vreme de două luni într-un paradis de o paralizantă frumuseţe, «o frumuseţe care se risipeşte în gol», după cum o defineşte autorul, încercând să înţeleagă alteritatea absolută.

Cartea de faţă e o fabuloasă dare de seamă a unui timp suspendat, a scufundării într-o lume în care cutuma reprezintă încă principala forţă de organizare a vieţii cotidiene şi în care ritualurile străvechi (de la canibalism la geometria ascuţită a dansurilor civilizaţiei kanak) amintesc de strămoşii aflaţi la doar o aruncătură de suliţă.

Ioan T. Morar a surprins Noua Caledonie într-un moment în care, sub presiunea vremii, se pregăteşte să sară – şi o face cu graţie de felină tropicală – din lumea arhaică în cea postmodernă. Probabil că peste câţiva ani paradisul neocaledonian va fi doar o amintire. Până atunci, să ne bucurăm alături de scriitorul care, departe de lumea dezlănţuită, a avut norocul să trăiască două luni ca-ntr-un haiku boreal despre scoici, cocotieri, infinite plaje cu nisip alb şi-o linişte de început de lume”, scrie Mircea Mihăieş.

Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la Varietăţi, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activând, până în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi) şi Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului2013” acordat de revista România literară).

Noi traduceri în colecţia “Biblioteca Polirom”

“Splendoare”, de Margaret Mazzantini, un tribut adus iubirii eliberate de orice constrângere.

Margaret Mazzantini este autoarea bestsellerului Nu te mişca (cu peste două milioane de exemplare vândute), tradus în 35 de limbi şi ecranizat în regia lui Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal.

Splendoare este un roman despre adolescenţa zbuciumată a doi băieţi, două caractere în care se împletesc neliniştea interioară şi capriciul, tenacitatea şi aplecarea spre carnal. După copilăria petrecută alături, Guido şi Costantino sunt purtaţi de viaţă pe drumuri separate. În ciuda despărţirii, legătura tensionată dintre ei creşte în intensitate şi, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmând fire comparabile până în clipa reîntâlnirii. Harta iubirii lor ajunge să descrie atât o Romă impregnată de mitologie, cât şi o Londră extravagantă, oraş în care cuplul îşi poate pierde urma, o călătorie prin viaţă din care transpare adevărul că splendoare înseamnă însuşi propriul fel – unic, complicat – de a fi.

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa în diverse ţări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabileşte definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema şi televiziune, Margaret Mazzantini renunţă la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mişca (2001; Polirom, 2004, 2013), ecranizat în 2004, primeşte Premiile Strega, Grinzane Cavour şi Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) este răsplătit cu Premiul Campiello şi este la rândul lui ecranizat.

Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineaţa (2012; Polirom, 2014; recompensat cu Premiile Pavese şi Matteotti) şi Splendoare (2013). În prezent trăieşte la Roma, alături de familie.

”Balada tristei cafenele”

“Sclipitoare şi emoţionantă, plină de umor şi de poezie, Balada tristei cafenele s-a născut dintr-o minunată cunoaştere a puterilor ascunse care, puse în slujba binelui sau a răului, fac oamenii să fie oameni”, apreciază Los Angeles Daily News.

De la povestirea Wunderkind, cu care scriitoarea născută în Georgia (SUA) debutează la 19 ani, şi până la nuvela care dă titlul volumului, în Balada tristei cafenele se adună poveşti despre înfrângere şi durere înăbuşită: iubiri pierdute, pasiuni care s-au stins sau nici n-au apucat bine să se nască, răzbunări care dau greş. Îmbibate de marea melancolie a Sudului american (chiar dacă nu se petrec toate acolo), povestirile se alcătuiesc polifonic, ca o muzică a tristeţilor de oameni învinşi de viaţă ori de dragoste: o adolescentă nu ştie dacă mai vrea sau nu să fie toată viaţa pianistă; un bărbat îşi priveşte soţia rătăcindu-şi amintirile în alcool, dar rămâne, resemnat în furia lui mută, lângă ea şi lângă copii; o femeie sălbatică şi singuratică se îndrăgosteşte fulgerător şi biata ei dragoste e nefericită…

Carson McCullers (Columbus, 1917 – New York, 1967) este, alături de William Faulkner, Flannery O’Connor şi Truman Capote, un nume esenţial al prozei sudiste americane. Primul ei mare succes este romanul The Heart is a Lonely Hunter (1940; Inima-i un vânător singuratic, Polirom, 2013), care a impus-o definitiv ca scriitoare. Acestuia i-au urmat mai multe romane – Reflections in a Golden Eye (1941), The Member of the Wedding (1946), Clock Without Hands (1961) –, volumul de proză scurtă The Ballad of the Sad Cafe (1951, Balada tristei cafenele), piesa de teatru The Square Root of Wonderful (1958) şi volumul de poezie Sweet as a Pickle and Clean as a Pig (1964). Postum, în 1976, i-a apărut şi The Mortgaged Heart, un volum cuprinzând poeme, povestiri, articole şi eseuri.

Revelaţia editorială a anului: “Până şi asta o să treacă”

Numit “Bonjour tristesse al secolului XXI”, acest roman al durităţii şi tandreţei, al umorului şi melancoliei a fost declarat de Bookseller “cartea Târgului de la Frankfurt” 2014.

Romanul semnat de Milena Busquets este un fenomen editorial internaţional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de ţări.

După ce, la şaptesprezece ani, Blanca îşi pierde tatăl, ca s-o ajute să-şi uite suferinţa, mama îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat şi-a adunat toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a cerut să născocească nişte vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cât de rea. După o îndelungă chibzuinţă, înţelepţii îi dau răspunsul… Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Blanca ştie povestea, mama a părăsit-o şi ea, iar vorbele magice, “până şi asta o să treacă”, nu-i par fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să înveţe să-şi îmblânzească durerea. Hotărăşte să petreacă un timp la casa de vacanţă a familiei împreună cu copiii, câţiva prieteni şi cei doi foşti soţi. În plus, în apropiere ajunge şi amantul. La Cadaqués, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relaţiei complexe şi pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar şi puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei şi a maternităţii.

Milena Busquets, născuta la Barcelona în 1972, este o scriitoare şi traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycee Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai multi ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de Tambien esto pasara (Până şi asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internaţional.

“Septembrie”

Romanul unui eveniment care a zguduit lumea, povestea unei pasiuni neîmplinite, de Jean Mattern.

Romanul Septembrie a fost recompensat în 2015 cu Prix des Lecteurs du Salon du Roman Historique de la Levallois.

München, 1972. Doi ziarişti acreditaţi la Jocurile Olimpice de vară se întâlnesc în ajunul ceremoniei de deschidere; între ei se naşte o legătură ciudată, un amestec de fascinaţie reciprocă şi sfiiciune. Peste câteva zile, violenţa coboară ca un trăsnet în mijlocul sărbătorii olimpice: membrii delegaţiei israeliene sunt luaţi ostatici, terorismul se instalează în ceea ce ar fi trebuit să fie „paranteza olimpică”, întreaga lume e năucită. Povestea celor doi ziarişti, deveniţi martori direcţi ai unui eveniment dramatic, nu e nici ea ferită de catastrofa acelor ore în care orice competiţie sportivă e abandonată şi când organizatorii se străduiesc, disperat şi haotic, să salveze viaţa ostaticilor. Nimeni nu scapă neatins de acea lungă zi de 5 septembrie.

Jean Mattern s-a născut în 1965, într-o familie de origine est-europeană. După obţinerea licenţei în literatură comparată, şi-a construit o carieră de succes în domeniul editorial. În prezent, lucrează la prestigioasa editură Gallimard, unde coordonează colecţia de literatură străină Du monde entier şi colecţia Arcades, consacrată scriitorilor contemporani de origine străină. La Editura Polirom i-au apărut romanele Băile Kiraly (2009) şi Lapte şi miere (2011).

A iubi şi a fi iubit cu orice preţ: “Obiecte pierdute”

Publicat în 2014 de Hachette Australia, romanul Obiecte pierdute de Brooke Davis a câştigat numeroase premii, printre care iBooks Fiction Book of the Year, ABIA General Fiction Book of the Year şi Matt Richell Award pentru cel mai bun debut.

„Un debut încântător”, potrivit Vanity Fair.

Millie Bird are şapte ani, cizme roşii de cauciuc asortate la buclele roşcate şi o inimă curajoasă şi plină de speranţă. Când tatăl ei moare, mama orbită de durere dispare la raionul de Lenjerie Femei Talii Mari din supermarket şi nu se mai întoarce. Agatha Pantha, de optzeci şi doi de ani, nu a mai ieşit de mult din casă şi nici nu a mai schimbat o vorbă cu altcineva, căci a rămas văduvă. Ea încearcă să spulbere tăcerea care o înconjoară ţipând la trecători, dând volumul televizorului la maximum şi respectând cu stricteţe un program zilnic, pe care şi-l notează în jurnal. Karl, dactilograful „orb”, de optzeci şi şapte de ani, şi-a folosit cândva degetele să „dactilografieze” drăgăstos scrisori de amor pe pielea soţiei sale. Acum, că ea nu mai e, îşi tastează cuvintele în aer când vorbeşte. Karl a fost internat într-un azil, dar într-un moment de luciditate euforică a evadat. Aduşi împreună de o întâmplare, cei trei, trăgându-l după ei pe Manny-manechinul-de-plastic, pornesc într-o călătorie fascinantă prin vestul Australiei, în căutarea mamei lui Millie. Pe drum, Karl vrea să înveţe să fie din nou bărbat, iar Agatha să-şi recapete viaţa de dinainte. De fapt, cu toţii învaţă câte ceva despre cum să trăieşti la orice vârstă, să te bucuri de viaţă şi să uiţi de umbrele morţii.

Brooke Davis este o tânără scriitoare australiană al cărei volum de debut a fost senzaţia Târgului de Carte de la Londra din 2014, când drepturile de publicare s-au vândut în treizeci de ţări. A crescut în Bellbrae, în sudul Australiei, şi a încercat să scrie primul roman la doar zece ani. A continuat să scrie, iar consacrarea avea să vină în timpul stagiului doctoral în creative writing la Curtin University, odată cu romanul Obiecte pierdute. Publicat în 2014 de HachetteAustralia, acesta a câştigat numeroase premii.

“Insula Tokyo”

O alegorie à la Daniel Defoe, în care autoarea, Natsuo Kirino, urmăreşte cu o exactitate aproape mecanică raporturile de forţe ce se nasc într-o comunitate închisă.

Roman distins în anul apariţiei cu Premiul Junichiro Tanizaki şi ecranizat, în 2010, în regia lui Makoto Shinozaki, într-o producţie cu actriţa Tae Kimura în rolul principal.

Câteva zeci de naufragiaţi japonezi îşi găsesc pe rând refugiul pe o insulă din largul Filipinelor. Kiyoko, singura femeie din tot grupul, ajunge acolo printre primii, alături de soţul ei, care dispare însă curând. Aflată la mijlocul vieţii, Kiyoko devine obiectul dorinţelor tuturor celorlalţi naufragiaţi şi îşi intră repede în rolul de femeie fatală: pe rând, fiecare soţ (obţinut prin tragere la sorţi!) îşi găseşte moartea în condiţii misterioase.

Pe insulă apare şi un al doilea grup de naufragiaţi, al chinezilor, care se dovedesc a fi foarte practici şi inventivi, ajungând să-şi creeze din resturile de pe insulă un sistem de supravieţuire ingenios, în timp ce japonezii îşi risipesc energia cu obiecte artizanale decorate fantezist şi cu alte lucruri la fel de fără rost. În scurt timp, cele două clanuri încep să nu se mai înţeleagă; nu e greu de priceput că rivalităţile lor nu sunt doar economice… În această alegorie à la Daniel Defoe, Natsuo Kirino reuşeşte să jongleze admirabil cu umorul şi cruzimea, fără să piardă din vedere tema principală a romanului: locul femeii japoneze în contemporaneitate.

Scriitoarea niponă Natsuo Kirino (n. 1951), fiică a unui arhitect condiţionat de slujba sa călătorească prin Japonia, s-a stabilit la paisprezece ani la Tokyo, unde trăieşte şi în prezent. Şi-a manifestat încă din copilărie apetitul pentru poveşti şi o curiozitate ieşită din comun. Înainte de a se dedica ficţiunii, Natsuo Kirino a urmat studii de drept, a lucrat apoi într-un cinematograf şi a colaborat la editarea unei reviste. Debutul în proză şi notorietatea au venit târziu, după vârsta de patruzeci de ani. A scris douăzeci şi şapte de romane şi a semnat cinci antologii de povestiri şi eseuri care au stârnit entuziasmul criticii pentru viziunea inedită asupra societăţii japoneze contemporane după stagnarea economică din anii ’90. Romanul care i-a adus celebritatea, Out, a fost tradus în engleză şi în alte limbi. De asemenea, Out a primit premiul pentru cel mai bun roman poliţist japonez al anului şi ediţia în limba engleza a fost nominalizata la Premiul Edgar Allan Poe, în 2004, la categoria Cel mai bun roman. Natsuo Kirino a fost primul scriitor japonez aflat pe lista acestei prestigioase distincţii.

”Ghetsimani ’51”

Dan Stanca demonstrează şi în această nouă carte viziunea sa asupra vremurilor moderne care, oricât de opace, sunt totuşi vizitate de miracol.

„Am scris cartea aceasta având ca punct de plecare un documentar difuzat de televiziunea naţională, pe 11 septembrie 2008. Documentarul se intitula The Falling Man şi prezenta destinul tragic al uneia dintre miile de victime ce se aflau în turnurile gemene în dimineaţa fatidică.

Al doilea punct de plecare a fost o nuvelă scrisă în anii ’80 despre o greutate de câteva tone care, în mod miraculos, desprinsă din cârligul macaralei, rămâne suspendată în aer, sfidând gravitaţia. Când am scris povestirea, era în lucru şantierul de la Parcul Eroilor, unde Ceauşescu voia să-şi construiască o altă «ctitorie». Zona era împânzită de macarale-gigant Coles, care deplasau pachete enorme de plăci de beton. M-am întrebat: ce s-ar întâmpla dacă o aşa încărcătură ar cădea?”, mărturisea autorul.

Dan Stanca s-a născut pe 30 septembrie 1955. A debutat editorial cu romanul Vîntul sau ţipătul altuia, în 1992. Ca jurnalist, a lucrat mulţi ani (pînă în 2008) la cotidianul România liberă, unde a publicat sute de articole. Până în prezent i-au apărut 21 de romane.

A fost distins cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Apocalips amânat, 1998, şi Drumul spre piatră, 2003); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (Domnul clipei, 2001, şi Cei calzi şi cei reci, 2009); Premiul Fundaţiei „Flacăra” (Ritualul nopţii, 1999); Premiul revistei Ateneu (Noaptea lui Iuda, 2008).

A fost nominalizat la Premiul „Cartea Anului” al revistei România literară în anul 2007, pentru romanul Noaptea lui Iuda. De asemenea, a mai avut nominalizări pentru: Domnul clipei (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2000), Mut (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2007), Boala şi visul (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2013). Romanul Craii şi morţii a fost nominalizat la Premiul „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2012, iar Boala şi visul la Premiul „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2013.

Eveniment editorial: “Istoria cruciadelor”

Joi, 5 noiembrie, la ora 18.30, se lansează prima traducere integrală în limba română a studiului, Istoria cruciadelor de Steven Runciman, cea mai importantă cercetare academică despre această temă. Evenimentul are loc la Librăria Bizantină.

Participă Adrian Carabă, coordonatorul colecţiei BYZANTIVM în care au apărut cele 3 volume şi traducătorii Maria Pakucs-Wilcocks, Marian Coman şi Ovidiu Cristea.

Primul volum tratează perioada ce curprinde Cruciada I şi întemeierea Regatului Ierusalimului, al doilea volum continuă istoria Regatului Ierusalimului şi Orientului Latin, de la 1100 la 1187, iar cel de-al treilea încheie studiul cu istoria Regatului Acrei şi a cruciadelor târzii.

„Elaborată cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, lucrarea savantului britanic rămâne astăzi un reper fundamental pentru orice lucrare care îşi propune să trateze unul sau mai multe aspecte ale istoriei cruciadelor. Asemenea fortăreţelor cruciate din Ţara Sfântă pe care le-a descris admirabil, lucrarea lui Steven Runciman este un monument. Cu greu ar mai îndrăzni astăzi un medievist, chiar şi unul care cunoaşte foarte bine sursele şi bibliografia istoriei cruciadelor, să mai elaboreze, de unul singur, o astfel de sinteză. Erudiţia autorului este copleşitoare, neexistând nici măcar un singur aspect, fie el minor, care să fie lăsat la o parte. Istoria politică şi militară, preponderent prezenţa în paginile cărţii, se împleteşte cu capitole consistente despre viaţa economică, socială, culturală a Orientului Latin. Deopotrivă surprinde şi rămâne foarte greu de egalat abilitatea istoricului de a prezenta, într-o viziune echilibrată, felul în care contemporanii occidentali, bizantini, armeni, evrei, sirieni, musulmani au judecat şi au reacţionat la mutaţiile politice aflate în plină desfăşurare. Steven Runciman a încercat să-i înţeleagă pe oamenii epocii cruciadelor şi să le explice opţiunile. Chiar dacă a emis în unele cazuri judecăţi de valoare, a făcut-o nu din postura unui judecător care condamnă, ci a unui istoric care a înţeles că oamenii au deopotrivă calităţi şi defecte”, apreciază Ovidiu Cristea

”Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu”, publicate integral la Editura Polirom

• „Pentru realizarea concretului vieţii veacului trecut, opera lui Lăcusteanu este unicul izvor în literatura românească.” (Camil Petrescu)

Un nou volum al prestigioasei colecţii „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”, Amintirile colonelului Lăcusteanu, are o prefaţă semnată de Mircea Anghelescu.

Publicate pentru prima dată integral, în forma în care apar în manuscrisul original, cu note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu constituie o mărturie preţioasă cu privire la oamenii, obiceiurile şi evenimentele din Ţara Românească, din primele decenii ale secolului al XIX-lea pînă în 1874.

„Între textele memorialistice lăsate posterităţii de epoca revoluţiei de la 1848, pe care se bazează în mare parte reconstituirile ulterioare ale evenimentelor şi mai ales ale atmosferei care le-a produs sau favorizat, amintirile colonelului Lăcusteanu ocupă o poziţie specială. Memoriile sau scrierile politice ale celor care au participat la revoluţia din Ţara Românească au apărut foarte curînd, înainte de unirea Principatelor. Memoriile şi publicaţiile adversarilor, ale antirevoluţionarilor şi ale celor care s-au bucurat de restaurarea – pentru puţin timp – a domniilor impuse din afară au fost mult mai puţine şi aproape că n-au contat. Aşa se face că apariţia în1934 a«amintirilor» colonelului Lăcusteanu a produs o veritabilă surpriză, pentru că acestea au prezentat depoziţia părţii absente în proces, depoziţie care s-a dovedit un text extrem de interesant sub raport psihologic, cu incursiuni într-o zonă a vieţii familiale mai degrabă rare pentru acel timp” (Mircea Anghelescu).

„Amintirile lui Lăcusteanu reconstituie halucinant momente (din acel principiu al autenticului care conţine în fiecare element energia şi structura întregului, aşa cum picătura de apă e una cu felul fluviului) colorate şi cruciale ale acestui veac de renaştere naţională cu iz de senzualitate grecească, război endemic, chef arhieresc şi molime de tot soiul”, scria Camil Petrescu.

Grigore Lăcusteanu se naşte în martie 1813, într-o familie boierească de rangul al doilea. Văr cu poetul Vasile Cârlova, la 17 ani intră, la fel ca acesta, în oştirea română nou înfiinţată. Avansează destul de repede de la gradul de praporcic la cel de maior, iar apoi, mai greu, la cel de colonel. Ia parte la arestarea guvernului provizoriu în 1848. În timpul domniei lui Al.I. Cuza devine preşedinte al Consiliului Ostăşesc, după care va fi ales senator în mai multe rînduri. Încetează din viaţă în 1883.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.