Cărţi pe care le veţi citi cu plăcere

”Lecţii aparte”

„O poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură”, potrivit Le Point.

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blândeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

Melanj de ficţiune şi confesiune, Lecţii aparte respiră aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate cu care Hélène Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trăi. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de munca la adăpostul pentru lupi, Hélène hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să pornească într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotrivă iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la paşnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o frământă.

”Hotărâsem să îmbrăţişez Italia. Aveam să dau de urma păsărilor care, la Assisi, cântaseră pentru Francisc al II-lea Poverello şi pentru Franz Liszt, să ascult jocurile de apă ale fântânilor şi unduirile mătăsoase ale peştilor din Lacul Maggiore, să mă pierd în admiraţie în faţa moarului canalelor veneţiene. Înainte de a pleca, am decis totuşi să îmi petrec câteva zile la Roma de dragul plăcerii de a mă plimba sub un cer pe care Poussin l-a pictat la nesfârşit, în lumina de Arcadie ce picura din nori până la umbrele pinilor înalţi şi, mai departe, pe străzile pietruite şi în umbra curţilor. Niciodată nu va putea fi istovit farmecul straniu al acestei terase ce dă spre Roma, atât de patriciană şi de nobilă că mi-a fost greu să o părăsesc.

Îl regăsisem la Como pe Franz Liszt, în timp ce vizitasem grădinile şi jocurile apei din Villa D’Este, cristal alunecând printre statui şi printre pietre, printre iederă şi alte soiuri de frunziş, uşor şi fantezist. Repezindu-se pe coastele aprige ale parcului până în lac, apa se apropia în ale ei alcătuiri de împletiturile zorelelor, de răsucirile clematitelor, şi atunci se răsfrângea, se înfoia, făcea creneluri şi auzeam arpegii de pian, îl vedeam pe Franz Liszt ascultând cascadele şi prefăcându-le într-o muzică unduitoare, urieşesc voluptuoasă… Și dacă nu m-aş mai întoarce şi aş rămâne la Como pentru totdeauna? Gândul îmi dădea târcoale. Atunci, aş rămâne aici, la Como sau în alt colţ de Italie, în această ţară splendidă, în sigurătate. Apoi, aş dispărea iarăşi, pentru mult timp, aş scotoci bibliotecile în căutare de partituri uitate, aş strânge pisicile şi câinii fără stăpân, aş sădi copaci şi flori, aş sări cu paraşuta de pe culmi, aş fi perfect necunoscută şi uşoară, dar fericită. Întotdeauna lectura îmi îngăduia să ating sublimul în tot”.

„Oare învăţăm să trăim altfel decât prin suferinţa experienţei? Viaţa este rodul unei ucenicii îndelungate. Pentru mine, ea a fost multă vreme ciocnire de plăci tectonice – nici nu vă puteţi închipui ce cutremure a stârnit! Astăzi, sunt împăcată cu mine şi cu lumea. Am găsit un echilibru între muzică şi celelalte vieţi ale mele, consacrate naturii, scrisului, solitudinii”, afirmă scriitoarea.

”Iubirea e peste tot unde e arta. Arta subîntinde dragostea. Când oamenii cred în Ea, mă refer la Iubire, ei bine, operele lor se pătrund miraculos de existenţa ei. Ai admirat frescele lui Giotto? Privirea Reginei din Saaba la Arezzo? Ai ascultat Variaţiunile Goldberg de Johann Sebastian Bach? Arta spune ceea ce cuvintele, care nu ştiu tot ce există, care nu ştiu să cuprindă în întregime ceea ce fiinţele resimt în adâncul sufletului lor, nu pot să exprime mereu. Arta vorbeşte pe limba inimii pentru că ei i se adresează. Există o putere mântuitoare a artei: ea reînnoieşte religia – această verigă spre Iubire, căreia îi mai putem spune pe celelalte nume ale sale: creaţie, bucurie, compasiune”.

Hélène Grimaud este o tânără pianistă strălucită, specialistă în etologie. La 7 ani i-a fost descoperită pasiunea pentru muzică. A studiat la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani a susţinut primul concert. A evoluat pe scene din întreaga lume, alături de orchestre de renume din Europa şi Statele Unite, sub bagheta marilor dirijori. Discografia sa cuprinde lucrări ale unor compozitori precum Rahmaninov, Chopin, Schumann, Brahms, Beethoven, Ravel, Bartok, Mozart, Bach, Debussy sau Gershwin. La 21 de ani s-a stabilit pentru o perioadă în Florida, unde a şi studiat şi întâmplător şi-a descoperit pasiunea pentru lupi, cărora le-a studiat comportamentul şi pentru a căror protejare a înfiinţat o asociaţie şi un parc.

La Editura Polirom i-a mai apărit, tot în acest an, volumul Întoarcere la Salem.

”Muzeul inocenţei”

„Orhan Pamuk a scris un roman de dragoste care poate fi oricând aşezat alături de Lolita, Doamna Bovary şi Anna Karenina.” (Financial Times)

„Un roman al memoriei devoratoare, al dorinţei şi al singurătăţii.” (Sunday Telegraph)

„Pamuk ia lumea pe care o cunoaştem şi îi dă un plus de viaţă, o împrospătează. Astfel a ajuns unul dintre cei mai citiţi scriitori pe care şi-i dispută Orientul şi Occidentul.” (New York Times)

Kemal o iubeşte pe Füsun. Füsun îl iubeşte şi ea pe Kemal, dar iubirea lor nu se poate împlini. Lui Kemal nu-i rămâne, prin urmare, decât să o privească de departe pe Füsun, să o viziteze de sărbători, ca o rudă corectă ce este, şi să se înconjoare, pe furiş, de lucruri ce i-au aparţinut cândva. Aşa se naşte un înduioşător muzeu al iubirii, umplut vreme de zece ani cu rujuri şi cercei ai fetei, căţei-bibelou, pahare de apă şi şerveţele furate de la masă. Doar sufletul obiectelor rămâne să îi amintească bărbatului de marea lui dragoste – ele, dar şi povestea însăşi, pentru scrierea căreia în roman apare, îndatoritor, un personaj numit (tot) Orhan Pamuk. Ca peste tot în romanele scriitorului turc, marile teme (iubire, tradiţie, destin) se desfăşoară pe fundalul unei Turcii mereu în schimbare. Aici, revoltele anilor ’70 şi modernizarea uluitoare a oraşului Istanbul în acel deceniu alcătuiesc, la rândul lor, un muzeu aparte, în care se amestecă nume de străzi şi de actori ai vremii, emisiuni la televizor şi mărci de băuturi de mult uitate.

”Îmi aduc aminte că ne-am strecurat în aşternut şi că trupul meu ardea tot mai năpraznic, ca jarul, pe măsură ce atingea trupul ei. Am simţit, fascinat, că retrăiam nenumăratele amintiri legate de clipele noastre de dragoste, petrecute cu nouă ani în urmă, clipe pe care le uitasem şi pe care nici măcar nu ştiam că le uitasem, însă retrăiam şi alte detalii de viaţă din vremurile acelea minunate… O parte a minţii mele chibzuia că, în cele din urmă, o cucerisem şi mă simţeam copleşit de admiraţie şi afecţiune pentru tot ceea ce o privea – pentru gemetele de plăcere pe care le scotea, pentru felul în care mă îmbrăţişa, ca un copil, pentru licărirea de-o clipă a pielii ei catifelate. În timp ce făceam dragoste, cu o patimă ce sporea treptat, trecutul, viitorul, amintirile şi tăcerea fericită a acelei clipe, care se înteţea cu repeziciune, au ajuns să fie tot una. Am mers până la capăt străduindu-ne să ne înăbuşim ţipetele. Eram nespus de satisfăcut de lume, de viaţa mea, de toate. Totul era frumos şi plin de tâlc. Füsun se cuibărise cu nădejde lângă mine, aşa încât mi-am rezemat capul de gâtul ei şi am aţipit adulmecându-i mireasma.

Am făcut dragoste îndelung, gustând, fiecare, plăcerea redescoperirii celuilalt. Cum în timp ce ne iubeam, săvârşeam aceleaşi gesturi dinainte, emoţiile reîntâlnirii mi se întipăreau într-un cotlon al minţii, pentru a nu se mai şterge apoi niciodată şi, totodată, se ordonau”.

„Toţi mă întreabă: domnule Pamuk, dumneata eşti Kemal din roman? Ei, gata! Nu, nu sunt Kemal, dar nici nu vă pot convinge că nu sunt. Asta înseamnă să fii scriitor. Şi sunt fericit. Tolstoi a făcut o şcoală. Alţi scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e şcoala mea, e revista, e filmul şi e politica mea. E o parte din mine”, se destăinuia Orhan Pamuk.

„Povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului.”

Mai interesant este că Muzeul inocenţei există, începând cu 2012, şi în realitate în aceeaşi zonă în care, în roman, se găsea casa familiei Keskin (cartierul Çukurcuma). Pamuk a colecţionat obiectele începând cu 1990, strângându-le de prin Istanbul şi contribuind cu obiecte personale.

În afară de cartierul Çukurcuma alte două locuri sunt legate de povestea din roman: Nişantaşı, unde locuia Kemal, şi Teşvikiye, în apropiere de care se găseau magazinul Şanzelize şi blocul Compasiunea. În mijlocul lor, nu foarte departe de Muzeul inocenţei, se găseşte Piaţa Taksim.

”Celălalt Simion” de Petru Cimpoeşu, o poveste de un umor necruţător

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului Simion Liftnicul, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu Celălalt Simion, într-o poveste plină de surprize şi umor. Romanul a apărut în colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom.

Suntem în plin capitalism balcanic, lipsit de iluzii şi de simţ moral. Ispita apare sub forma unui presupus Deputat care le propune lui Simion şi prietenilor săi o metodă simplă şi eficientă de a face bani. Odată „pactul” încheiat, se pune în mişcare un carusel de întîmplări funambuleşti şi în egală măsură absurde.

Căci Celălalt Simion este de fapt reversul lui Simion liftnicul, iar în loc de îngeri şi moldoveni avem de-a face, de această dată, cu ipostaze ale răului în forma lor brută.

Umorul lui Cimpoeşu însă nu mai este unul tolerant, ci a devenit sarcastic şi, pe alocuri, necruţător.

Petru Cimpoeşu (n. 1952) a debutat editorial în 1983, cu volumul Amintiri din provincie, distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Alte volume publicate: Firesc (ed. I, 1985), Erou fără voie (1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), Un regat pentru o muscă (1995), Povestea Marelui Brigand (ed. I, 2000, Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (ed. I, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Christina Domestica şi Vînătorii de suflete (2006, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române, Premiul revistei Observator cultural). Romanul Simion liftnicul a fost tradus în Cehia, Italia, Spania, Croaţia, Bulgaria şi Franţa, fiind declarat cartea anului 2007 în Cehia şi distins cu Premiul „Magnesia Litera”.

”Soră-mea mi-a povestit odată la telefon că, în satul de lîngă Vaslui unde ne-am născut, a venit un preot care făcea slujbe mai frumoase decît cel dinaintea lui, ajuta săracii, a reparat clopotniţa şi a mai făcut şi alte fapte bune, pînă cînd sătenii au aflat că era un preot fals, nu fusese hirotonit. Chiar dacă a venit protopopul şi l-a alungat, oamenii din sat îi păstrează şi acum o vie şi plăcută amintire. La fel şi cu părintele Bostan. Indiferent unde l-au dus. Indiferent cîte zăvoare şi lacăte i-ar pune pe uşă unii şi alţii, libertatea interioară nu i-o poate lua nimeni. Indiferent cîte rînduri de cătuşe i-ar pune la mîini şi în cîte lanţuri le-ar lega. L-au luat fiindcă l-au prins că ascundea în prescură telefoane mobile, pe care apoi le vindea deţinuţilor. Mie mi-a promis că îmi aduce o cutie cu Xanax, dar n-a mai apucat, din păcate. Cînd m-a întrebat pentru ce îmi trebuie, i-am răspuns că alungă demonii. Am motive să cred că nu a înţeles corect mesajul. M-a sfătuit să iau aghiazmă, a cărei acţiune, uneori aproape la fel de eficientă, este o taină de nepătruns. Prescura o făcea acasă, împreună cu nevastă-sa. O faptă de milostenie care însă nu a fost apreciată la justa ei valoare. Cu banii primiţi pentru telefoane cumpăra lumînări. Sau, mă rog, îi împărţea la săraci. Sau poate cumpăra alte telefoane pentru alte fapte de milostenie. Numai bunul Dumnezeu ştie ce făcea el cu banii. Cînd m-a spovedit prima dată, m-a întrebat dacă mă mai spovedisem pînă atunci. Nu, de ce să mint? Pînă să ajung aici, apropierea de Dumnezeu nu făcea parte propriu-zis din hobby-urile mele. Fiindcă nu-mi păsa de credite. Duminica, în loc să merg la biserică, preferam să stau pe malul lacului de la Gherăeşti şi să dau la peşte, iar între timp să meditez cum aş putea face rost de bani. Singurul lucru care mă interesa cu adevărat erau banii, fără ei, viaţa mi se părea, vorba lui Gogu, pierdere de timp. Acum ştiu că era o atitudine complet greşită. Am înţeles după ce am ajuns aici şi am început să particip la slujbele duminicale. Părintele Bostan mi-a spus că banii sînt ochiul dracului şi închisoarea sufletului. O fi ştiut el. Dracul te ademeneşte de fiecare dată deghizat sub altă înfăţişare, ca să nu-l recunoşti. Ca data viitoare, cînd vine, să nu-ţi dai seama că e acelaşi care a fost şi data trecută. Asta m-a cam pus pe gînduri. S-ar fi putut ca Avocat European şi Deputat să fie una şi aceeaşi persoană? E o simplă întrebare, pe care nu mi-aş fi pus-o dacă nu m-aş fi spovedit. Ce dacă unul avea chelie, iar celălalt nu? Putea să-şi pună o perucă. Mai e o metodă prin care-l poţi demasca: îl întrebi cum îl cheamă şi vezi îndată că se încurcă, începe să se bîlbîie. Mi-a spus părintele Bostan de ce se încurcă dracul cînd îi ceri, ca să zic aşa, buletinul de identitate. Fiindcă n-a fost botezat!”

”Sesiunea de toamnă”: 40 de ani de însemnări ale criticului Eugen Negrici

Profesorul Eugen Negrici a decis să-şi publice jurnalul din perioada 1975-2015. Cei 40 de ani de însemnări ale criticului, devenit celebru odată cu publicarea istoriei îndelung dezbătute Iluziile literaturii române, se constituie într-o cronologie îmbogăţită cu glosările din prezent pe marginea anilor în care jurnalul, chiar închis într-un sertar, era secret şi faţă de el însuşi. Sesiunea de toamnă va restabili adevărul.

Volumul a apărut în colecţia Jurnale şi memorii a Editurii Cartea Românească, şi în ediţie digitală, şi va fi lansat la Gaudeamus 2015 (18-23 noiembrie 2015).

„Rog cititorul să nu se lase amăgit. Nu este vorba despre un jurnal în adevăratul sens al cuvîntului, chiar dacă m-am silit să reconstitui date şi să sugerez continuitatea. Aceste însemnări sînt… nişte însemnări. Meritul lor, dacă au vreunul, este că înregistrează schimbările de perspectivă şi de ton pe care mi le-a înlesnit scurgerea timpului. Invit pe cel ce le parcurge să se concentreze asupra a ceea ce înseamnă, în fond, o sesiune de toamnă. Adică oportunitatea unor reexaminări”, scrie Eugen Negrici.

„Eugen Negrici are ochi, vasăzică, pentru a descoperi plinul din gol… Eugen Negrici păşeşte oricum cu îndrăzneală, în larga împărăţie a penumbrei operelor – maidanul din spatele Panteonului –, cum ar veni, şi se desfată descoperind capodoperele aruncate, conserve de poezii şi proză care îi dau delicii, fie prin forma cutiei, fie prin rezistenţa păstăilor la ploaie. (Cel mai mult îi plac desenele ruginii.)

El schiţează, de fapt, prin această reformă a unghiului de vedere, un fel de tratat de estetică – nu numai involuntară – care se poate detecta lesne din judecăţi de valoare şi opţiuni. Fire generoasă, dar nu îngăduitoare cu literatura, apt să valorifice acele sclipiri ale tezaurului de tipărituri, scoase din sporul de civilizaţie ori din denivelările ei, ca oasele de mamut ivite în urma deplasărilor de teren, gestul lui e salutar, nu numai pentru umiliţii şi obidiţii literaturii, dar chiar şi pentru cei mari…”, îl caracteriza Marin Sorescu.

Eugen Negrici s-a născut la 28 noiembrie 1941, în Rîmnicu Vîlcea. Este critic, istoric literar, stilistician şi profesor de literatură română contemporană la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

A publicat următoarele volume: Antim. Logos şi personalitate (1971), Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (1972), Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (ed. I, 1978; ed. a II-a, 2013; Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Imanenţa literaturii (ed. I, 1981; ed. a II-a, 2009), Introducere în poezia contemporană (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Sistematica poeziei (1988), Poezia medievală în limba română (ed. I, 1996; ed. a II-a, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Soros), Literature and propaganda in communist Romania (1999), Literatura română sub comunism. Proza (2002), Literatura română sub comunism. Poezia (2003), Iluziile literaturii române (2008; Cartea Anului 2008, desemnată de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul Manuscriptum; Premiul pentru critică/istorie literară al revistei Observator cultural; Premiul de excelenţă al revistei Convorbiri literare), Literatura română sub comunism. 1948-1964 (2010), Simulacrele normalităţii (2011) şi Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii (2014; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România).

”Sub soarele Africii răsăritene”, o carte semnată de faimosul explorator şi jurnalist Mihai Tican Rumano

„Lipsite de ostenit rafinament stilistic, scrise direct, cărţile lui Mihai Tican sînt palpitante ca însăşi aventura”, afirma Pamfil Şeicaru.

„Am fost drumeţ prin vocaţie… pe acest tiran l-am purtat în mine aşa cum licuriciul îşi poartă lumina”, mărturisea Mihai Tican Rumano.

Sub soarele Africii răsăritene, cel mai nou titlu al colecţiei Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri, cu o prefaţă de Mircea Anghelescu, va fi disponibil în librării din această săptămînă.

În decembrie 1934, atras de farmecul continentului negru, pe care îl îndrăgea în mod deosebit, Mihai Tican Rumano a pornit într-o călătorie care l-a dus până în Somalia. A vizitat oraşe încărcate de istorie, ca Istanbulul, Alexandria, Ierusalimul sau Beirutul, şi ţări exotice, ca Djibouti, Somalia sau Zanzibar. A străbătut distanţele „cu trenul, cu vaporul, cu automobilul, cu caravana şi cu aeroplanul”. Peste tot a stat de vorbă cu localnicii, încercând să afle care sunt obiceiurile şi tradiţiile lor, şi a făcut numeroase fotografii cu care şi-a ilustrat impresiile de călătorie.

„Apărută în 1936, într-o rememorare mai capricioasă, dar şi mai destinsă a peripeţiilor călătoriei sale, Sub soarele Africii răsăritene aduce o schimbare în lanţul aventurilor care umplu volumele precedente ale lui Mihai Tican Rumano: neînfricatul vînător lasă puşca jos pentru a visa mai mult şi a medita cu modestie în marginea lumii pe care o cutreierase. Cărţile lui Mihai Tican Rumano oferă cititorului nu numai o lectură antrenantă şi plină de surprize, ci şi un izvor de cunoştinţe despre o lume care e din ce în ce mai aproape de noi”, apreciază Mircea Anghelescu.

„Sprinteneală de gînd, fluiditate în frază, o ageră ascuţime de a deţine amănuntul plastic şi caracteristic, observaţie educată şi întreţinută cu lecturi diverse, mult dar al pitorescului, umor şi sensibilitate – avem de-a face nu numai cu un om mereu ispitit de necunoscut şi de riscul aventurii, dar şi cu un scriitor autentic”, nota Cezar Petrescu.

Aventurier pasionat de călătorii şi regiuni exotice, Mihai Tican Rumano şi-a câştigat faima în străinătate înainte de a fi cunoscut şi apreciat pentru cărţile sale în România. Născut în 1893 la Berevoeşti, lângă Câmpulung-Muscel, fuge la 13 ani de la prăvălia unde lucra, ajungând la Bucureşti, apoi la Brăila, Constanţa, iar de acolo, îmbarcat pe un vas ca ajutor de bucătar, tocmai în Argentina. Are o viaţă spectaculoasă, cu călătorii în toată lumea: întâi în America Centrală şi de Nord, Australia şi Noua Zeelandă, apoi în Congoul belgian, Africa Occidentală şi Centrală. Se întoarce în Africa, marea lui pasiune, pentru a vizita şi coasta răsăriteană, după ce a locuit o vreme în Spania şi a publicat cărţi de călătorie în spaniolă, traduse şi în română, cu mare succes în perioada interbelică.

Dintre cărţile publicate în România, amintim: Viaţa albului în ţara negrilor (1930); Lacul cu elefanţi (1930); Dansul canibalilor (1931); Misterele continentului negru (1933); Icoane dunărene: Dunărea, Delta şi taina bălţilor (1933); Nopţi barceloneze. Barrio chino (1937); La vînătoare în Congo (1968).

”Ascuns la vedere”, al celui mai important romancier african al momentului: Nuruddin Farah

„O poveste plină de sensibilitate despre viaţa în umbra durerii”, scrie Washington Post.

Romanul Ascuns la vedere o are în centru pe Bella, o fotografă renumită, de origine somaleză, care trăieşte la Roma. Nenorocirea face ca fratele ei vitreg, Aar, funcţionar la ONU, să fie omorât de extremiştii din Mogadishu într-un atentat cu bombă, lăsând în urmă doi copii adolescenţi.

Cum Bella este cea mai apropiată rudă, ea devine tutorele lor legal şi se stabileşte împreună cu copiii la Nairobi, renunţând la călătoriile prin lumea întreagă şi la stilul de viaţă occidental.

Ca şi cum noile responsabilităţi şi schimbări din viaţa ei n-ar fi suficiente, Bella descoperă că trebuie să lupte pentru a păstra copiii, când mama lor naturală – care îşi părăsise familia cu mulţi ani în urmă – revine cerându-şi drepturile.

Se creează astfel o legătură neobişnuit de puternică între mătuşă şi cei doi orfani, iar Bella îşi abandonează de bunăvoie libertatea, asumându-şi originile africane.

Pe fundalul acestei drame de familie, se conturează o discuţie cu bătaie mai lungă despre tradiţii şi constrângeri, deopotrivă fascinante şi îngrijorătoare.

„Ascuns la vedere debutează cu un atac terorist, dar nu violenţa este miza romanului, ci cercetarea atentă a durerii şi a iubirii pe care membrii familiei şi-o poartă unul altuia. Farah crede cu tărie că vederea unui loc familiar sau a unui chip cunoscut poate da naştere unor amintiri dureroase, iar mîngîierea poate veni din cele mai neaşteptate locuri”, consideră The New York Times Book Review.

„O explorare plină de sensuri a crizelor sociale şi politice contemporane, dar şi o poveste plină de sensibilitate despre viaţa în umbra durerii, despre cum să înveţi să ierţi şi să încerci să răspunzi la întrebarea: «Ce înseamnă să fii somalez în zilele noastre?»”, apreciază Washington Post.

„Personajele lui Nuruddin Farah capătă greutate prin micile istorii de viaţă şi prin anecdotă. El scrie cu gîndul la trecut… mai ales despre imaginea somalezilor în propriii ochi sau ai altora”, afirmă USA Today.

Nuruddin Farah (n. 1945, în Somalia) este romancier, dramaturg şi autor a numeroase eseuri polemice. Între 1969 şi 1972 lucrează la primele transliterări ale dialectelor somaleze în alfabetul latin. Primul său roman, From a Crooked Rib (1970), îi aduce Premiul Internaţional Neustadt pentru Literatură. Publică apoi trilogia Variations on the Theme of an African Dictatorship, inspirată de acţiunile unui grup clandestin care luptă împotriva dictaturii militare a lui Siad Barre – Sweet and Sour Milk (1979), Sardines (1981) şi Close Sesame (1983). În prezent este profesor invitat la Bard College.

”Camille”, de Pierre Lemaitre, care ştie mereu să se reinventeze

Al treilea roman din seria Verhoeven, de Pierre Lemaitre, laureat internaţional Dagger 2015.

Martoră a unui jaf într-un magazin de bijuterii de pe Champs-Élysées, Anne Forestier, noua iubită a comisarului Verhoeven, reuşeşte să scape cu viaţă de atacatorul ei. Rămâne însă desfigurată şi cu traume adânci.

”Lovitura este foarte bine pusă la punct şi nu durează mai mult de patru minute. Ora a fost perfect aleasă, sosirea pe la toaletă bine gândită, rolurile repartizate profesionist: în timp ce unul curăţă vitrinele, celălalt, de lângă uşă, bine înfipt pe picioare, zdravăn şi hotărât, supraveghează atât magazinul, cât şi galeria. O cameră video din magazin îl va arăta pe cel dintâi tâlhar deschizând şi jefuind vitrinele, sertarele. O a doua cameră acoperă intrarea şi o mică parte din galeria comercială. În imaginile înregistrate de aceasta, poate fi văzută Anne, întinsă în apropierea uşii”.

„Cât despre Anne, aceasta abia dacă reuşeşte să iasă din coşmar, încercând să găsească un sens lucrurilor care se petrec în jurul ei. Când îşi ridică fruntea, camera îi înregistrează pentru o clipă chipul. E sfâşietor”.

Când descoperă asta, Camille este atât de impresionat încât încurcă tastele telecomenzii, mai încearcă de două ori, opreşte imaginea, dă înapoi, apoi nici măcar nu o mai recunoaşte. Nu găseşte nimic în comun între Anne, cu figura ei luminoasă, cu privirea veselă, şi faţa aceasta înecată în sânge, buhăită, cu ochii pierduţi şi goi, părând a-şi fi dublat volumul şi a-şi fi pierdut forma.” Lovit în intimitarea sa, Verhoeven devine un om violent şi merge până la a-şi sacrifica propriile principii. Verhoeven se implică trup şi suflet în această anchetă, ce devine o chestiune strict personală, mai ales că infractorul, un recidivist de o cruzime nemaiîntâlnită, e hotărât să o găsească pe Anne…

Astfel, între cei doi bărbaţi are loc o confruntare pe viaţă şi pe moarte, în care Verhoeven se arată necruţător şi violent, gata să renunţe la toate principiile sale.

Dar cine e, de fapt, vânătorul? Şi cine este victima?

”Dacă, să zicem, personajul Alex este inspirat din Manon Lescaut, Camille aduce foarte mult cu Toulouse Lautrec. Unul dintre marile regrete ale mele este că nu ştiu să desenez, aşa că am inventat un personaj care ştie să o facă. Avantajul de a avea un personaj artist (chiar şi unul ratat, cum e Camille) este că poate vorbi şi un alt limbaj în afară de cel al investigaţiei criminale. În sfârşit, creând-o pe mama lui Camille, o femeie rea, dar o mare artistă, a fost pentru mine un mod de a-l pune pe Camille sub semnul unei contradicţii care îl va bântui în toată trilogia”, scria autorul Pierre Lemaitre.

Camille are o construcţie perfectă, cu răsturnări de situaţie imprevizibile. Alert şi impresionant, al treila roman din seria Veroeven nu-şi dezamăgeşte cititorii.

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură. Romanele sale noir au mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Irène) – Prix Cognac 2006, Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus (Editura Trei, 2014) i-a adus Premiul Goncourt în 2013. La Editura Trei au apărut primele două romane din seria Verhœven, Irène şi Alex (distins cu Crime Writers Association International Dagger Award).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.