Case ca nişte bule de săpun

Roşu aprins, portocaliu, galben, o adevărată explozie de culori. Conceptul „too much is never enough” (prea mult nu este niciodată de ajuns) a devenit laimotivul arhitectei Odile Decq, care a supervizat timp de cinci ani renovarea Casei Bernard la Théoul-sur-Mer din Alpii Maritimi, sub supravegherea atentă a Isabellei şi a lui Jean-Patrice Bernard, copiii comanditarului.

Ferestrele Casei Bernard se deschid către Mediterana

În această casă, construită în 1971 de arhitectul ungur Antti Lovag şi concepută ca un spaţiu al libertăţii, ale cărui curbe şi sfere se adaptează mobilităţii omului şi gesturilor lui, culorile redefinesc volumele şi spaţiile.

Casa Bernard

„Arhitectura nu mă interesează. Sunt interesat de om, de specia umană, de crearea unei anvelope în jurul nevoilor omului”, afirma arhitectul iconoclast, dispărut în septembrie 2014. Pe Coasta de Azur, Antti Lovag a semnat şi Maison des Jeunes Picaud, la Cannes, complexul astronomic al Colegiului Valeri din Nisa,complexul ludic al Colegiului Estérel din Saint-Raphaël, unul dintre laboratoarele Observatorului Astronomic al Coastei de Azur de la Calern.

Spaţiile Casei Bernard sunt legate între ele prin scări

Personalitate liberă şi nonconformistă, industriaşul Pierre Bernard a fost, în 1978, comanditarul acestei reşedinţe familiale, formată din şase bule ce se intersectează, punctate de terase, de un solar, de patio-uri şi de grădini, care a primit şi numele de Palais Bulles. Realizare emblematică a arhitecturii organice, Casa Bernard a devenit în toamna trecută obiectul unei restaurări menite să protejeze şi să perenizeze opera arhitecturală a lui Antti Lovag.

Antti Lovag creează spaţii fluide care nu obstrucţionează vederea

Casa a fost cumpărată, în 1992, de designerul Pierre Cardin, după moartea comanditarului. Bulele acestui palat labirintic, de 1.200 de metri pătraţi, repartizate în jurul a trei piscine şi a 8.000 de metri de grădină, se deschid către Mediterana. Fiecare fereastră este ajustată vederii: eliptică pentru orizont, oculus pentru un cadraj asupra naturii apropiate şi skydome pentru admirarea cerului. Bulele se intersectează sau sunt legate între ele prin galerii, pasaje, câteva trepte, cu scopul de a obţine un spaţiu fluid, fără uşi şi obstacole vizuale. Această utopie arhitecturală a fost teatrul show-ului de modă Croisière 2016 al lui Christian Dior în luna mai a acestui an.

Încăperile caselor arhitectului Antti Lovag se deschid către terase

În 2013, Isabelle şi Jean-Patrice Bernard au creat un fond de dotare, menit să conserve şi să pună în valoare locul. „După dispariţia tatălui nostru, s-a pus problema soartei casei. Era de datoria noastră să continuăm în felul nostru aventura, să păstrăm identitatea clădirii, s-o deschidem pentru public şi să facem din ea un loc de creaţie”.

În casele-bulă, spaţiul se mulează după gesturile şi mişcările oamenilor

Casa Bernardprimeşte de atunci, în fiecare an, artişti în rezidenţă, care trebuie să creeze o operă originală adecvată arhitecturii casei şi mediului natural înconjurător.

Plasticianul Paul-Armand Gette a fost primul oaspete al casei, iar fotografului Yves Gellie i s-a încredinţat realizarea unei alte lucrări originale.

Interior din Palais Bulles

Creaţia arhitectului „habitolog” este una dintre numeroasele case-bulă care au apărut în Europa şi în Statele Unite acum o jumătate de secol. Raphaëlle Saint-Pierre a consacrat acestor arhitecturi organice o carte, care a apărut la Editions du Patrimoine. „Structurile în formă de bulă proliferează de la începtul anilor ’60 până la mijlocul anilor ’70, până când mutaţia societăţii franceze şi noile orientări ale legilor urbanismului au blocat cele mai multe proiecte. A fost o perioadă în care construcţiile în formă de sferă sau de ou erau atât de dragi amatorilor de science-fiction. Ele au inspirat chiar arhitectei franceze Annette Tison şi soţului ei, profesorul în ştiinţe american Talus Taylor, o carte pentru copii, Casa lui Barbapapa, apărută în 1972, ale cărei imagini vor rămâne gravate în spiritele unei generaţii poate mai mult decât modelele lor”, scrie autoarea.

Palais Bulles al lui Pierre Cardin

Primul satelit trimis în spaţiu (Sputnik, 1957) şi construcţia Atomium la Expoziţia Universală din 1958 de la Bruxelles au făcut lumea să viseze la un viitor fantastic. Punerea la punct a plăcii de beton fără cofraj şi progresele mulării plasticului au permis arhitecţilor să obţină forme sferoidale.

Ionel Schein, Casă în întregime din plastic

„Multe dintre aceste case afişează o estetică organică, de la bulb la cochilie. Printre cele mai cunoscute sunt Casa în întregime din plastic a arhitectului de origine română Ionel Schein, prezentată la Salonul Artelor Menajere din 1956, Casa Viitorului sau Casa Monsanto, concepută de Dietz, Heger şi McGarry, expusă din 1957 până în 1967 la Disneyland în California, Bula cu şase cochilii a lui Jean Maneval (1964), Futuro a finlandezului Matti Suutonen, a cărei estetică de farfurie zburătoare i-a adus un renume internaţional începând din 1968 şi producţia a altor 60 de exemplare în lume, Rondo concepută de Angelo şi Dante Casoni, expusă la Basel în 1969”, continuă Raphaëlle Saint-Pierre.

Casă-peisaj de Jacques Couelle

În opoziţie cu formele octogonale ale ultimelor decenii, a apărut „o întreagă generaţie de forme cărnoase, înrudite cu formele naturale. Trebuie să se ajungă la forme care, prin posibilităţile lor de conexiune, să prolifereze în spaţiu ca celulele unui organism viu”, scria arhitectul Jean–Louis Chanéac în Arhitectura interzisă, cel care a conceput, împreună cu inginerul Jean Nicolaud, un prototip de celuă polivalentă din poliester întărit cu fibră de sticlă.

Matti Suutonen

„Vizitatori şi jurnalişti au subliniat latura futuristă a cochiliilor din plastic, în timp ce pentru noi, arhitecţii, ele reprezentau o arhitectură cotidiană ce însoţea mişcările corpului, liniştitor, şi ne permitea să regăsim spaţiul fluid al primelor adăposturi ale omului în sânul pământului-mamă”.

Crystal-Bubble a designerului Pierre-Stéphane Dumas

Abolite, diferenţierile între acoperiş, pereţi şi podele şi, odată cu ele, şi faţada, părţile clădirii sunt tratate ca un tot, fie că este vorba despre „casele-peisaj” ale lui Jacques Couelle de la Castellaras-le-Neuf (1965), inspirate de vizuinile animalelor, sau de motelul Apa vie de la Raon-l’Etape, datorat arhitecţilor Pascal şi Claude Häusemann (1968) sau de casele organice ale lui Antti Lovag din Alpii Maritimi.

Crystal-Bubble

Primul şoc petrolier din 1973 şi o nouă legislaţie pentru obţinerea permiselor de construire au pus capăt acestei aventuri arhitecturale. Câteva case-bulă, construite de autorii lor pentru ei înşişi, au supravieţuit în anii ’80, inspirate de cartea artistului Joel Unal, Practica plăcii de beton în autoconstrucţie, înainte ca, în anii 2000, să vedem reapărând acest vis al habitatului organic integrat în peisaj. Cristal Bubbles ale designerului Pierre-Stéphane Dumas invită astăzi la locuirea în sfere transparente…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.