Cazul Bodnariu – Barnevernet, văzut de un medic

Un medic român, Daniela Mariș, analizează, pe pagina sa de Facebook, cazul familiei Bodnariu și sistemul de protecție socială din Norvegia. În opinia medicului, statul norvegian susține încălcările flagrante ale drepturilor omului și ale tuturor principiilor de bună practică medicală, produse de Barnevernet. „O activitate neprofesionistă, prestată de niște agenți fără pregătire corespunzătoare, deghizată ca “interes superior al copilului” și glazurată cu o urmă de psihiatrie întoarsă pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia”, este concluzia medicului.

Postarea medicului este intitulată „BARNEVERNET sau MIC GHID DE PSIHIATRIE CU SUSU’N JOS”.

Iată postarea:

Am urmărit cu multă atenție desfășurarea dramei familiei Bodnariu, încă de la primele informații apărute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut și eu prin câteva stadii de procesare a realității, primul fiind cel de negare. În mintea mea, imaginea aceea idilică a țărilor nordice, superdezvoltate și supercivilizate, a Norvegiei în speță, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscării a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind încă alăptat la san.

Am trecut la stadiul următor, cel de informare legată de practicile faimoasei structuri de protecție a copilului numită Barnevernet. În săptămânile ce au urmat au ieșit la iveală niște aspecte desprinse parcă din Kafka. Tot mai multe situații documentate, surprinzător de asemănătoare cu a familiei Bodnariu, au apărut pe scena publică. În urma publicării cercetărilor Mariannei Haslev Skanlånd, în legătură cu cele 69 de motive ale preluării de către Barnevernet a copiilor, au început să se lanseze întrebări de genul: “Ce are de-a face omleta și grosimea feliilor de pâine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul să le zâmbească străinilor de pe stradă?”; “De ce trebuie pedepsit părintele pentru că bebelușul întoarce fața în partea opusă când e spălat pe față?”, etc.

Pentru că în spatele oricărui experiment, fie el medical, social sau de orice altă natură, stă o teorie anume, indiferent cât de genială sau stupidă ar fi ea, am încercat să o descopăr pe cea care guvernează activitatea Barnevernet. (Recunosc că am fost orientată în direcția corectă atât de interesul meu pentru psihiatrie ce datează încă din facultate, cât și de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron și d-l Steven Bennett). În acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atașamentului, iar pe de alta parte, la legislația statului norvegian privitoare la protecția copilului.

Le luăm pe rând. Teoria atașamentului este o teorie lansată de psihiatrul britanic John Bowlby și completată de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, susține (pe model evoluționist), că la baza comportamentului relațional al oricărui individ stă relația de atașare fundamentală, genetic determinată, formată încă de la naștere, de o anumită persoană. Inițial această persoană a fost considerată mamă, ulterior însă a fost denumită generic “persoana de referință”. Această relație de atașare este atât de importantă pentru copil, încât acesta își va organiza comportamentul și gândirea în așa fel încât această relație să aibă continuitate, această continuitate fiind esențială pentru însăși supraviețuirea individului respectiv. Copilul va “plăti” chiar cu deranjamente funcționale păstrarea atașamentului față de persoana de referință. Relația de atașament copil-persoană de referință este atât de puternică, încât afectarea ei, ruperea ei, dispariția ei, duce la tulburări emoționale și cognitive mai mult sau mai puțin grave atât în copilărie, cât și în viața de adult, tulburări care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltării, agitație, hiperactivitate, lipsa de atenție, incapacitatea de a stabili relații semnificative și de lungă durată, instabilitate emoțională, depresie, etc. Este important de precizat aici că există câteva tipuri de atașament considerate NORMALE, chiar dacă nu toate sunt optime: atașamentul autonom (optim), relațional-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat și neclasificat. De asemenea, există tipuri de tulburări de atașament PATOLOGICE, care se diagnostichează de către psiholog sau psihiatru, în urma unor evaluări minuțioase, prin teste standardizate și prin verificarea criteriilor de încadrare într-o anume categorie de patologie psihiatrică (pe baza DSM – Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale), și se tratează numai la indicațiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburări de atașament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violența persoanei de referință asupra copilului.

Toate (aproape) bune și frumoase, însă problemele încep la modul în care agenții Barnevernet aplică această teorie. Că peste tot in lume, “practica ne omoară”. (Și dacă nu ne omoară, atunci spune multe despre noi). Am identificat câteva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fără excepție, familiile despre ale căror situații am citit:

1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este că se pornește de la prezumția de VINOVĂȚIE a părinților. Se pleacă din start în sens invers față de normal, și anume de la convingerea de nestrămutat că acei copii (care în final vor fi luati din familie) suferă, de fapt, de tulburare PATOLOGICĂ de atașament. Asta ar însemna automat că au fost fie abuzați, fie neglijați, fie loviți in vreun fel, astfel încât trebuie neapărat înlăturați din mediul agresiv. Urmarea firească a acestei prezumții este să se caute (sau să se fabrice ad-hoc) dovezi în acest sens.

2. Această prezumție de vinovăție pleacă de la niște “îngrijorări”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situația dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea și puterea de a o face, deschizând calea largă spre abuzuri ale sistemului. Vezi situația fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunț în care directoarea își exprimă “îngrijorarea” că “s-ar putea” ca fetele să fie disciplinate acasă.

3. O altă mare problemă este că diagnosticul de tulburare patologică de atașament (care, în marea majoritate a cazurilor, este FALS) îl pun niște persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Dacă, în cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatările de până acum reiese că aceștia nu aplică nici teste standardizate, nici evaluare repetată, cu stabilirea diagnosticului în functie de toate criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, căci totul se face pe fugă, se declară scurt că așa ar sta lucrurile, fără dovezi, și se iau copiii în regim de urgență. Psihologii care au încercat să semnaleze discordanța între situația familiilor și severitatea măsurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declarațiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de Știinte Aplicate din Oslo, a sesizat, într-un studiu de psihologie criminalistică, această discrepanță între problemele familiilor și măsurile extreme de preluare de urgență a copiilor într-un număr nejustificat de cazuri

4. Felul în care se fabrică dovezile este o batjocură la adresa psihologiei și a medicinei civilizate, în mod special a psihiatriei. Câteva exemple: copilul întoarce fața când este spălat pe față de tata – asta înseamnă că se teme de tată sa nu fie lovit, nu o reacție normală a copilului atunci când i se pune mana udă pe față, cum este de fapt; copilul privește cu interes alți oameni de pe stradă – aceasta înseamnă pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburări reactive de atașament, și anume sociabilitate indiscriminativă a copilului (si nu interesul normal pentru alte ființe, care denotă dezvoltarea neuro-psihică normală a copilului, cum este de fapt); mama plânge cand i se smulge copilul din brațe de către Barnevernet – deci este depresivă – fără evaluare, fără criterii de diagnostic, fără diagnostic diferențial; mama suferă de o profundă ambivalență în ce priveste angajarea în relații interpersonale (ambivalență pe care tatal copilului o neagă) – acest lucru sugerează, pentru Barnevernet, că mama are o tulburare patologică de atașament, care se va reflecta în atașamentul copilului față de mamă, aspect susținut tot de teoria atașamentului, dar neconfirmat în cazul in speță; copilul mănâncă prea repede – cu siguranță a fost victima unui incest; copilul mănâncă prea încet – cu siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranță a fost victima unui incest (în ultimele trei cazuri nu am gasit nici un corespondent în psihiatria actuală); copilul este dus in mod obsesiv la medicul de familie sau la urgențe, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.

5. Felul în care sunt tratați ulterior copiii luați dovedește tot o abordare întoarsă pe dos a teoriei atasamentului. Intenției evidente de a rupe atașamentele stabile formate în familiile biologice și de reatașare de alte familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si îl lipim intr-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Să luam exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separați cei cinci frati? Pentru că se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupați copiii mai mari doi câte doi, de vârste apropiate, și de ce li s-a dat program diferit de vizitare de către părinți? Pentru ca atasamentul față de familia lor biologică este în stadii diferite de formare, in functie de varsta: Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani in sus), deci ele au trebuit separate complet de părinti, fără vizitare, fără conversații telefonice, fără cadouri. Ca urmare, telefoanele de câte 10 minute permise părinților au fost o mare concesie, făcută doar de dragul autorităților române. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodată să se întâmple, dar s-a întamplat, grație implicării tuturor celor care au ieșit în strada, astfel că s-a aflat că a existat o scrisoare a fetelor, care a fost împiedicată să ajungă la parinti, iar una dintre fetițe a declarat: “Am crezut că urmează să muriti”. Ele nu ar fi trebuit niciodată să afle că parinții nu sunt morți deloc, ar fi trebuit să înceapă deja să își pună în miscare mecanismele de reatașare la noua familie, conform Barnevernet. Cu cei doi băieți, de 2 si 5 ani, Matei si Ioan, situația este si mai inumană: la această vârsta, teoria atașamentului sustine ca despărțirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lăsată să îi vada periodic, ca ei să dezvolte agresivitate față de ea, și apoi sa nu mai dorească sa o vadă, pentru că așa spune teoria că trebuie sa se întâmple. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a întrebat: “Chiar a spus tati ca îi este dor de mine?”. Cu cel mic, nu și-au bătut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei să îl viziteze de două ori pe săptămână, fiindca el nici nu va ști că a avut-o de mama pe Ruth, dacă va rămâne la Barnevernet. Nu a contat că au riscat retard în dezvoltare rupându-l de la sanul mamei, nu a contat nici că l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizată a întregului organism, deși puteau să-i facă ecografii neiradiante în diferite zone ale corpului, pentru a vedea dacă a fost sau nu agresat.

6. Merg mai departe cu raționamentul: daca această dezlipire de familia biologică – lipire de o familie surogat, urmată de multe ori de transfer la o altă familie, si apoi la o altă familie, ar fi atât de benefică pentru copil, de ce statisticile recente arată ca se raportează un număr de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflati în plasament, rata mult mai mare decât a copiilor din populația generala? De asemenea, de ce rata adopțiilor copiilor norvegieni aflati în custodia Barnevernet este mult mai mică decât rata plasamentului temporar în familii surogat, care merge în majoritatea cazurilor până la atingerea vârstei de 18 ani, după cum a aflat delegația parlamentară româna în urma vizitei din Norvegia? Nici măcar nu intru în rationamente legate de aspectele financiare ale sustinerii și promovării Barnevernet, au făcut-o alții înaintea mea, mult mai bine.

Întorcându-ne la al doilea punct principal al argumentației mele, care priveste legislația norvegiană de protectie a copilului, trebuie menționate câteva aspecte. Motivele esentiale ale preluării copilului din familia biologică și plasarea lui într-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atașamentului: neglijența, abuzul sau violența asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema în sine, însă statisticile publicate de Biroul national de statistică norvegian arată că, din totalul de motive, doar 20% se referă la neglijență, violență, abuz de orice natură și consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”). Pe de altă parte, articolele din lege care guvernează activitatea Barnevernet și care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numărul 4.12, sectiunile A-D. De exemplu, sectiunea A permite statului să preia un copil dacă conditiile fizice și psihologice din mediul de viață al copilului nu se ridică la standardul prevăzut de Barnevernet. De aceea, dacă agentului nu ii place cum face mama omleta, sau dacă acesta consideră că feliile de paine sunt prea groase, copilul este luat. Dacă părintele are o problemă temporară la picior si nu se poate urca pe scara să spele geamul, copilul este luat. Dacă hainele nu sunt împachetate în șifonier așa cum dorește agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, sectiunea D a aceleiași legi recomandă statului să preia copilul dacă se SUSPECTEAZA că acesta va suferi neglijență sau abuz cândva în VIITOR. Ca urmare, părintele care provine el însusi din custodia Barnevernet, este însemnat cu fierul roșu si este considerat la risc, așa că nu va avea parte de copiii proprii. Părintele care a apelat vreodată la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagră și urmarit până în… panzele albe (la propriu). Părintilor carora li s-au luat deja unul sau mai mulți copii, trebuie să le fie clar că toți copiii pe care îi vor mai avea vreodată în Norvegia vor fi confiscați în același chip. Fără asistență, fără ajutor, fără consiliere, fără un diagnostic corect, fără un tratament corespunzator. O activitate neprofesionistă, prestată de niște agenți fără pregatire corespunzătoare, deghizată ca “interes superior al copilului” și glazurată cu o urmă de psihiatrie întoarsă pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.

Nu pot încheia fără să spun că exista și o altfel de asistență psihiatrica în Norvegia, asa cum a înteles să o practice asistenta medicala cu specializare în psihiatrie infantilă, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonica a adolescenților pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgență Kirken SOS. Pentru aceasta, precum și pentru activitatea ei cu copiii străzii din Romania, ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios jurnal psihiatric din tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading). Pe un astfel de OM, Barnevernet o „răsplătește” luându-i copiii. Dacă este implicată aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu atât mai rău. Rezultatul este umilitor pentru toată tagma medicală.

Sunt acum la etapa în care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grăbit să îl declar, fiindcă am avut nevoie de timp pentru documentare, căci situațiile acestea de viață și de moarte nu se pot evalua într-o zi-două. Însă, până când statul norvegian continuă să susțină, cu o candoare demnă de o cauză mai bună, încălcările flagrante ale drepturilor omului și ale tuturor principiilor de bună practică medicală, produse de Barnevernet, m-am hotărât: nu mai vreau să văd fiordurile în următorii 50 de ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.