1. Să recapitulăm pe scurt faptele. Pentru anumite motive, să presupunem temeinice, DNA a decis să înceapă urmărirea penală împotriva unui senator pe nume Şova. Nu a cerut pentru asta aprobarea nimănui. Potrivit legii nici nu trebuia să o ceară.
Dacă pe parcursul urmăririi, DNA va strânge probe care vor crea procurorilor convingerea că dl Şova a săvârşit cu adevărat infracţiunile de care este bănuit, aceştia vor putea trece la trimiterea lui în judecată. Tot fără a trebui să ceară aprobarea cuiva.
Dacă judecătorii, la finalul procesului, vor constata că dl Şova a comis infracţiunile care i se impută, îl vor condamna iar pedeapsa va fi imediat pusă în executare. Pentru asta instanţa judecătorească nu va avea de cerut aprobarea nimănui.
În concluzie, legea română nu permite nimănui din afara autorităţii judecătoreşti să stopeze procesul judiciar. În faza de urmărire doar procurorul o poate face. În faza de judecată procesul se încheie prin hotărârea pronunţată de judecători.
Aşadar, propoziţia „Parlamentul a blocat cursul justiţiei”, raportată la legislaţia română în vigoare, este o inepţie. Atunci când pur şi simplu nu este minciună, intoxicare, dezinformare. Chiar dacă ar dori-o, Parlamentul nu are nici un mijloc să oprească mersul justiţiei, procesul judiciar. El este cu totul exterior acestui proces. Puterile sunt separate.
În „cazul Șova”, un caz vechi de ani mulţi şi „buni”, se pare că procurorii nu au găsit probe sau, dacă au găsit, nu au luat măsurile necesare ca să le conserve. Cum DNA are totdeauna dreptate (sic!), când nu există probe care să îi susţină acuzaţiile înseamnă că cineva le-a distrus. Acesta nu poate fi decât persoana interesată în dispariţia lor; în speţă acest domn Goe al urmării penale care pare a fi domnul Şova. În consecinţă, pentru a nu mai distruge probele distruse (sic!) DNA s-a decis să îl şi aresteze. Există probabil speranţa că în arest îşi va da seama că a greşit, îşi va regreta fapta şi va reconstitui probele pierdute (sic!). Nici o legătură între aceasta şi vreo încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a Convenţiei ONU privind interzicerea torturii. Nu-i aşa?
2. Pentru ca justiţia să îşi urmeze cursul cu acuzatul în arest, este însă nevoie de aprobarea Parlamentului. Nu de alta, dar un senator are de îndeplinit mandatul cu care l-au însărcinat vreo câteva mii de cetăţeni, presupus cinstiţi. Or, din arest nu o mai poate face, lăsându-i astfel pe alegători pentru o vreme fără reprezentant. Un reprezentant care nu are de ce să demisioneze dacă se ştie nevinovat, el beneficiind de altfel, cum niciodată nu uită să ne-o reamintească DNA, de prezumţia de nevinovăţie. Ce nevinovăţie ar mai fi aceea care produce efectele vinovăţiei? („Demisia de onoare” şi-o dă cineva care se ştie vinovat şi care acceptă să piardă avantajele poziţiei publice spre a-şi salva, cel puţin, onoarea. Nevinovatul îşi apără onoarea rămânând pe poziţie şi luptând de acolo nu pentru a-şi dovedi nevinovăţia ci pentru a dovedi vinovăţia celor care îl acuză pe nedrept.)
Având nevoie de aprobarea Parlamentului, procurorul DNA, asemenea oricărui cetăţean care trebuie să obţină o autorizaţie de natură a-i permite să facă ceva, trebuie formuleze o cerere; fireşte, însoţită de motive şi dovezi. De ce ar avea procurorul – un simplu funcţionar al statului care nu face parte din puterea judecătorească – mai multe drepturi decât orice cetăţean petiţionar?! Ba chiar mai multe drepturi decât miile de cetăţeni care au decis ca dl Şova să îi reprezinte şi nu sunt interesaţi ca alesul lor să fie împiedicat de un funcţionar public în a-şi duce misiunea la bun sfârşit?! Dacă tot ţinem cu orice preţ ca toţi să fie egali, de ce ar fi procurorii mai egali decât alţii?!
3. Câtă vreme Parlamentul are competenţa de a da urmare cererii DNA, înseamnă că el are puterea de a o accepta sau de a o respinge. Aceasta după ce va fi cercetat datele puse la dispoziţie de DNA. Respingerea face parte din procedura normală. Ea se bazează pe analiza de detaliu a fiecărei cereri, respectiv a fiecărui caz în parte. Unele cereri se resping, altele se aprobă. Aceasta uneori chiar în aceeaşi zi; căci fiecare situaţie este unică.
4. Respingerea cererii nu duce la concluzia că între DNA şi Parlament apare un conflict instituţional. Tot aşa cum un conflict instituţional nu apare atunci când instanţa judecătorească abilitată îl achită pe inculpat respingând astfel recursul DNA. Tot aşa cum nu există conflict între cetăţean (societate) şi stat atunci când o instituţie a administraţiei de stat respinge cererile cetăţeanului.
Curtea Constituţională nu are nici o competenţă în această materie. Orice altă concluzie ar duce la situaţia în care Curtea Constituţională ar fi chemată să acţioneze ca o instanţă de ultim recurs în procesele în care rechizitoriile DNA nu sunt validate sau atunci când petiţiile cuiva nu sunt soluţionate favorabil de instituţiile executivului.
Un conflict inter-instituţional poate apărea doar atunci când nemulţumită, DNA încearcă să pună sub urmărire parlamentarii sau judecătorii care nu i-au satisfăcut cererile ori nu i-au confirmat opiniile. Adică atunci când o instituţie (în speţă DNA) îşi foloseşte puterile nu în scopul în care i-au fost date (prinderea hoţilor), ci pentru a-şi impune punctul de vedere unei alte instituţii, limitând indirect capacitatea acesteia de a dispune liber de puterile recunoscute ei. (Aşa a procedat şi ANI atunci când a vrut să-i sancţioneze pe parlamentarii care au votat împotriva deciziei sale de vacantare a unor mandate din motive de incompatibilitate.)
Decizia privind răspunsul la „cererea DNA de ridicare a imunităţii de reţinere sau arest preventiv” (dacă s-ar fi folosit această formulă explicită, probabil că multe confuzii ar fi fost evitate) se ia de către instituţia competentă (Parlamentul) potrivit procedurilor sale. Doar constituţionalitatea acestor proceduri ar putea face, după caz, obiectul cenzurii Curţii Constituţionale. Aceasta este, însă, o altă problemă.
5. Cine crede că spre a înţelege şi aplica o lege (inclusiv Constituţia) este suficientă ştiinţa cititului se înşală. Dacă ar fi aşa nu ar mai exista facultăţi de drept.
Chiar dacă este o lege fundamentală sau tocmai de aceea Constituţia nu este autosuficientă. Cu alte cuvinte, ea fixează cadrul general al legislaţiei, dar nu epuizează sistemul normativ. De aceea, în aprecierea constituţionalităţii normelor dezvoltătoare ale legii fundamentale, trebuie avut în vedere spiritul acesteia iar nu numai litera ei, logica sistemului de organizare şi funcţionare a statului iar nu doar textele în interpretare literală.
Astfel, în opinia mea, Constituţia a fixat pentru Parlament reguli procedurale privind exclusiv desfăşurarea activităţii sale fundamentale, specifice. Care este aceasta? Este vorba despre adoptarea actelor cu caracter normativ şi controlul politic al executivului. Intră aici şi tot ceea ce ţine de relaţia de tip constituţional cu alte instituţii ale statului în cadrul mecanismului de control reciproc şi echilibru al puterilor. În ceea ce priveşte organizarea activităţii proprii, precum şi adoptarea actelor cu caracter individual nespecifice muncii legislative, Parlamentului i s-a lăsat aptitudinea de a adopta proceduri speciale, ţinând seama de particularităţile obiectului reglementării.
Ridicarea imunităţii parlamentare în cazuri individuale nu intră în categoria activităţilor specifice. În schimb ea priveşte – potrivit legislaţiei româneşti actuale – privarea de libertate a persoanei; adică limitarea unui drept fundamental apărat de întregul sistem normativ intern şi internaţional referitor la drepturile omului. De aceea adoptarea unei proceduri mai exigente de luare a deciziei, care include votul secret şi majoritatea absolută, se justifică pe deplin.
Principiul echilibrului şi limitării reciproce a puterilor cere ca Ministerul Public (Parchetul) să procedeze la reţinerea sau arestarea parlamentarilor cu o dublă autorizaţie – cea a puterii legislative (ex ante) şi cea a puterii judecătoreşti (ex ante cu privire la arestul preventiv). Procedura internă care conduce la acordarea sau respingerea autorizaţiei ţine de organizarea instituţiei competente (în speţă a Parlamentului). De aceea ea nu are a fi şi nu este reglementată de Constituţie.
În schimb, nerespectarea acestei proceduri conduce la anularea hotărârii şi prin urmare la ilegalitatea tuturor actelor săvârşite în baza ei. Ceea ce este nul produce efecte nule. Mai pe înţeles, dacă autorizaţia de a-l aresta pe dl Şova ar fi fost acordată pe baza unui vot la vedere sau / şi cu o majoritate sub nivelul celei prevăzute de regulile Senatului aplicabile în materie, arestarea ar fi fost ilegală. Dacă judecătorul român (de drepturi şi imunităţi) ar fi dispus-o, decizia lui ar fi fost cu siguranţă sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
6. Ar fi bine ca, pentru a evita sancţionarea României la CEDO, cu efecte negative pentru buzunarul contribuabilului român, Parchetul să declanşeze urmărirea penală a celor care violează secretul votului parlamentar. (Tot aşa cum în mod normal sunt urmăriţi penal cei care violează secretului votului la alegerile parlamentare, prezidenţiale sau locale.) În această categorie ar intra nu doar cei care urmăresc şi înregistrează felul în care parlamentarii introduc bilele în urnă, ci şi aceia care instigă la sau fac presiuni pentru desecretizarea votului, precum chiar şi cei care îşi divulgă votul – căci a vota secret, când legea o prevede, este o obligaţie iar nu un drept de care parlamentarii să dispună după voia lor.
7. Ceea ce se mai cere adăugat este că spre a decide, Parlamentul trebuie să se informeze. Informarea Parlametnului cu privire la date din dosarul de urmărire penală este – atenţie mare!!! – o excepţie de la caracterul nepublic (cu alte cuvinte secret) al procedurii de cercetare penală. Potrivit legii, în faza în care este instrumentată de procurori procedura penală este scrisă, ocultă şi necontradictorie. În faza în care se desfăşoară în faţa instanţei judecătoreşti (atunci când se ajunge, deci, la implicarea puterii judecătoreşti) procedura devine orală, publică şi contradictorie. Există explicaţii ştiinţifice pentru aceasta.
Aşadar, spre a obţine aprobarea arestării preventive, procurorii trebuie să permită parlamentarilor accesul la informaţiile secrete ale dosarului pe care îl gestionează. Respectivele informaţii sunt analizate de comisia juridică în şedinţă nepublică, pe baza lor adoptându-se un aviz. Avizul se comunică plenului în vederea adoptării unei hotărâri finale prin vot secret. Aşa se întâmplă în toate statele democrate din lume.
Încălcarea acestei proceduri în oricare din componentele ei (inclusiv caracterul secret al votului) descalifică democraţia ţării în cauză, potrivit normelor stabilite de Consiliul Europei, deschizând calea unor sancţiuni politice şi juridice la nivel european chiar şi atunci când ea nu este sancţionată pe plan intern.
8. Pornind de la aceste ultime observaţii se impune o întrebare: dacă informaţiile primite de parlamentari în vederea adoptării unei decizii în cunoştinţă de cauză erau secrete, pe ce bază a putut stabili presa, dar şi guvernele străine, care nu au văzut şi nu au studiat dosarul cauzei, că Parlamentul României a tras concluzii greşite? Aceasta cu privire la arestare, căci referitor la oprirea urmăririi penale şi a judecăţii nici nu se pune problema, după cum am văzut.
Nu cumva avem de a face, în realitate, cu o acţiune masivă de intoxicare, dezinformare şi manipulare a opiniei publice, cu scopul de a se produce instabilitate socială şi politică în România? Ceea ce era sau chiar mai este pe punctul să se întâmple. Dacă este aşa – şi se pare că aşa este –, cui oare serveşte aceasta tocmai acum când preşedintele Putin afirmă că izbucnirea unui nou război mondial devine pe zi ce trece inevitabilă?
Preşedintele Iohhanis ar trebui să caute răspunsul la aceste întrebări şi să îl împărtăşească cetăţenilor liniştind spiritele iar nu agitându-le. Până atunci să notăm că ambasadele care, încălcând Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice (art 41), au criticat prin presă, iar nu pe canale instituţionale (MAE), Parlamentul României pentru o hotărâre corectă din punct de vedere procedural şi a cărei corectitudine pe fond nu avea cum fi evaluată din afară în acest stadiu al procedurii (ea ţinând oricum de afacerile interne ale statului român), au fost cele ale SUA, Germaniei, Marii Britanii şi Olandei. Nu pot decât să sper că diplomaţii străini în cauză, reprezentanţi oficiali ai unor ţări aliate, au acţionat în afara instrucţiunilor primite din capitale.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.