Ce aduce filosofia?

Trăim în Europa un stadiu al modernităţii ce are diagnoze îngrijorătoare. Este vorba de fragilizarea libertăţilor şi intrarea într-o „carcasă tare ca oţelul a supunerii” (Max Weber), de extinderea „cinismului” (Sloterdijk), a „vidului moral” (Lipovetsky), de trecerea la o societate a „minciunii” (Reinhardt), la una a „indiferenţei” (Slama), cu corelatele lor. Este vorba, pe altă latură privind lucrurile, de expansiunea societăţii „mediatice” (Adorno), a uneia „haotice” (Vattimo), a unei „societăţi a cunoaşterii”, nu şi a „înţelepciunii”, a uneia a „comunicaţiilor”, dar nu neapărat a „comunicării” (Habermas), de proliferarea „riscului” (Beck). Eu cred că putem reuni aceste caracterizări sub formula mai intuitivă a „societăţii nesigure”. Este o societate în care, nu doar în geometria acceptată, ci chiar în practica vieţii, o linie dreaptă este anevoie de trasat, iar siguranţele de odinioară (de pildă, a proprietăţii, a libertăţii, a triumfului adevărului şi dreptăţii, a dezvoltării economice care lichidează sărăcia, a competenţei ce generează soluţii, a moralei ce rezultă din cunoaştere etc.) sunt puse la încercare de forţe considerabile.

Ca şi altădată în istorie, crizele iau la noi forme mai acute. De aceea, Cioran sau Eugen Ionescu sau Tzara sau Celan nu au apărut în alt loc. Concret, nu este intelectual român în viaţă, care să-şi merite numele – prin ceea ce a scris şi a exprimat public –, care să nu fi emis rezerve faţă de direcţia culturală pe care a apucat societatea în care trăim. Romancierii şi poeţii care spun ceva despre viaţa oamenilor au exprimat literar trăirea dinăuntrul unei lumi ce nu izbuteşte să-şi pună de acord realităţile cu pretenţiile. Cultivarea formală a ştiinţei, aberaţiile birocratice, dispreţul pentru sărman, izolarea politicii de morală, ascensiunea la decizii a celor nepregătiţi, înceţoşarea orizonturilor sunt aici mai perceptibile. Filosofia are ca menire – în opinia mea – să exprime conceptual de ce se petrec crize de felul celor menţionate şi cum se ajunge la astfel de situaţii. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia este angajată totdeauna dacă investigaţia este dusă suficient de departe.

Conceptele trebuie elaborate, dar din ele nu rezultă realităţile la care se referă, cum nu rezultă, de pildă, „democraţia” din simpla folosire a termenului. În fapt, în prea puţine scrieri ale celor declaraţi filosofi vom regăsi problemele trăite de oameni în zilele noastre, dincoace de clişeele zilei şi de limbaje fără aderenţă la ceea ce se petrece. Tradiţia de la noi este de a se lăsa pe umerii literaturii şi ai istoriografiei ceee ce trebuie să spună filosofia. Mai recent, o altă orientare nefastă prinde contur – cea a detaşării de realitate sub pretextul cultivării specificului filosofiei şi al escamotării tacite a răspunderii.

Oricum ar fi însă reprezentată, filosofia rămâne indispensabilă câtă vreme acceptăm că oamenii îşi reproduc viaţa asumându-şi anumite valori, în condiţii date, ce se cer lămurite, şi unele şi altele, ori de câte ori se iau decizii. În rest, nu putem să nu fim de acord cu Heidegger, că arta, fiind în substanţă poezie, numeşte zeii, iar apoi filosofia le explicitează acţiunea.

La noi, încrederea în filosofie este redusă, iar întrebarea „la ce bun filosofia?” este luată ca semn de luciditate. Una dintre explicaţiile acestei stări de lucruri constă în prevalenţa a trei impresii, preluate fără examinare.

Prima este impresia că filosofia este ceva subiectiv, încât fiecare are filosofia sa şi nu merită să se mai ostenească să se informeze. Ştim prea bine – mai ales după ce un coleg ceh a avut răbdarea să cerceteze „filosofia nefilosofilor” – că există o „filosofie implicită” chiar la cei care resping filosofia ca gândire elaborată. Nu mai putem fi de acord cu Hegel că până şi luarea mesei poate fi interpretată, dar putem admite că în acţiunile prin care ne asigurăm viaţa se află angajări faţă de realitate, ce se lasă explicitate. Riedel socotea filosofia, cu argumente destule, drept „gândire mai departe” – acea gândire ce merge din treaptă în treaptă atât de departe încât captează temeiurile ultime. Rămâne însă mereu, mai presus de toate, o diferenţă netă între „filosofia implicită” a acţiunilor şi „filosofia explicitată” în contact cu elaborările din domeniu, precum este, ca să facem o analogie, diferenţa dintre leacurile verificate de tradiţie şi medicamentele controlate de cunoaşterea ştiinţifică a momentului.

A doua este impresia că în scrierile celor care fac filosofie întâlneşti idei ale altora, la limită „istoria ideilor filosofice”, dar prea puţină „filosofare”. Este adevărat că istoria filosofiei are pentru filosofare mai mare importanţă decât istoria ştiinţei pentru cel care face investigaţie ştiinţifică sau istoria artei pentru artist. În ambele cazuri, istoria ştiinţei, respectiv, istoria artei pot fi informative, dar nu sunt hotărâtoare. În cazul filosofării este cu totul altfel.

Au existat, într-adevăr, filosofi care au format praguri în evoluţia filosofiei universale, precum Wittgenstein, care abia dacă a citit o mână de cărţi de filosofie, sau Husserl şi Camus, care nu excelau în stăpânirea istoriei filosofiei. Dar aceste cazuri nu sunt simple. Gânditorii citaţi confirmă că de cunoaşterea rapsodică a filosofiei te poţi dispensa, de înţelegerea istoriei filosofiei, nu, dacă scopul este o filosofare relevantă! Filosofia este, în definitiv, sinonimă cu gândirea liberă, înţeleasă nu numai pe orizontală, ci şi pe verticală, şi nu se lasă confiscată de vreo şcoală sau catedră. În alte cuvinte, filosofia bine elaborată menţine în actualitate, prin natura ei, variate puncte de vedere consacrate de istoria ei. Nu poate fi filosof cel care nu are o bună înţelegere a istoriei filosofiei ca desfăşurare de idei vii.

Altfel, şi filosofia are patologiile ei, cum le au şi ştiinţele, arta, religia, cum spunea chiar cel mai profilat teolog al epocii, Joseph Ratzinger. Se vede bine astăzi, de pildă, dezorientarea medieviştilor (istorici, filosofi, literaţi etc.) şi inadecvarea lor când se exprimă, fără suficientă edificare, în terenul problemelor filosofice contemporane. Unul, de exemplu, ţinea studenţilor lecţii avântate, cu încredinţarea că este inovativ în exaltarea subiectivităţii ca voinţă în sine, când i-am arătat, pe textele pe care le subsemna în reviste, că nu face decât să-l reia pe aventurosul Nae Ionescu, ceea ce el nu voia în ruptul capului, din motive ce-l privesc.

A treia impresie este că filosofii reiau mereu aceleaşi idei din trecut, bătând pasul pe loc. Filosofia nu ar fi cunoscut schimbări majore, încât, cum ne spunea preţuitul profesor D.D. Roşca, „nu este nimic nou sub soare în filosofia de după Hegel”. Opinia mea este că nu ne putem îngădui să privim atât de „de sus” situaţia fără să riscăm să credem că toţi câinii sunt lei. Cum spunea, cu bune argumente, Hillary Putnam, doar în perioada postbelică filosofia a înregistrat mai multe idei noi decât în întreaga ei istorie anterioară. Aceasta este starea de fapt. Oricum, cine vrea să intre în filosofia ce se face astăzi şi să se pronunţe asupra ei are de luat contact cu acest peisaj adânc schimbat.

Dar întrebarea „ce aduce filosofia?” revine, mai ales în confuzia valorilor de la noi, din zilele noastre, când, bunăoară, se crede că funcţiile persoanelor le conferă valoare, că ideologia este viziune, în care oportunismul este luat drept inteligenţă şi în care prea rar felul în care oamenii trăiesc devine temă. Chiar dintr-o astfel de confuzie nu este ieşire, fără a urca – dacă ne referim la cunoaştere – de la zvonuri şi păreri, la informaţie, de la informaţie despre evenimente şi păreri, la cunoaştere factuală, de la aceasta la ştiinţe, de la tabloul ştiinţelor, la interogarea condiţionării ştiinţelor şi de la aceasta la filosofie. În general, nu există ieşire spre cultura matură ce-şi lasă urmele benefice în viaţa oamenilor fără filosofie.

Iar ce vedem în jurul nostru confirmă, fie şi indirect, această convingere a utilităţii filosofiei. După ce, în ultima decadă, am trăit copios decizii eronate, juridic şi economic, vedem mai nou decizii de pe azi pe mâine, care nu fac decât să prelungească crizele. Vedem neputinţa de a duce la capăt o soluţie şi mai ales de a proiecta realităţi diferite. Vedem prea puţină încordare ce duce la descoperire ştiinţifică, invenţie tehnică şi creaţie artistică. Vedem incapacitatea de a fi corect în viaţa publică. Vedem absenţa reperelor de drept şi de morală sau ignorarea lor dezinvoltă, chiar la cei care ar trebui să le promoveze. Vedem o adâncă criză de motivaţie, care face ca prea puţini să fie disponibili la sacrificii. Toate acestea – şi multe altele – nu pot fi înfrânte doar cu filosofie, dar pot fi depăşite cu contribuţia filosofiei desfăşurată competent, apelând la cultură şi cu răspundere pentru consecinţe.

Carnap a plasat, într-adevăr, întrebările tradiţionale ale filosofiei în sfera „problemelor fără sens” (într-o accepţiune proprie!), superflue, alături de cele ale teologiei. I se poate răspunde, însă, concludent. Habermas a argumentat nu de mult că “problema sensului vieţii nu este lipsită sens”. Putem spune că problemele sensului pe care realitatea ne obligă să-l conferim propriei vieţi şi să-l recunoaştem vieţilor din jur nu sunt nici ele fără sens. Cine nu interoghează sensul nu poate dezlega chestiunile foarte practice din viaţa sa şi a comunităţii. Iar unde se caută sens este filosofie.

Avem în sprijinul filosofiei învăţături preţioase ale istoriei. Unde nu e filosofare este fragmentare şi delăsare. Unde nu e filosofie se trăiesc evenimente, dar ele nu se pot evalua durabil. Unde lipseşte filosofia, se ajunge, eventual, la cunoaştere, dar nu şi la înţelegere. Unde nu e filosofie, se trăieşte prezentul, dar nu se pot arunca sonde în viitor. Unde nu este filosofie cultivată, acţiunea se stinge. Filosofarea are meritul de a întreţine întrebări precum „de ce? care este sensul?”, de a da răspunsuri inspirate de întregul vieţii noastre, al societăţii, al istoriei, al lumii şi de a feri oamenii de dogmatisme. Filosofia este antidotul cultural cel mai profund la conformism şi stagnare. Aceasta pentru că este reflexivitate raţională, iar unde este raţiune, cum ne spunea Fichte, este şi voinţă de raţiune.

Filosofia este de la început împinsă în umbră de suficienţă şi incultură. Ea stă mereu sub presiunea ideologiilor. Ea este pusă sub semnul întrebării atunci când urgenţa este alta. Cu suficienţa şi incultura ea luptă. Primului filosof, lui Thales, i se atribuie replica sugestivă conform căreia iubitorul de înţelepciune, privind spre înalt, se poate împiedica şi cădea într-o groapă, dar oponenţii săi sunt, de obicei, la nivelul gropii. Filosofia poate opune ideologiilor argumentul că nici o problemă nu se rezolvă fără perspectiva omului întreg. Când sunt urgenţe, ea poate aminti că în orice situaţie este de apelat la capul şi conştiinţa omului.

Astăzi, la o examinare dusă destul de departe, pe care o poate face fiecare, ne vom da seama că, mai mult decât oricând în epoci recente, nu mai sunt soluţii durabile – la frământările noastre, ale comunităţii din care facem parte – fără filosofie elaborată. De aceea, în întrebarea „Ce aduce filosofia?” este cuprinsă şi o chestiune ce priveşte felul în care vrem să trăim, adică o opţiune culturală.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.