„Ce este în realitate România?”

Se întreba un mare iubitor al românilor, la 1869, căci „iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”. Deşi numele ei „a fost repetat de toate ziarele Europei”, cu variate subiecte de consumaţie, precum şi astăzi, „viaţa sa intimă, obiceiurie, bogăţiile şi frumuseţile sale de orice fel sunt în general ignorate”.

Ulysse de Marsillac a descoperit cum „moartea şi voluptatea sunt două surori apropiate la români”. România a oferit publicului francez un spaţiu al experimentelor interesante care puteau fi urmărite în timp, atent observate şi minuţios decrise, definite, comentate. România, de pildă, era locul unde puteai „studia mica burghezie. Mamele care au mai multe fete de măritat nu lipsesc niciodată” din spaţiul oferit arătării de sine, prezentării modei, sau oferirea spre flirtare a copilelor lor, pretendenţilor de tot felul. Totul se petrece pe un spaţiu redus ca întindere, la apele feruginoase din mahalaua Dobrotesii. Găsit destul de „primitiv” de Marsillac, pentru promenadă, totuşi aici se etalau „toalete exagerate, chiar ţipătoare”, în contradicţie cu înfăţişarea locului. Aşa cum astăzi mulţi îşi hârbuiesc jeepurile pe drumuri de ţară sau îşi colbuiesc costumele extravagante pe străzi aglomerate şi prost întreţinute. Adesea asistăm la spectacole ridicole cu maşini oprite aiurea, cu portiera deschisă de unde lălăiae o manea iar proprietarul mucos, abia trecut de 18 ani, se crede cel puţin rajah, cu o mutricică de microcefal afectat. Avem o mulţime de rajahi de mahala! Importul de modele făcut anapoda, doar pentru epatare, este un obicei vechi, s-a nsăcut odată cu noi. La 1870, Marsillac consemna cu amărăciune faptul că „surugii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator(câţi nu se dau reformatori azi? n.m.) a avut strania idee să le îndepărteze specificul naţional şi să-i transforme în surugii francezi. Costumul lor se compune dintr-o vestă, pantaloni şi jambiere de lână albă, cu şireturi bogate” şi înzorzonaţi cu accesorii orientale precum brîul, care înfăşoară mijlocul, brodat cu perle albe, căciula din piele de oaie sau o pălărie largă de fetru negru, împodobită cu panglici lungi, viu colorate” alături de pantofii europeni „din piele fără toc”.

În ciuda acestui efort de adaptare la Europa, nu era uşor să descoperi că distanţa dintre Paris şi Bucureşti era de „trei secole”. Adică, deşi unii se îmbrăcau în haine pariziene, la modă şi costisitoare, obiceiurile, mersul legănat, lentoarea gesturilor, gândirea întortocheată, şmecherească, se afla tot prin colbul Orientului. Astfel de maimuţoi zărim şi azi, o mulţime de „muşchi pictaţi”, parfumaţi şi asezonaţi la Europa cu îmbrăcăminte de ultim sezon, dar care se mai scobesc în nas, sparg seminţe în premolari şi se mai scarpină îndelung prin părţile moi aşa cum au văzut ei la taţii lor după momentele de fericire.

Era foarte greu să împaci moda cea nouă cu moda veche, căreia, şi uliţele strâmbe continuau să-i fie tributare. Uneori erau adevărate spectacole groteşti, cu fetele mahalagiilor gătite în rochii scumpe chiar şi pentru elegantele parizience, încercând să travereseze o stradă, iarna, spre renumitul bal de mahala. Pentru că iarna nu-i ca vara, „un lampagiu mergea înainte cercetând drumurile pe care întunericul le făcea şi mai periculoase; al doilea servitor punea o scândură pe pământ, alţi doi sprijineau trecătoarele de braţ; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al şaselea purta o altă scândură care o înlocuia pe prima şi tot aşa, schimbând scândură cu scândură, când cealaltă, se înainta, exact cum îşi rostogoleau egitenii obeliscurile până în mijlocul deşertului. Toate acestea sunt adevărate. Oraşul Bucureşti este aşa cum vi l-am descris”… Parcă vedem inundaţiile de moment la o ploaie torenţială, cum apar inventivii servitori de acum 150 de ani, ajutând maşinile(deh, nu mai sunt trăsuri!) să treacă prin nivelul lacustru ridicat. Pentru atât amar de vreme, nu ar fi fost mai bine să se repare drumurile?

Pentru 1860, „cabinetul de lectură” publică, de consumare bibliofilă pentru publicul larg, „este o formă încă necunoscută la Bucureşti”, de parcă azi ar fi mai cunoscută?! „Cabinet de lectură” nu este acela de bibliotecă cu sală de lectură, unde accesul se plăteşte ci librăria de unde cumperi cărţi şi unde să poţi citi chiar, cu tihnă, câteva ceasuri.

Emisiunile de divertisment ne aduc de-a valma, „vedete” de împrumut, care se dau în vânt pentru a fi aruncate pe sticlă, să le vadă mama, tata, mahalaua… Pe vremuri era la fel, dar se manifesta mai multă răbdare. Atracţia marilor grădini publice precum Cişmigiu sau Raşca, era mulţimea de femei elegante care „vin să-şi etaleze aici toaletele splendide; se plimbă în jurul grădinii cu un devotament neobosit. Să privească şi să fie privite este scopul esenţial al plimbărilor la Raşca. În materie de bărbaţi, societatea cuprinde tot ceea ce Bucureştiul are mai distins; în ce priveşte femeile… este puţin mai complicat”.

România devenise o ţară a gesturilor fără acoperire. Unii se dădeau boieri, îşi pictau câte blazon de moment pe trăsuri închiriate cu ora: „luxul echipajelor este mare şi nu totdeauna proporţional cu averea. Se abuzează puţin de blazoane, pictate pe panouri şi pe livrele. Ele sunt adesea un rezultat al fanteziei, iar livrelele de un gust îndoielnic”. Acelaşi gust îl încerci astăzi când îţi loveşti privirea de mahalagioaice, care se visează „mari cântăreţe” doar prin unduirea buricului şi îngăimarea stresantă a unei vocale cu accent hindus. Iar ea, desigur, blondă!

Aşadar, „ce este în realitate România?” Ceva ar trebui să fie, căci natura a făcut din ea „o ţară superbă. Oamenii au stricat-o mult”. Şi continuă să o strice. D-e curând, defrişările samavolnice ale pădurilor au determinat ample dezbateri în mass media. Ei, şi? Răspunsul la întrebare mai poate aştepta. Vilele şi limuzinele, nu.

Ulysse de Marsillac s-a născut în Franţa la 1821, pe care o părăseşte defintiv pentru România la 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Naţional, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 fondează gazeta bisăptămânală La Voix de la Roumanie ce va apărea până la 1866; redactor şef pentru Le Moniteur Roumain între 1868-1870, editează între 1870-1876 Le Journal de Bucarest. Se va stinge „în plină forţă creatoare, la Bucureşti, în luna noiembrie 1877, cu inima zdrobită de pierderea tinerei sale soţii, Elise, în iunie acelaşi an”.

Rasă occidentală cu obiceiuri orientale

suferim în materie de geografie simbolică, reperele acesteia ancorându-ne temeinic în Orientul Mijlociu. D.Drăghicescu a descoperit şi definit un termen sociologic, care surprinde şi astăzi: „atmosferele morale” ca repere geografic-culturale, repere, care la rândul lor, ne ataşează Orientului. D.Drăghicescu rezumă astfel factorii mai însemnaţi ai „atmosferei morale” specifice Orientului: „lenevia spiritului, nepăsarea, trândăvia corpului, pasiunile lascive, corupţia şi tărăgănarea în afaceri, neîncrederea în sine, pasivitatea, resemnarea, credinţa în destin, în noroc, în providenţă, fatalismul.” Este lesne de subliniat că „soarta ţăranului român(dar şi a tuturor oamenilor simpli care trăiesc „aidoma muştelor”), a fost absolut aceea a ţării lui. Când ţările române căzură sub turci, ţăranii pierdură neatârnarea şi căzură sub boieri în stare de rumânie sau vecinie, iar când ţările române ajunseră să se elibereze de turci, ţăranii scăpară şi ei de iobăgie şi clacă şi deveniră oarecum proprietari neatârnaţi”. Iar când ţările române căzură sub ruşi, s-a cunoscut vastul experiment numit colectivizare şi naţionalizare.

O particularitate românească o reprezintă instituţiile „diferitelor forme ale vieţii juridice, economice şi culturale” care s-au schimbat de zeci de ori într-o singură sută de ani. D.Drăghicescu a subliniat cu geniu sociologic, cum „caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Acestea sunt precum nişte „tipare în care se toarnă activitatea membrilor unei societăţi. Ele modelează şi dau formă manifestărilor omeneşti. Activitatea popoarelor şi a indivizilor se desfăşoară după calapoadele acestor instituţii. Reformarea prea repetată a acestor tipare de activitate, topirea lor, dizolvarea continuă a instituţiilor aduc dizolvarea activităţii popoarelor şi prin aceea a caracterului lor”. Aceasta este adevărata „aiureală” a istoriei care, iată, se prelinge sub cuvântul înşelător al „reformei” din zilele noastre. Graba şi fuşăreala din domeniul instituţional pot fi argumentate cu renumele a doi miniştri ai învăţământului, renume cauzat de capacitatea lor de a reforma ministerul de resort: „Abramburica” şi „Euthanasiu”. Corupţia este atât de densă încât iat-o, sub forma geografiei simbolice, prinsă în onomastica ocazională şi semi-oficială: Miki Şpagă, Şpagaton, Şpagoveanu. Primii doi, foşti miniştri de resort iar ultimul, un cleric de mare înălţime. Geografia „atmosferelor morale” definită de D.Drăghiescu continuă aşadar să fie o realitate nu numai istorică dar mai ales sociologică!

Secolul al XIX-lea, numai el singur, „se înfăţişează ca o atmosferă socială zguduită de curente puternice, dese schimbări şi reforme, în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer.” Provizoriu şi efemer există în fiecare an şcolar, când nu se cunosc regulamente de organizare şi monitorizare a unui eveniment naţional precum bacalaureatul sau testele naţionale. Dintotdeauna, în scumpa noastră ţară, „totul în viaţa publică şi privată este o babilonie fără sens, într-o dezordine şi într-o anarhie fără capăt”.

Improvizaţia, graba, fuşăreala în toate, au determinat ca nota cea mai dominantă a „sufletului nostru etnic” să fie neprevederea, nepăsarea care fac că aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere”. De pildă, în Italia, eliberarea unui paşaport durează 30 de minute iar la noi, două-trei luni cu tot cu şpagă. Dar cel mai sumbru tablou social este un pavilion de spital unde, se poate configura la scară redusă, un iad lipsit de speranţa purgatoriului. Fără o spagă, de la portar la asistentă, ai toate şansele să cunoşti toate etapele suferinţei fizice, clinice şi eschatologico-metafizice. Nimeni nu te bagă în seamă, exceptându-i pe brancardieri care-ţi mai aruncă printre dinţi „Ce faci, băăă, iar te-ai c… pe tine!” Intră într-un spital oarecare şi priveşte-ţi viitorul apropiat sau îndepărtat cu toate umilinţele, batjocura, mizeria umană şi impresionanta suferinţă a neputinţei în faţa şpăgilor de moment. Un prieten antropolog mi-a spus de curând că în România este absolut obligatoriu să „psihiatrizezi momentul şpăgii”. Nu-i de ajuns recomandarea şi suma consistentă din plic. A, nu! Este necesar să calculezi momentul plăţii în funcţie de circumstanţele patologice ale primitorului.

Pe fondul secular al nepăsării zilei de mâine, – fond dezvoltat în urma distrugerilor anuale suferite de strămoşii noştri, sute de ani de-a rândul, cu locuinţe devastate şi arse, neveste şi fiice siluite sau înrobite de turci, tătari, boieri, arendaşi, vardişti etc., „consideraţiunea momentului” este singurul mod de a fi. Şi astăzi, prin maşinile de lux, jeep-uri, şi castele cu turnuleţ, „trăim numai pentru clipa de acum şi prea neglijăm sistematic, nu ţinem socoteală de viitor, de un viitor ceva mai îndepărtat”. Într-o astfel de cultură a împrumutului şi afişării s-a dezvoltat cu mari succese bancurile şi genul de „literatură glumeaţă, comică, unoristică”, devansând cu mult celelalte genuri ale literaturii. Operele de literatură glumeaţă „sunt tot ce s-a produs la noi relativ mai desâvărşit. Scriitorii noştri de această specie sunt cei mai tari. Caragiale, de pildă, este scriitorul ale cărui opere literare sunt cele mai reuşite din toată literatura noastră”. Avem o literatură de „râgâit intim” pentru a-l parafraza pe genialul Max Blecher.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.