După cotitura istorică din 1989, prin care a încetat scindarea ideologică pe continent, Tratatul de la Maastricht (1992) a pus ţările europene pe direcţia unificării politice în cadrul democraţiei. Uniunea Europeană îşi sporea atunci necontenit prestigiul. Mult prea curând însă, cu noi generaţii de decidenţi, Europa unită a început să adune neajunsuri.
Mai întâi, a fost neputinţa de a adopta o Constituţie, ca urmare a disensiunilor privind preluarea moştenirii culturale. Indecizia privind forma de conducere a devenit apoi caracteristică. Proiectul iniţial, cel al unei Europe a cetăţenilor, a fost substituit tacit cu neoliberalismul. Criza din 2008 s-a prelungit datorită inadecvării politicii de „austeritate”. Mai încoace, au fost înlocuirea integrării cu extinderea şi crearea de aşteptări nerealiste în Răsărit. Simptomatic, Europa a lipsit de la decizia asupra reconfigurării politice din jurul Mediteranei. Situaţia romilor proveniţi din Carpaţi şi Balcani nu a mai înregistrat schimbări semnificative. S-au produs atacurile teroriste în Franţa şi alte ţări. Grecia atestă că disparităţile de dezvoltare nu pot fi soluţionate cu mijloacele neoliberalismului. Iar în săptămânile recente a izbucnit chestiunea de mult latentă a imigraţiei, care domină acum tabloul.
Valul imigranţilor a pus în lumină o realitate cutremurătoare: sute de oameni mor, poate zilnic, în apele Mediteranei, căutând un liman al vieţii, alte mii forţează frontiere fortificate pentru a ajunge în ţările cele mai dezvoltate de pe continent, comunităţi întregi se mişcă nu pentru a schimba viaţa de acasă, cât pentru a ajunge în altă ţară. Valul a pus în defensivă unele ţări şi a sfidat inviolabilitatea graniţelor (căci ar fi barbar să se deschidă focul împotriva unor persoane care caută un adăpost!). Valul continuă să ridice probleme dificile, care compun o efectivă criză.
Această criză nu este, oricum s-ar privi lucrurile, o criză a Europei unite. Nu este nici măcar criză a sistemului Schengen, care are avantaje economice şi de orice natură ce nu pot fi tăgăduite. Dar criza, trebuie recunoscut, a dezvăluit, la rândul ei, cât de îngustă este abordarea unor probleme de această anvergură (care nici nu este cea mai mare!) chiar la nivelul unor autorităţi, după cum a arătat că subzistă confuzii privind profilul Uniunii Europene.
Pe de altă parte, criza imigranţilor aduce în actualitate nemulţumirile europenilor înşişi faţă de starea actuală a Uniunii. Acestea s-au exprimat pe diferite căi, de la apatie politică, la reacţii explicite. Presa europeană a devenit tranşantă (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, 2010), iar analiştii au ajuns să pună întrebări altădată de neimaginat (Philippe Esper et al., Un monde sans Europe?, 2011). Am arătat (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2012) că declinul demografic, nesiguranţa energiei, adâncirea discrepanţelor sociale, scăderea nivelului profesional, recrudescenţa extremismelor sunt printre dificultăţile noi ale Europei. Avocaţi convinşi ai unificării (Jean Marie Miossec, Rivages d’Europe. Personnalité et avenir d’un continent ouvert, 2013) semnalează că Europa nu a mai progresat în ultimii ani.
Criza aduce în discuţie şi faptul că, din afară, situaţia Europei se vede altfel decât convine optimismului de serviciu al birocraţiei. În SUA (de la Walter Laqueur, The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, 2007, la Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012) se arată cu degetul la carenţele aplicării proiectului european. Din China se văd ţări europene, dar nu se vede Uniunea Europeană (Yu Sui, China in a Changing World, 2015). Voci din Israel semnalează că în Europa revin demoni ai trecutului.
În fapt, refugiaţii şi imigranţii nu sunt apariţii noi în Europa. Valul lor nici nu este încă pe cât ar putea fi, dacă luăm în seamă faptul că un efectiv aproape de nivelul celui actual a fost înregistrat tot timpul, de ani buni. Problema veritabilă este mai degrabă ceea ce anunţă valul actual – o punere în mişcare a populaţiilor nu numai din Libia şi Siria, ci şi din alte ţări ale Africii şi ale lumii arabe, ca şi din alte părţi ale globului, spre ţările dezvoltate. Este limpede că o nouă migraţie a popoarelor a început, iar Europa unită, fiind printre destinaţii, va trebui să se pregătească.
Comisia Europeană nu a greşit când a căutat o soluţie de primire şi integrare organizată a refugiaţilor şi imigranţilor. Ea greşeşte însă, înainte de toate, prin aceea că nu a iniţiat nici până astăzi, ca actor cu mare pondere, o acţiune internaţională de rezolvare a problemelor la faţa locului – adică în ţările de unde pleacă refugiaţii şi imigranţii. Rezolvarea “crizei siriene” a fost lăsată la jumătatea drumului, iar ceea ce a urmat este inacceptabil. Alte cazuri sunt, dintr-un anumit punct de vedere, analoage. Autorităţile greşesc apoi prin aceea că au lăsat integrarea de populaţii relativ recent venite în seama unor mecanisme ce nu dau rezultate. Ele greşesc prin aceea că nu lămuresc din timp cadrul vieţii (locuirea, educaţia, joburile, viitorul) pentru cei pe care îi preiau.
În aceste împrejurări, măsurile Comisiei Europene, oricare ar fi intenţia, devin descurcări sub presiune, în loc să fie soluţii temeinice. În joc pentru Europa sunt, însă, deocamdată, cel puţin şase chestiuni ce-i ating profilul şi viitorul şi care ar trebui tratate cu competenţă şi hotărâre.
Prima – fiind legată de riscuri de securitate – este chestiunea terorismului. Europa, mai ales după atacurile teroriste plecate din sânul ei, care au vizat SUA şi propriile ţări, nu-şi mai poate îngădui să procedeze punctual şi libertar. Procedurile de verificare a intrărilor nu pot fi oarecare, iar un sistem actualizat al ordinii publice va trebui promovat, fără a afecta facilităţile prevăzute de acordurile Schengen.
A doua este chestiunea integrării sociale. Situaţiile solicitanţilor trebuie gândite nu doar pentru cazul mai simplu al refugiului, ci şi pentru oameni care aleg să rămână definitiv în ţările europene. Educaţia, jobul, şansele de viaţă intră în discuţie. În societatea drepturilor omului, nici un om, odată stabilit, nu mai poate fi scos cu forţa dintr-un loc, decât în cazuri extraordinare.
A treia este chestiunea demografică. Europa are deja un grav deficit demografic, care continuă să crească. Argumentul dependenţei dezvoltării şi competitivităţii de resurse demografice a devenit şi mai concludent în era globalizării. Nici o ţară nu-şi permite să-l ignore. De aceea, împotrivirea cu orice preţ la imigrare ţine de o perspectivă vetustă, din capul locului contraproductivă.
A patra este chestiunea religiei. Islamul şi-a lărgit prezenţa în Europa postbelică, iar în condiţiile toleranţei religioase, relaţiile dintre religii nu se pot regla prin măsuri administrative. Nu se mai poate spera în mod realist la o puritate religioasă sau confesională nicăieri în lume – pe nici un continent şi aproape în nici o ţară. Acest fapt nu trebuie să împiedice însă dezlegarea unor întrebări ce trenează de decenii. Este în definitiv simetrică relaţia actuală a Creştinismului cu Islamul (efectiv, câte biserici se construiesc în diferite ţări?)? Nu cumva se impune un aranjament istoric al Creştinismului, Iudaismului şi Islamului? Nu ar trebui aduşi la o discuţie lămuritoare discipolii iudei, creştini, muslimi ai lui Abraham – măcar pentru oprirea stigmatizărilor reciproce?
A cincea este chestiunea multiculturalismului. Spus cât se poate de direct, un multiculturalism confuz, ca simplu amalgam de culturi diferite, opace în fapt una faţă de alta, este nu numai contraindicat, ci chiar primejdios, căci duce la conflict. Se pot da multe exemple din istorie. Atunci când coexistenţa de culturi specificate religios, istoric şi lingual pe un teritoriu este, totuşi, realitatea, iar Europa actuală este un astfel de caz, un cu totul alt multiculturalism este soluţia. Este vorba de un multiculturalism clarificat – cu obligaţii de învăţare a limbilor comunităţilor şi de respectare a regulilor juridice, morale şi de comunicare, ce prevăd libertăţi şi îndatoriri reciproce.
A şasea este chestiunea geopolitică. Din raţiuni economice, politice şi de securitate cunoscute, Europa nu poate să nu fie prezentă cu valorile şi produsele ei în diferite puncte ale globului. Nu numai ca state ce pot exercita un rol global în anumite împrejurări, ci şi ca întreg, ca Uniune. Căutarea de resurse şi pieţe nu este doar o caracteristică a erei globalizării, ci o condiţie de competitivitate şi, deci, de existenţă, azi şi în viitor. În istoria europeană, imigranţii, oricum se judecă lucrurile, au fost şi rămân punţi de legătură. Şi din acest punct de vedere, închiderea Europei nu dă rezultate, căci este o optică ce o dezavantajează.
Neavând la îndemână o concepţie elaborată asupra acestor chestiuni, asumată de Uniunea Europeană ca întreg, fiecare ţară se descurcă deocamdată cum poate. S-a văzut aceasta în reacţiile dintr-o seamă de capitale.
Nu acceptăm imigranţi, căci nu sunt creştini – s-a spus la Bratislava şi Praga. Acceptăm doar dintre aceia care nu afectează tradiţia religioasă a Europei – s-a declarat la Budapesta. La Sofia este umor (poate voluntar) când se pun pancarte la puncte de frontieră cu avertismentul: “No work, no money, no future!”. Noroc că Vaticanul a amintit de atitudinea creştină faţă de oameni. Apoi Germania şi Austria au atras atenţia asupra nevoii unei atitudini europene, iar Franţa abordează imigraţia în linia tradiţionalei solidarizări cu cei aflaţi în dificultate.
La Bucureşti se discută aprig şi cam suprarealist. Nu a bătut la uşă vreun solicitant de refugiu sau imigrare, dar se caută locuri în cămine – ca şi cum vreun solicitant s-ar gândi să rămână, nu să tranziteze cât mai repede. Nu se examinează faptul că, în ţări din care se pleacă, nivelul de pregătire şi de viaţă, în situaţia de pace, este de fapt comparabil. Se caută plasamente în locaţii speciale – ca şi cum nu ar fi mai bine să câştige concetăţenii (mai ales că Uniunea Europeană va finanţa asistarea imigranţilor). Se reacţionează la cifre, după ce reprezentanţii ţării au agreat cu luni în urmă algoritmul de distribuire a imigranţilor pe ţări.
Nivelul de pregătire a României pentru preluarea de imigranţi este jos, din nefericire prea jos. În definitiv, nu s-a putut atinge integrarea în locuinţe a săracilor, a romilor, nu există joburi şi un minim acceptabil de viaţă pentru numeroşi cetăţeni. Peste toate, o politică externă depăşită de situaţie, nici măcar mimetică, cum este de obicei, şi care riscă, prin ifose, să iasă din cadru, deţine controlul.
Două observaţii în acest punct.
Nu dă rezultate speculaţia în jurul Schengen-ului. Acordurile vor continua să existe – fiind din capul locului enorme avantajele economice, culturale, politice – chiar dacă vor fi schimbări. Renunţarea la Schengen nu este soluţie pentru nimeni. De aceea, obiectivul rezonabil pentru noi nu este desconsiderarea sistemului, ci admiterea completă a României, prin renunţarea la mecanismele discriminatorii (MCV, de pildă), care, de altfel, de la o vreme, se şi folosesc mai mult pentru a lovi pe unul sau altul în politica internă.
Este fără acoperire pretenţia unora că la Bucureşti se dădea soluţia pentru Siria. Aşa cum se susţine acum emfatic că trebuia apărat regimul de acolo, se poate spune, cu argumente la fel de solide, că era bine să se cureţe de pe atunci terenul. Riscuri sunt tot timpul, atunci erau oricum mai mici. În orice caz, persoane care au făcut din politica externă o mediocră imitaţie cer acum ieşirea ţâfnoasă din rânduri. Pentru România, nici mimetismul de atunci şi nici peroraţia lor de acum nu sunt soluţii. Între oportunism şi aventură, rămâne mereu calea profilării prin abordare competentă şi înţeleaptă.
Desigur, diversitatea de reacţii şi unele dintre reacţii nu pot să nu pună pe gânduri. Oare atât de puţin sau atât de confuz se gândeşte european? Este ideea Europei unite atât de slab lămurită şi împărtăşită?
Ce denotă de fapt neajunsurile amintite? Ce ne spune incoerenţa reacţiilor? Nu sistemul Schengen este pus în cauză, ci mai curând neducerea lui la capăt. Nu proiectul european este provocat, ci calea pe care a apucat aplicarea lui. Simplu spus, Europa închisă în orizontul neoliberal conţine, cum se dovedeşte, un potenţial de crize grave. Ea pare, în aceste săptămâni, mai mult o alianţă de state decât o uniune structurată şi bine condusă. Îngustările de orizont ale neoliberalismului şi fatalele confuzii ale valorilor, pe care acesta le antrenează, se răzbună.
Ce pretind rezolvările adineaori schiţate la chestiunile existente? Cele mai multe presupun revenirea la Europa cetăţenilor, a democraţiei şi a valorilor, care este înscrisă în proiectul iniţial al unificării europene. Este vorba de Europa unei culturi şi civilizaţii ce au trecut praguri importante pentru viaţa oamenilor: democraţie ce nu se reduce la alegeri periodice, chiar dacă sunt libere; stat social cu prelevări şi redistribuţii plauzibile; economie ce preţuieşte munca şi valoarea de întrebuinţare a produselor; politică orientată spre dezvoltare în folos obştesc; întoarcerea la criterii de sens ale organizărilor de orice fel. Numai o asemenea Europă poate asigura deopotrivă libertăţile şi ordinea la care se aspiră astăzi şi va putea dobândi o nouă pondere geopolitică.
Noua criză este o ocazie nemijlocită, cea mai recentă, de a relansa dezbaterea asupra Europei şi de a configura nu doar prezentul imediat, ci şi viitorul dezirabil. Dosarul neajunsurilor a adunat prea multe file, încât noi decizii s-ar cuveni luate, iar dezbaterea este calea mai bună pentru a evita căi înfundate. Doar dezbaterea ar putea scoate din arhive o însuşire cu care cultura europeană a fost adesea echivalată, anume, că apartenenţa la Europa înseamnă, între multe altele, să accepţi că istoria nu este încheiată, că dezbaterea publică este mediul deciziilor, că cetăţeanul care suntem fiecare poate avea dreptate. şi, fireşte, că, pentru a ajunge la adevăr şi justeţe, este mereu indispensabilă înlocuirea conformismului, fie el şi instituţionalizat, cu gândirea propriu-zisă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.