Deunăzi, o personalitate venerabilă a istoriei României atrăgea atenţia, desigur oportun, asupra nevoii de a pune în valoare religia nu doar concretistic (de pildă, circularea moaştelor), ci şi ca înflăcărare pentru acţiuni benefice în societate. Intervenţia aminteşte, pe bună dreptate, că oamenii credinţei trebuie să găsească o cale între retragerea în ritualuri şi revendicarea conducerii comunităţilor, care sunt, ambele, în contratimp cu cerinţele vieţii în societăţile diferenţiate de astăzi. Dar care este această cale?
Ne aflăm astăzi după o perioadă de schimbări certe în privinţa credinţei religioase (la care m-am referit în detaliu în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014). Efectivul de credincioşi nu scade, ci, dimpotrivă, creşte uşor în ultimele decade, cum ne spun anchetele europene de opinii. S-a prăbuşit critica modernă a religiei – de la Hegel, trecând prin Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche şi Freud –, în locul ei intrând recunoaşterea, împreună cu Rosenzweig, a permanenţei religiei printre formele spiritului. S-a prăbuşit, totodată, modelarea lui Kant a relaţiei dintre ştiinţă, filosofie, teologie, în favoarea tezei „corelaţionalităţii” acestora, apărată de Habermas şi Ratzinger. Nici speranţa întemeierii ştiinţifice a moralei şi nici organizarea pe baze filosofice a societăţii nu au dus la rezultate aşteptate, încât trebuie căutate resurse culturale pentru a susţine organizarea societăţii. Democraţiile, cum s-a arătat de la Dewey, la Böckenförde, au nevoie de infrastructură culturală, pe care nu şi-o pot produce singure. Credinţa (emuna, pistos) este mai mult decât participarea la serviciile religioase şi mai mult decât recunoaşterea unei fiinţe supreme în univers şi implică încrederea în Dumnezeu şi încredinţarea soartei proprii voinţei divine. Credinţa presupune dezlegarea de mrejele „zeităţilor” lumii ce ne înconjoară şi întoarcerea, de fiecare dată, la întâlnirea personală cu Dumnezeu.
Avem, de asemenea, evaluări sigure relative la societăţile erei globalizării. Din moment ce reduce viaţa socială la competiţie, face din piaţă singurul regulator al schimburilor de valori, concepe statul doar ca sprijinitor al competiţiei, consideră cultura numai ca sursă de valoare adăugată produselor şi priveşte educaţia doar ca formare a competenţelor, globalizarea nu poate alimenta cu sens suficient activităţile umane şi permanentizează criza culturală şi morală. Corupţia, manipularea, coborârea democraţiei în plebiscit rămân fenomene ale erei globalizării, care vor lua amploare variată în diferite societăţi, dar nu vor lipsi nicăieri. Valorile conducătoare ale modernităţii – libertatea individuală, drepturile inalienabile ale persoanei, profitul, puterea administrativă – vor fi condiţii pentru reproducerea vieţii în comunităţi, dar nu vor smulge oamenii din cadrele de viaţă existente. Noi valori conducătoare au devenit indispensabile orientării societăţilor actuale pentru a evita crizele, precum “solidaritatea” în faţa pericolelor, „demnitatea umană”, ca preambul al drepturilor şi libertăţilor, „decenţa” ca precondiţie a valorilor, „onestitatea” ca preludiu al politicii, „persoana umană” ca centru al societăţii.
Mai nou, se semnalează „patologii ale raţiunii” şi „patologii ale religiei”, ce se adaugă neputinţelor evidente ale uneia şi ale alteia. Habermas menţionează instrumentalizarea raţiunii pentru scopuri necontrolate şi neputinţa acesteia de a schimba universul de viaţă pe care îl favorizează. Aş adăuga prea slaba prelungire a raţiunii cu voinţa de raţiune. Ratzinger are în vedere desfăşurarea terorismului actual din surse religioase şi insuficienta delimitare a religiei de superstiţii mitico-magice (animism, esoterism etc.). Le-aş completa cu reducerea acţiunii credinciosului la participarea la ritualuri.
Recunoscând toate aceste patologii şi neputinţe, devine imperativ ca ştiinţa, filosofia şi teologia să întreţină un continuu dialog. Este acum limpede că am intrat într-o situaţie în care se pun întrebări adânci, care cer răspunsuri înnoite. Oricum, întrebarea „ce poate face omul credincios?” are nevoie de răspunsuri noi.
Vreau să dau răspuns la întrebare ţinând seama de situaţiile amintite, în care ne întâlnim cu rutinizarea formelor spiritului care au dus la succes societatea modernă, cu nevoia de religie în creştere şi cu cerinţa de a depăşi patologiile. Plec de la premisa, datorată culturii iudeo-creştine, că religia este de la început sentiment de dependenţă de ceva absolut. Ea este reprezentare a fiinţei supreme. Ea este asumarea revelaţiei cu privire la planul divin. Ea este ceremonial liturgic. Ea nu este doar raportare cognitivă la fiinţa supremă, ci şi punere a soartei proprii în mâinile divinităţii. Ea caută mântuirea în funcţie de faptele proprii. Ea include răspunderea pentru soarta celuilalt drept expresie a voinţei divine. Ea tinde spre împărăţia lui Dumnezeu ca alternativă continuă la lumea terestră. Dacă eşti religios, nu eşti doar de la frunte în sus sau în anumite zile, la anumite ore, sau cu anumite prilejuri, ci eşti cu toată fiinţa, tot timpul, şi accepţi continuu privirea asupra ta din punctul cel mai înalt şi mai exigent.
A fi credincios nu este, aşadar, atât de simplu pe cât se consideră în jurul nostru, ca efect al unor cauze multiple: secularismul, asumarea schematică a Scripturilor fondatoare, ignoranţa privind istoria propriei credinţe, necunoaşterea semnificaţiei ritualului, absenţa dialogului cultural care să implice religia. Omul credincios are de urcat, în orice caz, mai multe trepte: trăirea dependenţei de ceva absolut, reprezentarea fiinţei supreme, împărtăşirea revelaţiei, participarea la liturgie, intimitatea cu divinitatea, asumarea mântuirii ca răsplată pentru fapte, răspunderea pentru soarta celuilalt. Numai cine urcă aceste trepte se poate socoti credincios în accepţiunea întreagă a noţiunii. Când lipseşte sentimentul, avem doar ritual, când lipseşte reprezentarea fiinţei supreme, avem doar vanitate, când revelaţia nu este împărtăşită, avem formalism, când ocolim liturgia, avem numai semeţie, când nu trăim apropierea divinităţii, suntem doar la o modă, când nu ne asumăm mântuirea, cădem în pozitivism, când soarta altuia nu ne mişcă, avem doar egoism. Cum s-a spus nu de mult, „omul credincios are o putere aparte, pe care o dobândeşte din punerea de sine în mâinile lui Dumnezeu cel demn de încredere”.
Nu este aici spaţiu pentru a intra în detaliile acestor prescurtări ale vieţii religioase, pe care un teolog riguros le poate socoti, de asemenea, patologii. Aş încheia reflecţia cu o observaţie şi o clarificare.
Observaţia mea este că nu doar omul credincios urcă pe treapta depăşirii pozitivismului şi a preluării răspunderii pentru soarta celuilalt. Pe această treaptă poate urca oricare om, dincolo de confesiune sau chiar fără de religie. Nu trebuie să fii credincios pentru a gândi cuprinzător şi a te îngriji de soarta celuilalt. O trăire intensă a necuprinsului lumii şi a datoriei morale, ca cetăţean şi om, este de ajuns. În acest fel este, cred, de înţeles apelul istoric al lui Benedict al XVI-lea, adresat necredincioşilor, de a se alătura, atei fiind, celor animaţi de credinţa profundă în Dumnezeu şi de a se comporta ca şi cum Dumnezeu ar exista (veluti si Deus daretur). Credincioşi şi necredincioşi pot lucra împreună pentru a lărgi în jur zonele în care preceptele moralei contează, iar grija faţă de aproape este efectivă.
Clarificarea pe care o aduc aici se referă la democraţie. Este un fapt de experienţă acela că democraţia nu este posibilă fără democraţi – adică fără oameni care-şi asumă valorile democraţiei nu doar din interes personal, ci şi din convingerea că este mai bine să asculţi vocea altuia şi, la nevoie, să-i dai dreptate. Pentru aceşti oameni, democraţia nu este doar ceva ce le procură avantaje, ci o valoare civică în sine. Numai în măsura în care dictonul „nu voi conteni să combat părerea ta cu care nu sunt de acord, dar, înainte de toate, voi lupta ca tu să ai condiţii să-ţi expui părerea şi să o supui examinării publice” este împărtăşit, putem vorbi de democraţi. În fapt, democraţia presupune deliberare publică, în forma unei comunicări în care prevalează nu altceva decât argumentele. Cum ne spune pragmatica limbajelor, este vorba de acea comunicare în care adevărul propoziţiilor pe baza cărora se iau decizii de interes general trece prin filtrul argumentărilor, iar în argumentări contează adevărul propoziţiilor, dar şi justeţea interacţiunilor dintre cei care comunică, veracitatea vorbitorilor şi inteligibilitatea logică şi linguală a exprimărilor. Democraţia presupune comunicarea eliberată de constrângerile instituţionale ale situaţiilor şi soldată cu triumful argumentelor mai bune.
Cum să facem ca în democraţia pe care o practicăm, în condiţiile de viaţă în care trăim de fiecare dată, să triumfe argumentele mai bune? Adică nu interesul privat sau de grup prezentat insidios ca interes general, nu influenţa banilor puşi în joc, nu constrângerile instituţiilor existente, nu presiunea mulţimii celor care aderă la o abordare, nu prejudecăţile de orice provenienţă, nu sofismele favorizate de paupera stăpânire a logicii.
Teza mea este aceea că tocmai în acest punct poate interveni cu succes morala iubirii aproapelui şi, deci, a disponibilităţii de a-l asculta cu luare aminte pe celălalt, de a-i observa susţinerile, de a-i cântări argumentele şi de a accepta susţinerile mai bine argumentate în deliberarea publică. Chiar dacă aceasta implică punerea în paranteze a propriei noastre abordări! În a contribui la a extinde continuu în societate această cultură a argumentărilor văd marea prestaţie potenţială a credincioşilor în contextul căutărilor de soluţii la crizele de astăzi.
Este confirmat empiric în mod concludent faptul că democraţia redusă la simpla alegere periodică a reprezentanţilor, oricât de liberă ar fi alegerea, nu exclude autoritarismul, fie el şi instalat democratic. Rămâne, de asemenea, confirmată repetat constatarea că abia o democraţie asumată ca formă de viaţă mai poate fi soluţia democratică la degradările şi neajunsurile din societăţile de astăzi.
Iar democraţia ca formă de viaţă, cum John Dewey ne-a avertizat, are nevoie de o morală precum cea pe care o moştenim – a iubirii aproapelui. Credinciosul poate face, în virtutea culturii din care se împărtăşeşte, cel mai mult pentru a apropia ora democraţiei ca formă de viaţă. El se poate preocupa, desigur, de soarta celuilalt în forme concrete variate: de la sprijinul material, ajutorarea în caz de boală sau bătrâneţe, suportul în momentele dificile, la consolarea în faţa pierderilor ireparabile şi consolidarea în faţa loviturilor soartei, care, toate, sunt salutare. Credinciosul are a le desfăşura pe toate. El atinge însă în bine soarta mult mai multor oameni contribuind, cu gândul, vocea şi pledoaria sa publică, la asanarea democraţiei înseşi, ale cărei beneficii se răsfrâng, aşa cum ne arată istoria modernă, asupra celor mai mulţi şi în modul cel mai durabil. Credinciosul îşi măsoară astăzi adâncimea credinţei prin ceea ce face pentru cei din jur ca persoane şi comunităţi. (Din volumul Andrei Marga, Apărarea eticii, în curs de pregătire)
www.andreimarga.eu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.