Rezervele dovedite de ţiţei ale României se vor epuiza în 12-15 ani, la prezenta rată de exploatare. Pentru gazele naturale se aşteaptă foarte mult rezultatele căutărilor din Marea Neagră. Cărbune există în România pentru mulţi de acum încolo, dar producătorii au mari probleme economice, fiind la un pas de colaps.
Rezervele de uraniu sunt secrete de stat iar singurul lucru care se ştie este că producţia în acest moment este aproape zero. Cât priveşte resursele regenerabile, ţara noastră poate mări potenţialul hidro, chiar dacă acesta este folosit în bună măsură.
De asemenea, România a avansat rapid în utilizarea unei părţi importante a potenţialului energetic eolian şi fotovoltaic. Acestea sunt câteva din informaţiile care apar în proiectul de Strategie Energetică a României 2016-2030, cu perspectiva anului 2050, document pus în dezbatere publică de către Ministerul Energiei.
Țiţei
Cu o tradiţie industrială de peste 150 de ani în exploatarea ţiţeiului şi gazelor naturale, România este singurul producător semnificativ de hidrocarburi din sud-estul Europei. Pe fondul declinului natural al zăcămintelor, producţia anuală s-a diminuat constant în ultimul deceniu, ajungând în 2015 la 3,8 milioane de tone de ţiţei şi 10,8 miliarde de metri cubi de gaz natural; resursele dovedite de ţiţei erau, în 2015, de 38,4 milioane de tone, iar cele de gaze de 101,4 miliarde de metri cubi. Declinul producţiei medii anuale a fost de 2% în ultimii cinci ani, fiind limitat prin investiţii în forarea unor noi sonde, repuneri în producţie, recuperare secundară etc. Scăderea accentuată a preţului ţiţeiului din 2014 a redus semnificativ investiţiile de acest tip. Pe termen scurt şi mediu, România trebuie să-şi asume ca prioritate strategică investiţiile în creşterea gradului de recuperare în zăcămintele existente, iar pe termen lung, în dezvoltarea proiectelor de explorare a zonelor de adâncime (sub 3.000 de metri), a celor onshore cu geologie complicată şi a zăcămintelor offshore din Marea Neagră, îndeosebi în zona de apă adâncă (peste 1.000 de metri).
Deşi este probabilă redresarea treptată a preţului petrolului şi, implicit, revenirea parţială a investiţiilor în sector, producţia de ţiţei din România se află pe o pantă descendentă, cu un nivel de înlocuire a rezervelor subunitar, din cauza gradului ridicat de depletare al zăcămintelor. Creşterea gradului de recuperare este posibilă, însă investiţiile sunt substanţiale şi necesită un cadru de reglementare specific. Doar descoperirea unor noi zăcăminte poate susţine nivelul curent de activitate în sectorul petrolier. Rezultatele modelării arată o înjumătăţire a producţiei interne de ţiţei, la aproximativ 2 milioane de tone în 2030. Creşterea dependenţei de importuri nu poate fi evitată pe termen mediu şi lung decât prin încurajarea activităţii de explorare şi producţie, respectiv prin creşterea eficienţei în consumul de carburanţi petrolieri.
Gaze naturale
Gazele naturale au o pondere de aproximativ 30% din consumul intern de energie primară. Cota lor importantă se explică prin disponibilitatea relativ ridicată a resurselor autohtone, prin impactul redus asupra mediului înconjurător şi prin capacitatea de a echilibra energia electrică produsă din surse regenerabile de energie intermitente (eoliene şi fotovoltaice), dată fiind flexibilitatea centralelor de generare pe bază de gaze.
De asemenea, infrastructura existentă de extracţie, transport, înmagazinare subterană şi distribuţie este extinsă pe întreg teritoriul ţării. Piaţa de gaze este avantajată de poziţia favorabilă a României faţă de capacităţile de transport de gaze în regiunea sud-est europeană şi de posibilitatea de interconectare a Sistemului Naţional de Transport (SNT) cu sistemul central european şi cu resursele de gaze din Bazinul Caspic, din estul Mării Mediterane şi din Orientul Mijlociu, prin intermediul Coridorului Sudic.
În 2015, producţia internă de ţiţei a acoperit aproape 40% din cerere, iar cea de gaze naturale a depăşit 95% din consumul intern. În ultimii ani, producţia internă constantă şi consumul în scădere au redus ponderea anuală a importurilor de gaze de la 15% în 2013 la 7,5% în 2014 şi la doar 2,5% în 2015. În schimb, în 2016, pe fondul cotaţiilor în scădere ale petrolului, importurile prin contracte pe termen lung au ajuns la preţuri egale sau chiar mai mici decât cele din producţia internă. În anii ce urmează, pentru producătorii de gaze din România va fi importantă menţinerea la un nivel competitiv în raport cu sursele din import, având în vedere: probabila menţinere a unui preţ mai mic al barilului de petrol faţă de anul 2014; oferta excedentară de gaz natural la nivel global, preţurile internaţionale convergând spre valori reduse; faptul că în România, până în anul gazier 2015-2016, tariful de rezervare de capacitate în SNT gaze naturale pe intrările din import a fost mai mare decât cel pe intrările din producţia internă, astfel că producţia locală a beneficiat de un avantaj competitiv. Începând cu anul gazier 2016-2017, rezervarea pe ambele tipuri de puncte (intrare/ieşire) se face la acelaşi tarif.
Prin urmare, competitivitatea şi reactivitatea la mişcările pieţei devin elemente esenţiale în strategia fiecărui producător/importator.
Consumul intern de gaze naturale s-a stabilizat în ultimii ani, după o perioadă de descreştere accentuată. În 2015, consumul final măsurat la puterea calorifică inferioară (PCI) a fost de 73,6 TWh, din care 9 TWh consum ca materie primă pentru producerea îngrăşămintelor chimice. Restul de 64,6 TWh au fost utilizaţi în scop energetic: 29 TWh în sectorul industrial; 10 TWh pentru încălzire în sectorul comercial şi al instituţiilor publice, inclusiv 0,8 TWh în sectorul agricol; 25,6 TWh în gospodării, pentru încălzirea spaţiului rezidenţial şi a apei, respectiv pentru gătit. Un segment important al utilizării gazului natural în România este producerea de energie electrică şi de energie termică, în centrale de cogenerare cu capacitate instalată mare. 37,5 TWh au fost utilizaţi în 2015 în producţia de energie electrică şi de căldură, respectiv în producţia, transportul şi distribuţia combustibililor fosili.
Producţia anuală este de aşteptat să scadă uşor, până la o medie de 9-10 miliarde de metri cubi pentru perioada 2016-2030. Producţia onshore este de aşteptat să scadă în toate scenariile, menţinerea unui grad redus de dependenţă faţă de importuri fiind condiţionat de dezvoltarea rezervelor recent descoperite în Marea Neagră.
Resursele suplimentare de gaz din zăcămintele offshore sunt prevăzute în mixul energetic al României în toate scenariile, cu excepţia celui improbabil de menţinere îndelungată a preţurilor joase, ce nu justifică o continuare a investiţiei. Momentul în care va începe producţia gazului din noile zăcăminte are un grad ridicat de incertitudine. Astfel, în scenariul ce presupune o revenire rapidă a preţului la nivel ridicat, producţia din Marea Neagră ar urma să ajungă la vârf în jurul anului 2025. Persistenţa preţurilor medii-scăzute ar putea amâna dezvoltarea zăcămintelor. Modelarea estimează dezvoltarea zăcămintelor şi atingerea maximului producţiei cel târziu în 2030.
Cărbune
Cărbunele este o componentă de bază a mixului energetic, fiind un pilon al securităţii energetice naţionale. În perioadele meteorologice extreme, vara şi iarna, cărbunele acoperă o treime din necesarul de energie electrică.
România dispune de rezerve totale de 12,6 miliarde de tone de lignit, cu o putere calorifică medie de 1.800 kcal/kg, concentrate geografic în Bazinul Minier Oltenia. Zăcămintele în exploatare totalizează 986 milioane de tone. Producţia anuală de lignit a scăzut de la 31,6 milioane de tone în 2012 la 22,1 milioane de tone în 2015, situându-se pe locul şase în UE – după Germania, Polonia, Grecia, Republica Cehă şi Bulgaria. Rezervele de huilă, concentrate în bazinul carbonifer al Văii Jiului, totalizează 2,2 miliarde de tone, din care 592 milioane de tone se află în perimetre exploatate.
Puterea calorifică a huilei româneşti este de 3.650 kcal/kg. Producţia de huilă, în 2015, a fost 1,29 milioane de tone, în scădere de la 1,87 milioane de tone în 2012. Ambele companii naţionale producătoare de cărbune se află într-o situaţie economică critică. Producătorul de huilă, Complexul Energetic Hunedoara, a fost scos recent din insolvenţă, printr-o decizie a instanţei, fiind ameninţat de faliment. Producătorul de lignit, Complexul Energetic Oltenia, este în curs de implementare a unui plan de restructurare şi de modernizare tehnologică, în vederea eficientizării activităţii.
Producţia de lignit şi huilă în România depinde direct de cererea naţională de materie primă în sectorul de producere a energiei electrice, ce acoperă aproape în întregime consumul de lignit şi huilă. Rolul cărbunelui în mixul de energie electrică va depinde de competitivitatea preţului materiei prime.
Pentru huila consumată în cadrul CEH, planul de restructurare a companiei aprobat de Ministerul Energiei prevede menţinerea producţiei la minele Vulcan şi Livezeni. Producţia în cadrul Societăţii Naţionale de Închideri Mine Valea Jiului va fi menţinută până în 2018. Referitor la CEO, planul de restructurare prevede închiderea carierelor Husnicioara (2017), Lupoaia (2019), Rovinari Est (2020), Gârla (2020) şi Peşteana Nord (2023), cu menţinerea producţiei în celelalte 15 cariere şi deschiderea de noi fronturi de lucru.
Uraniu
România dispune de un ciclu deschis complet al combustibilului nuclear, dezvoltat pe baza tehnologiei canadiene de tip CANDU. Dioxidul de uraniu (UO2), utilizat pentru fabricarea combustibilului nuclear necesar reactoarelor 1 şi 2 de la Cernavodă, este produsul procesării şi rafinării uraniului extras din producţia indigenă. După închiderea, în 2016, a zăcământului de la Crucea-Botuşana (judeţul Suceava), Compania Naţională a Uraniului a intrat într-un proces de restructurare, urmând ulterior să exploateze noi zăcăminte în condiţii de eficienţă. Până la deschiderea şi exploatarea unor noi zăcăminte de uraniu indigen, operatorul centralei nucleare de la Cernavodă, Nuclearelectrica SA, achiziţionează materia primă atât de pe piaţa internă, cât şi de pe piaţa externă în vederea fabricării combustibilului nuclear la sucursala de la Piteşti, Fabrica de Combustibil Nuclear.
Surse regenerabile de energie
România dispune de resurse bogate şi variate de energie regenerabilă: biomasă, hidroenergie, potenţial geotermal, respectiv pentru energie eoliană, solară şi fotovoltaică. Acestea sunt distribuite pe întreg teritoriul ţării şi vor putea fi exploatate pe scară mai largă pe măsură ce raportul performanţă-preţ al tehnologiilor se va îmbunătăţi, prin maturizarea noilor generaţii de echipamente şi instalaţii aferente. Potenţialul hidroenergetic este însă deja utilizat în bună măsură, deşi există posibilitatea de a continua amenajarea hidroenergetică a cursurilor principale de apă, cu respectarea bunelor practici de protecţie a biodiversităţii şi ecosistemelor. În ultimii şase ani, România a avansat rapid în utilizarea unei părţi importante a potenţialului energetic eolian şi fotovoltaic. Vor fi construite noi capacităţi în centrale eoliene şi fotovoltaice, chiar dacă ritmul de creştere va încetini în perioada următoare. Biomasa ocupă un loc central în mixul energiei electrice, în special prin utilizarea lemnului de foc în mediul rural, însă potenţialul de dezvoltare este în continuare foarte ridicat, în special prin eficientizare şi introducerea de noi tehnologii, precum cele de producere a biogazului şi biorafinăriile. Resursele geotermală şi solară (panouri solare) sunt exploatate doar marginal în România, existând un potenţial substanţial de creştere a utilizării acestor resurse în deceniile rmătoare.
Biomasa este şi va rămâne principalul tip de SRE din România. Principala formă a biomasei cu destinaţie energetică produsă în România este lemnul de foc (95%). Datele cu privire la producţia de biomasă solidă prezintă un grad mare de incertitudine (de circa 20%), faţă de estimarea centrală de 42 TWh în 2015, incertitudine reflectată şi în consumul pentru încălzire şi în balanţele energetice ale României. Consumul de lemn de foc utilizat în gospodării este estimat la 36 TWh, restul fiind preponderent biomasă utilizată în producţia de energie termică, respectiv a celei termice şi electrice în cogenerare. Rezultatele modelării arată o scădere cu circa 20% a consumului de lemn de foc până în 2030, ceea ce va conduce la scăderea uşoară a producţiei, la 39 TWh. Producţia de biocarburanţi şi cea de biogaz au potenţial ridicat. În 2015, producţia a fost de 1500 GWh pentru biocarburanţi şi 450 GWh pentru biogaz.
Pentru 2030, rezultatele modelării indică o creştere la 4100 GWh a biocarburanţilor, necesară pentru atingerea ţintei naţionale pentru 2020 de 10% pondere SRE în sectorul transporturi. Creşterea este de şapte ori mai rapidă pentru biogaz, până la o producţie de 3500 GWh în 2030, pe fondul dezvoltării sectorului agricol şi, mai puţin, al modernizării staţiilor de tratare a apelor uzate. Producţia de energie pe bază de deşeuri poate creşte în România, însă accentul trebuie să cadă pe colectarea selectivă, reciclarea şi recircularea materiilor prime, mai degrabă decât pe incinerare, conform Strategiei energetice.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.