China în cultura lumii actuale

După 1978, China s-a dezvoltat în lărgime şi intensitate într-o asemenea măsură încât a urcat pe primele locuri ale scenei mondiale. Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hillary Clinton a făcut prima vizită în China şi a exprimat evaluarea de cotitură: „Împreună, SUA şi China pot soluţiona criza din lume”. Iar preşedintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că ţara sa nu este loc al crizei şi nu a produs-o, dar îşi asumă să coopereze la soluţii.

Astăzi, după mulţi indicatori, situaţia evoluează mai departe în direcţia sporirii ponderii mondiale a Chinei. Oricât de reţinuţi sunt chinezii în autoevaluări, oricare ar fi dificultăţile depăşirii disparităţilor de dezvoltare moştenite, oricât de tenace sunt clişeele de interpretare pe care le întâmpină, rolul internaţional al Chinei devine evident şi se înşală cei ce-l minimalizează. Dovezi directe sunt înfăptuirile chinezilor din trei decenii şi jumătate şi, mai ales, felul în care gândesc, proiectează viitorul şi procedează.

Vreau să pun în relief evoluţia actuală a Chinei pe baza observaţiilor dintr-o nouă călătorie în marea ţară de la Răsărit, ocazionată de fundaţia Hanban şi de renumita Universitate Jilin din capitala provinciei cu acelaşi nume. Observaţiile mele privesc aici această provincie, evoluţia generală a ţării şi acţiunea culturală externă a Chinei actuale.

Nu reiau ceea ce am consemnat anterior relativ la cele mai recente „studii chineze (China studies)” (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.86-93) sau la înfăţişarea unor regiuni din China (vezi China în ascensiune, Ana Pantea ed. Cluj University Press, 2011, pp.7-28) sau la felul în care China vede lumea de astăzi (Andrei Marga, Explorări în prezent, Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Am fost impresionat în timp, cu ocazia vizitelor pe care le-am făcut în Orientul Extrem, de capacitatea Chinei de a-şi concepe dezvoltarea proprie, de anvergura înnoirii industriei, infrastructurii, instituţiilor şi relaţiilor sociale ce are loc în această ţară, de dinamica singulară a provinciilor chineze de la Pacific, de metropolele Beijing, Shanghai, Nanjin, Hangzhou, de nivelul de dezvoltare din Taiwan, de deschiderea internaţională din Hong Kong. De data aceasta, şansa a fost aceea de a fi în Manciuria, la Changchun, la Changbaishan, Changbai şi la Shenyan, şi de a sesiza dezvoltarea dintr-o altă parte a Chinei.

A fost pentru prima oară când am vizitat, după Beijing, Nord-Estul Chinei. Oraşul Changchun, cu o populaţie de două mai mare decât cea a Berlinului, l-am putut memora ca profund modern (fiind, de fapt, baza industriei de automobile a ţării), cu nenumărate parcuri şi lacuri ce-şi iau forme printre clădiri ce sfidează gravitaţia şi construcţii în plină desfăşurare pe sol şi sub sol (extinderea metroului). Toate marile firme de automobile din lume sunt prezente, după cum toate firmele de modă din lume au reprezentanţe, ca şi marile bănci. Oraşul brăzdat de autostrăzi ridicate pe stâlpi de susţinere şi constituit din largi bulevarde şi străzi colorate tradiţional, cu o populaţie foarte lucrativă, are multe de oferit, pe lângă forţa sa productivă copleşitoare. Universitatea Jilin – cea mai mare acum din China (cu 69.000 de studenţi) şi una dintre cele mai bune – impresionează prin campusul impecabil construit, institutele experimentale racordate la cel mai înalt nivel ştiinţific, profesorii foarte dedicaţi, studenţimea bine motivată şi personalul excelent calificat din administraţie. Muzeul ocupaţiei japoneze şi cel al ultimului împărat al Chinei sunt ireproşabile, cu o prezentare elocventă şi obiectivă a evenimentelor. Oraşul Changbaishan dă aceeaşi impresie, a unei modernităţi înfloritoare, bine integrată în tradiţii chineze. Iar staţiunea Changbai ilustrează trei lucruri: preocuparea Chinei pentru protejarea naturii, expansiunea neobişnuită a turismului intern şi extern, buna pregătire logistică, inclusiv a periferiilor ţării (zona fiind la frontiera cu Coreea de Nord). Oraşul Shenyan, fie şi văzut mai mult din automobil, impresionează prin grandoare (fiind, de altfel, ceva mai mare decât Parisul), diversificarea soluţiilor arhitecturale ale modernităţii, deschidere manifestă spre lume, cu un aeroport faţă de care oricare dintre aeroporturile Europei Centrale ar părea mici terminale.

Datele evoluţiei generale a Chinei sunt edificatoare, în continuare. Între 2007 şi 2013, produsul social total al ţării a sporit cu 190%, încât China este acum partenerul comercial numărul unu pentru 109 ţări, cu investiţii directe proprii în alte ţări de peste 500 de miliarde dolari şi cu mai mult de 20.000 de firme în străinătate. „China are nevoie de lume şi lumea are nevoie de China” – ne spun miniştri chinezi şi oferă probe convingătoare. Comerţul exterior condiţionează peste 50% din economia Chinei, iar de energia importată ea depinde cu peste 60% din economie. În următorii cinci ani, China va realiza importuri de peste zece mii de miliarde dolari, iar o jumătate de miliard de chinezi vor vizita alte ţări. Ţara va înregistra o creştere economică socotită „moderată”, de 7-8% anual. China se aşteaptă la o lume în care „competiţia, cooperarea şi interdependeţa” vor fi coordonatele caracteristice şi se prezintă, pe baza performanţelor proprii, ca o „Chină încrezătoare în sine (confident China)”.

Chestiunea drepturilor omului nu este trecută sub tăcere, fiind abordată azi sub patru aspecte: situaţia drepturilor omului nu este mulţumitoare nici pentru autorităţi; în China se fac progrese în respectarea drepturilor omului; SUA au dreptate să exprime nemulţumiri; nu este realist să se facă din respectarea drepturilor omului „precondiţie a cooperării”.

China priveşte în urmă, la anii scurşi de la lansarea noului curs de către Deng Xiaoping, şi face un bilanţ realist. Unul dintre cei mai cultivaţi ziarişti ai săi consemna că „un sistem paralizat de economie planificată a fost dezasamblat treptat. Un grup de oameni simpli, neîmpăcaţi cu destinul lor în situaţia dată, şi-au luat soarta în propriile mâini. “Oameni «ca toţi ceilalţi (small people)», aceştia au convertit o «ţară uriaşă», de 1,3 miliarde de oameni, într-un vast experiment. Sub privirea uimită a oricui, ştiind că nu erau în stare să se întoarcă din drum, ei au îndreptat China către o societate a comerţului şi în direcţia lumii din afară. Spre a atinge autodeterminarea şi bunăstarea individuală, poporul Chinei a reuşit să facă joncţiunea cu cel mai important curent al istoriei” (Wu Xiaobo, China Emerging. How Thinking about Bussiness Changed, China Intercontinental Press, Beijing, 2009, p.191-192). Iar situaţia în care s-a ajuns nu poate fi sintetizată mai bine decât în cuvintele fostului director al Federal Rezerve din capitala americană: „Felul în care China înaintează pentru a îmbrăţişa pieţele globale va determina destinul economiilor pe întregul glob” (Alan Greenspan, The Age of Turbulence. Adventures in a New World, 2005).

Nu sunt trecute sub tăcere nici chestiunile deschise ale vieţii, în discuţiile zilelor recente aflându-se câteva semnificative. Unii aduc în dezbatere perspectiva schimburilor cu Japonia, ca urmare a desfăşurărilor politico-militare din Marea Chinei de Sud (Financial Times, 11 august 2014). Cu SUA, diplomaţia chineză negociază pe 90 de domenii de probleme, spre a remodela relaţiile celor două supraputeri. Statul chinez îşi asumă într-o abordare nouă (cum ne spune ziarul China Daily, 7 august 2014) creştinismul chinez, care are pe latura protestantă până la patruzeci de milioane de oameni, iar pe latura catolică, în jur de zece milioane. Japonia şi China folosesc contextul creat de sancţiunile americane şi europene pentru a intra pe piaţa de credit a Rusiei (vezi Global Times, 11 august 2014). China a exprimat de la început acordul cu noile acţiuni americane din Irak, în vederea combaterii terorismului şi a asigurării stabilităţii irakiene în condiţii de suveranitate (vezi Daily China, 9-10 august 2014). Trecerea la „politica celor doi copii” pe familie are loc plecând de la premisa că populaţia este „matricea forţei de creaţie şi a talentului” (vezi China Daily, 11 august 2014). Noua politică demografică va face ca, anual, în China să se nască nu numai echivalentul populaţiei Australiei, ca acum, ci, adăugat, cel al populaţiei Noii Zelande. China a devenit cea mai mare piaţă a roboticii (vezi China Business Weekly, 11 august 2014) din lume.

China este deschisă fără reţinere spre lume, dar unii vizitatori – ne spun gazdele chineze – vin în China nu pentru a descoperi China, ci pentru altceva. De aceea, disponibilitatea mentală, acel „mind setting”, ce condiţionează de fapt informaţiile şi schimburile de idei dintre oameni, capătă importanţă practică în abordarea Chinei. Preşedintele Xi Jinping spunea că „lumea ar trebui să cunoască mai mult despre China”. Iar această cunoaştere pretinde un rol sporit din partea culturii, a limbajului. În interacţiunile culturale de astăzi, reprezentanţii chinezi delimitează cu limpezime momentele respect, cunoaştere, înţelegere, comunicare şi evaluare. Ei observă cu luciditate că se intră într-o lume în care un sfert din populaţia globului sunt chinezi, care folosesc o limbă străveche, vorbită de cei mai mulţi oameni pe glob, şi care sunt parte a acestei lumi. Deschiderea spre lume a Chinei actuale are deja, printre rezultatele majore, faptul că peste 27% dintre chinezi pot purta o discuţie cel puţin într-o limbă străină (cum ne spune Jean-Marie Bouissou, în prefaţa la volumul M.Duchatel, M-J. Zins, G.Delamotte, Le monde vu d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2013). Autorităţile chineze îşi pun, în orice caz, în mod explicit, întrebarea: cum se va raporta restul lumii la chinezi şi ce au aceştia de făcut?

Politica culturală externă a Chinei îşi are mai nou nucleul instituţional în reţeaua Institutelor Confucius. Înfiinţată cu zece ani în urmă şi pusă sub conducerea Fundaţiei Hanban, reţeaua constă acum din 458 de institute amplasate pe glob, dintre care peste 100 în SUA. Orice universitate relevantă din lume aspiră să aibă un Institut Confucius, orice ţară face demersuri în acest sens.

Această reţea este acum în faţa unui extraordinar pas înainte, odată cu documentul Management Mesures for the Model Confucius Institute Project (2014), pe care l-am discutat la recenta reuniune de la Changchun, la care am participat în calitate de senior consultant. Este vorba de iniţiativa creării „Institutelor Confucius model”, prin decizii ale înseşi universităţilor gazdă, pe câteva axe importante: alocarea unui spaţiu de mimimum 2.000 metri pătraţi (pentru cursuri şi seminarii, laboratoare de limbi, multimedia, activităţi culturale etc.) unui Institut Confucius; integrarea activităţilor acestuia în programele didactice ale universităţii respective (inclusiv în sistemul creditelor transferabile); încadrarea în departamente universitare a personalului chinez, cu drepturile aferente; trecerea la sistemul cofinanţării; stabilirea de aranjamente între Hanban şi universitatea respectivă pe cel puţin treizeci de ani etc. Soluţiile administrative amintite aduc cu sine o reorganizare profundă, care permite trecerea într-o fază nouă a evoluţiei Institutelor Confucius. Acestea, odată remodelate, urcă în situaţia unei capacităţi crescute de a reprezenta o limbă şi o cultură care au în spatele lor nu doar avantajul vechimii şi al amplorii, ci şi pe acela al unei neobişnuite dinamici în lumea de azi şi, previzibil, în cea de mâine. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea Chinei, în curs de pregătire)

andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 581 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.