Societăţile de astăzi se dovedesc dependente mai mult ca oricând de ceea ce se numeşte, de la Niklas Luhmann încoace, „societatea mondială”. Nu orice se poate pune în seama dependenţei (de pildă, lipsa de proiecte proprii, selecţia greşită a personalului, sărăcia de idei, deformarea democraţiei etc.), dar cine vrea dezvoltare şi modernizare întâlneşte forţele societăţii în format mare. Pe acest fundal, geopolitica nu numai că a fost reabilitată, dar tinde să integreze cunoaşterea lumii actuale. În cadrul ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre actorii principali ai „societăţii mondiale” actuale, nu mai este un gest exotic, ci are importanţă practică pentru oricine.
Ascensiunea globală a Chinei, începută cu vizita preşedintelui american la Beijing, în 1972, şi cu reorientarea, în1978, apoliticii chineze, sub Deng Xiaoping, este socotită, pe drept, cel mai important eveniment politic al erei globalizării. Este, în fapt, şi ceea ce a schimbat cel mai mult situaţia din lume.
Desigur că şi politica celei mai populate ţări a trebuit să facă adaptarea la noua poziţie, ca a doua supraputere economică a lumii. Pe de o parte, China trebuia să prevină răspândirea impresiei că pe scenă apare o forţă ce ameninţă ordinea, pe de altă parte, chiar dacă, în virtutea autoizolării postbelice, nu-i revine răspunderea pentru ordinea existentă, China nu putea rămâne pasivă. Din ambele considerente China a înţeles, valorificându-şi îndelungata tradiţie diplomatică, că este timpul să acţioneze în haina unei puteri cu greutate.
Şi a acţionat, cum s-a observat (vezi Jean-Pierre Cabestan, La politique internationale de la Chine, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2010), la distanţă de gesturi „rebele” sau de „revizionism” (p.63). China a lăsat în urmă opoziţia lui Mao Zedong la formula lui Hruşciov a „coexistenţei paşnice” şi a avansat pe linia deschisă de înţelegerile Mao Zedong – Richard Nixon a profilării printre puterile ce participă la direcţionarea lumii. Formula „ascensiunii paşnice”, adoptată la un moment dat, avea să fie înlocuită cu soluţii proactive, mai ales după depăşirea pericolului izolării, legat de sfârşitul tragic al protestelor din piaţa Tienanmen.
Reorientările au fost elaborate sub preşedinţia lui Jiang Zemin. Acesta a lansat deviza „marii naţiuni (daguo)” şi a asigurării „securităţii (anquan)”, iar în politica externă viziunea „armoniei (hexie)” şi a „unităţii fără uniformitate (he er butong)”. Desigur că, între timp, în viaţa internaţională apăruse noul pericol al terorismului, încât China s-a alăturat acţiunilor de combatere a acestuia. Iar odată cu acutizarea situaţiei din Orientul Mijlociu, China, dependentă de petrol şi materii prime din import, s-a desfăşurat din ce în ce mai eficace în Africa.
Ce este de observat în desfăşurarea politicii chineze în orizontul „armoniei”? Sunt inevitabile, precum în cazul oricărei alte ţări, contextualizări ale opţiunilor generale. Dar, dincoace de acestea, s-a putut spune că principiile „coexistenţei paşnice”, formulate în anii ’50, „au rămas incontestabil fundamentul oficial al politicii externe chineze” (p.67) până astăzi. Este vorba de respectul mutual al integrităţii teritoriale şi suveranităţii; neagresiune; noningerinţa mutuală în treburile interne; egalitate şi avantaje reciproce; coexistenţa pacifică.
În aplicarea acestor principii, China a pus, însă, accente specifice, pe care analiştii le-au scos în relief, în mod justificat. Bunăoară, în contextul combaterii terorismului, după atacarea New York-ului şi Washington-ului de către terorişti islamici, din 2001, China a acceptat circumstanţierea „suveranităţii naţionale” sub controlul Consiliului de Securitate al ONU. Sau, ca alt exemplu, valoarea „independenţei naţionale” este privită de China, mai ales după prăbuşirea puterii partidelor comuniste în Europa din jurul lui 1989, nu atât ca opoziţie la dominaţia mondială a vreunei puteri, ca altădată, cât ca suport pentru căutarea de „soluţii echitabile (gongzheng)” în cadrul „multilateral”.
China şi-a declarat voinţa de a realiza „două obiective majore de politică externă – pacea şi dezvoltarea (weihu heping, cuojin gongtong fazhan)”. În mod evident, ea este interesată vital să păstreze un cadru internaţional lipsit de conflicte majore drept condiţie a realizării propriei dezvoltări. De aceea, nu are de partea ei argumente suficiente ipoteza unor analişti, conform căreia apelul la valorile amintite ar fi pur conjunctural. Sprijinirea cursului pacific al lumii şi globalizarea aduc evident incomparabil mai multe avantaje ţării decât orice alternativă. Se poate observa, de altfel, că Beijingul a folosit prompt şi eficace şansa dezvoltării apărută în consecinţa lungii perioade de pace din Europa şi ca urmare a globalizării.
O schimbare semnificativă, ce a relansat de fapt diplomaţia Chinei, a fost „marginalizarea luptei contra hegemonismului”, în favoarea temei ”cooperării internaţionale” (p.71). Aceasta a avut imediat multe consecinţe practice. De pildă, relaţia China-SUA s-a putut desfăşura normal, desigur în cadrul unei competiţii, oarecum de aşteptat între cele mai mari puteri ale lumii. China a criticat, de exemplu, „unilateralismul” intervenţiei în Irak, dar a făcut-o în termeni ce denotă înţelegerea complexităţii situaţiei, oricum mai puţin severi decât cei folosiţi atunci de unele puteri europene. O altă consecinţă practică a fost deplasarea de la accentuarea „multipolarităţii” lumii, spre promovarea „multilateralismului (duobianzshuyi)” (p.74), folosindu-se, înainte de toate, de organismele internaţionale. Opţiunea fundamentală a Chinei este în continuare, evident, pentru „diplomaţie multilaterală”. A treia consecinţă practică a fost relansarea „politicii regionale”. China nu s-a mai limitat la politica bunei vecinătăţi, ci a făcut un pas înainte spre politica iniţiativelor reciproc benefice de cooperare. Ca urmare, schimburile economice, turistice şi de altă natură cu vecinii au luat avânt. S-a observat, pe bună dreptate, că „diplomaţia de bună vecinătate a Chinei constituie o politică regională cu geometrie variabilă” (p.78).
Orizontul acţiunii internaţionale a Chinei a rămas „armonia”. Conceptul a fost relansat de Jiang Zemin, a fost reluat apoi de succesorul său, Hu Jintao, şi este reafirmat de actualul preşedinte, Xi Jiping. Unii analişti văd în apelul la acest concept efortul diplomaţiei chineze de a preveni ingerinţele altor ţări în politica sa internă, de pildă, în domeniul drepturilor omului (vezi Jean-Pierre Cabestan, op.cit., p. 79). Apelul la „valori asiatice” s-a dovedit fără rezultate, încât, spun unii, s-ar fi recurs la „armonie”. Nu se pot exclude, desigur, calcule politice în cazul nici unei opţiuni, al nici unei ţări. Diplomaţia nu se face nicăieri, în mod curent, la distanţă de presiunile politicii interne. Dar, în cazul Chinei, este vorba, înainte de orice, de o tradiţie ce precede cu mult calcule ce pot fi făcute astăzi. Efectiv, este vorba de viziunea elaborată de Confucius, pe care chinezii, de azi şi de odinioară, o consideră mai adecvată în abordarea lumii. Folosirea unei viziuni poate lua, ca totdeauna, o direcţie sau alta, dar viziunea confucianismului a existat.
Conceptul „armoniei” este invocat frecvent în orientarea acţiunilor chineze. Hu Jintao, de exemplu, vorbea de „trei armonii (san he)” – „pacea (heping)”, „reconcilierea (hejie)” cu Taiwan-ul şi „armonia (hexie)” în societatea chineză. Fostul preşedinte a vorbit tot de „trei armonii” ca orizont al diplomaţiei chineze: „dezvoltarea paşnică (heping fuzhan)” „societatea armonioasă (hexoe shehui)” şi „lumea armonioasă (hexoe shijei)”.
Este de observat că abordarea societăţii proprii şi a lumii în perspectiva atingerii „armoniei” se bucură de vastă susţinere în societatea chineză actuală. Nu numai atât, însă. Cum s-a spus foarte bine, „această recentrare naţională contribuie, de asemenea, la a restaura forţa de atracţie culturală (în sens etic) şi economică tradiţională a Chinei în Asia Orientală şi în particular în sânul Asiei confucianizate (Coreea, Vietnam, Taiwan şi Japonia). Din aceste motive, un număr crescând de responsabili şi analişti chinezi consideră că de acum ţara lor este în măsură să exercite rolul unei veritabile soft power («putere blândă») concurentă cu soft power americană în afacerile mondiale” (p.81-82).
Acest rol China îl exercită deja cu succes, în orice caz. Se pot da multe exemple, dar poate că, în acest moment, grăitoare sunt cel al politicii ei africane şi cel al abordării relaţiilor cu Taiwanul. Să ne oprim asupra acestor două exemple.
După preluarea preşedinţiei Chinei, Jiang Zemin a propus reorganizarea prezenţei chineze în ţările în curs de dezvoltare. El a şi lansat „noua politică africană”, în cinci puncte: amiciţie bazată pe încredere, egalitate în condiţii de suveranitate, neintervenţie, cooperare internaţională şi dezvoltare mutual benefică (Philippe Richer, L’Offensive chinoise en Afrique, Karthala, Paris, 2008, p. 86). Ulterior, investiţiile chineze în Africa şi exporturile au crescut într-un ritm constant.
În fapt, China nu îşi poate asigura ritmul de creştere economică anuală de peste 8% fără importuri, în primul rând de petrol. Deja la nivelul anului 2005, 45% din petrolul de care China avea nevoie era importat. Ne putem imagina care a fost evoluţia ulterioară a acestei dependenţe, în condiţiile puternicei creşteri economice din ultimul deceniu. Tot mai mult, China are nevoie de zincul, plumbul, etanul, fierul, cuprul, aluminiul, bauxita din alte ţări. Ea a şi cultivat relaţia cu Africa, făcând, de pildă, ca ţările africane să poată valorifica materiile prime la preţuri mai ridicate decât până atunci. În orice caz, lemnul pădurilor, produsele tropicale, carnea şi alte produse animaliere, zahărul, cafeaua şi cacao China le cumpără masiv din ţări africane.
Pe de altă parte, China exportă spre Africa şi desface la preţuri ceva mai accesibile uriaşe cantităţi de produse industriale. Deja în 2005, ea a depăşit Anglia şi a egalat Franţa la exportul în Africa, cu 50 de miliarde de dolari, fiind doar în urma SUA, care exportau atunci preţ de 70 de miliarde de dolari anual. China a fost convingătoare până acum pentru africani prin contribuţia la construirea de căi de transport şi de obiective urbanistice. Deja în 2007, peste 700.000 de chinezi se stabiliseră în ţări africane pentru lucru, iar efectivul actual este mult sporit. Scopul declarat al politicii chineze este, de altfel, de a ajunge la un acord durabil de liber schimb cu piaţa comună a Africii Orientale şi Australe.
Din motive ce sunt la îndemână, analizele franceze par să fie cele mai reactive la „ofensiva chineză în Africa”. Aceste analize aduc în discuţie concurenţa pe care exportul chinez o face industriilor indigene, faptul că investiţiile chineze sunt însoţite de deplasarea de forţă de muncă din China şi contribuie astfel insuficient la ocuparea forţei de muncă de la faţa locului, prea puţina considerare a mediului (pp. 133-141). Mai nou (vezi Tidiane N’Diave, Le jaune et le noir. Enquete historique, Continents Noir NRF Gallimard, Paris, 2013, pp. 25-47) se încearcă stilizarea alternativei ce s-ar contura pentru decidenţii africani – „pasivul colonial al occidentalilor sau calul troian chinez”?
În acest moment, însă, orice s-ar spune în reacţie la sporirea ponderii Chinei în economiile africane, este limpede că politica chineză actuală câştigă în impact. Principiile enunţate în discursul pe probleme africane (2012) de fostul preşedinte Hu Jintao – „lărgirea cooperării în domeniile investiţiilor şi finanţării”; „continuarea creşterii ajutorului dat Africii”; „sprijinirea integrării africane”; „strângerea legăturilor de prietenie între poporul chinez şi popoarele africane” şi „promovarea păcii şi stabilităţii în Africa” (discurs publicat de Tidiane N’Diaye, op.cit, p.173-174) – nu-i lasă deloc insensibili pe africanii înşişi. Pe scară semnificativă, aceştia îmbrăţişează cooperarea extinsă cu China.
Nimeni nu poate contesta apartenenţa Taiwanului la China şi nici un actor politic responsabil de astăzi nu o face. Evoluţia politică postbelică a insulei, devenită „Republic of China”, în faţa „Popular Republic of China”, a fost, cum se ştie, diferită: liberal democratică, cu o populaţie de peste douăzeci de milioane de chinezi, şi intrată în sfera de influenţă a Statelor Unite ale Americii. După revenirea Chinei pe prima scenă internaţională se putea pune problema, aşa cum s-a pus în cazul coloniilor Hong Kong şi Macao. „O societate, două sisteme sociale”, formula cunoscută a lui Deng Xiaoping, putea fi lucrativă şi nimeni nu ar fi obiectat faţă de dezideratul reunificării ţării. Nu s-a petrecut aceasta. Atât China continentală, cât şi Taiwanul puteau apăsa pe pedală – prima pentru a integra insula cu orice preţ, celălalt pentru a refuza manifest integrarea – dar nu au făcut-o, ci au adoptat o altă soluţie.
Cu două decenii în urmă, parteneri ai Taiwanului vorbeau de „imposibila reunificare” sau, atenuând formula, măcar de „improbabilitatea” ei (vezi Jean Pierre Cabestan, Taiwan–Chine populaire: l’impossible reunification, Dunod, Paris, 1995, p.155). Ei se bazau pe amănunţita examinare a regimurilor politice de la acea oră, a gradului de integrare a economiilor celor două părţi ale Chinei şi a climatului internaţional. Lucrurile nu s-au oprit deloc aici.
Ambele părţi – China continentală şi Taiwanul – îşi reafirmă poziţiile, dar situaţia evoluează oricum spre reunificare. Ceea ce nu înseamnă că ea se va produce mâine. Nu sunt argumente pentru sugestia unora după care capabilităţile militare ar conta aici în primă linie. Nu se află în nici una din luările de poziţie oficiale ale părţilor implicate astfel de considerente. În fapt, contează cel mai mult poziţia Chinei. Preocupată în continuare să asigure condiţii pentru a realiza proiectele proprii de creştere economică – ceea ce înseamnă din capul locului excluderea conflictelor –, China a reafirmat optica „armoniei” în relaţia cu Taiwanul sub deviza „reconcilierii”. Rămânând ataşată proiectului reunificării, China plasează acum atingerea acesteia în viitor, în baza acordurilor corespunzătoare dintre cei implicaţi.
Acţiunea internaţională a Chinei este la această oră atât de amplă încât tinde să se suprapună cu toate problemele globale şi regionale. Deloc întâmplător, politicile externe nu numai ale SUA, ci şi ale Germaniei, ale Franţei, ale Rusiei şi ale altor ţări includ explicit China în ecuaţiile deciziilor. Statura la care politica externă chineză aspiră este aceea a unei „puteri mondiale responsabile (fu zeren daguo)”. Este o opţiune care s-a concretizat deja cu diverse prilejuri – precum lupta contra terorismului, abordarea dosarului nuclear nord-coreean, Irakul, Marea Chinei de Sud, Africa şi multe altele. Analişti europeni au putut spune justificat că, „mai subtil şi mai sofisticat, acest curs diplomatic se caracterizează printr-o abordare mai constructivă şi proactivă a afacerilor regionale şi internaţionale” (Pascal Lorot, Le siecle de la Chine, Choiseul, Paris, 2007, p.236). Este o abordare bine calculată, plecând de la premisa simplă că “atitudinea confrontaţională nu este … de nici o utilitate şi ar putea să se dovedească chiar contraproductivă, în măsura în care ea ipotechează ritmul chinez de dezvoltare economică” (p. 239). În mod evident, un calcul de oportunitate, desigur, dar şi o tradiţie de abordare ce are în spatele ei cultura tradiţională a Chinei stau la baza diplomaţiei “armoniei”. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, în curs de publicare)
www.andreimarga.eu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.