Cifrele care arată prăpastia între învăţământ şi piaţa muncii

Mai mult de jumătate din absolvenţii de studii superioare din România (55%) consideră că din cunoştinţele şi abilităţile de care au nevoie la locul de muncă au fost dobândite chiar la locul de muncă, în timp ce aproximativ o treime (32%) au fost desprinse în facultate, iar 14% au fost dobândite în alte împrejurări, se arată în documentul “Analiza fundamentării și evoluției obiectivului privind creșterea procentului absolvenților de învățământ superior, în conformitate cu prevederile Strategiei Europa 2020”, realizat de către Curtea de Conturi.

Conform sursei citate, diferenţele sunt mult prea mari pentru a fi puse numai pe seama specificului locului de muncă. “Este evident că între cunoştinţele şi abilităţile transmise/formate în universităţi şi cele necesare locurilor de muncă sunt diferenţe care impun măsuri de adaptare din partea universităţilor/facultăţilor.

Situaţia menţionată se diferenţiază pe domenii de specializare dar ecarturile mai mici se datorează mai mult specificului specializărilor decât eforturilor de adaptare a universităţilor”, se spune în document. Aproape 32% dintre angajatori au puţină şi foarte puţină încredere în pregătirea studenţilor pentru piaţa muncii, iar 41,2% nu ai nici multă nici puţină. “Angajatorii sunt foarte rezervaţi în ceea ce priveşte capacitatea învăţământului superior din România de a pregăti absolvenţii pentru piaţa muncii.

Ceea ce îngrijorează este clivajul între angajatori şi cadrele didactice, care au o părere diametral opusă. Această diferenţă de opinii dintre cadrele didactice şi angajatori constituie un impediment în adaptabilitatea învăţământului superior la cerinţele pieţei muncii”, se mai spune în Analiză.

Aproape trei sferturi din absolvenţii de învăţământ superior din Românie au simţit nevoia ca după terminarea facultăţii să urmeze cursuri de formare profesională/specializare.

“Rezultatele obţinute reflectă şi o adaptabilitate mai redusă a învăţământului superior la cerinţele pieţei, fie prin cunoştinţele transmise sau abilităţile formate, fie printr-o prospectare mai atentă a specializărilor cerute, astfel încât absolvenţii să recurgă într-o măsură mai redusă la locuri de muncă în domenii conexe sau diferite faţă de cel absolvit”, se spune în document.

Sistemul de învăţământ superior din România este orientat preponderent spre pregătirea teoretică a absolvenţilor şi mai puţin spre formarea abilităţilor practice solicitate de piaţa muncii. Absolvenţii consideră că două treimi dintre cunoştinţele teoretice şi numai o treime din abilităţile practice pe care le deţin în prezent au fost dobândite sau desprinse prin programul de studiu urmat în facultate.

La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi atunci când au fost sondate opiniile angajatorilor. Astfel, 51% dintre angajatori înclină spre părerea că sistemul de învăţământ superior din România formează absolvenţi cu o bună pregătire teoretică, iar 43% dintre aceştia cred că pregătirea practică lasă de dorit. De asemenea, numai 13% dintre angajatori consideră că diploma obţinută de absolvenţi este o garanţie a calităţii acestora.

Constatarea care se desprinde este, susţin oficialii Curţii de Conturi, că universităţile trebuie să pună accent şi pe pregătirea practică a studenţilor, dezvoltând metode de predare activă pe teme practice, consolidând relaţiile cu diferiţi parteneri ce lucrează în domeniile de specializare, pentru asigurarea unei practici eficiente, organizând activităţi proprii în care studenţii pot fi angajaţi; încurajând angajarea studenţilor part-time sau pe proiecte acolo unde este posibil, organizând interchip-uri etc.

Angajatorii sunt mulţumiţi numai în proporţie de aproximativ 50% de competenţele şi abilităţile absolvenţilor angajaţi. Aceştia consideră că, cel puţin la prima angajare, competenţele generale prevalează în faţa celor specifice domeniului studiat, excepţie făcând domenii precum medicina, arhitectura, ştiinţele exacte.

Concluzia este importantă, deoarece instituţiile de învăţământ trebuie să îşi organizeze astfel programele de studii încât să dezvolte şi acest tip de competenţe pentru a spori şansele de angajare, dar şi gradul de satisfacţie şi încredere al angajatorilor. În condiţiile creşterii ponderii finanţării publice, este din ce în ce mai probabil ca mulţi absolvenţi de studii superioare, care părăsesc România pentru a lucra în străinătate, să fi beneficiat pe timpul studiilor de finanţare publică.

Într-o astfel de situaţie, România suferă două categorii de pierderi: pe de o parte nu beneficiază de aportul absolvenţilor de învăţământ superior, iar pe de altă parte se pierd resurse bugetare alocate instruirii acestei categorii de absolvenţi. Dacă prima categorie de pierderi nu poate fi evitată, deoarece libera circulaţie a persoanelor nu poate fi îngrădită, în ceea ce priveşte pierderile bugetare se pot adopta politici de finanţare care să le diminueze, prin partajarea între stat şi student a costurilor şcolarizării. Politica finanţării prin subvenţionarea universităţilor de stat poate fi revizuită.

Ea nu conduce nici la stimularea creşterii competitivităţii universităţilor publice şi nici la formularea unor politici care să vizeze creşterea eficienţei utilizării fondurilor publice. Conform Analizei, s-a calculat că un număr de aproximativ 480 mii persoane cu studii superioare au părăsit România în perioada 1997 inclusiv – 2013 inclusiv.

Totuşi, trebuie avut în vedere că în perioada 1997-2013 populaţia cu studii superioare a crescut cu 1.138 mii persoane, în timp ce în aceeaşi perioadă, au absolvit studiile universitare un număr de 2.093 mii persoane. Deci, numărul de absolvenţi de studii superioare care nu se mai regăsesc în sistem este de 955 mii persoane. “Numărul este mult prea mare pentru a nu avea rezerve asupra estimării. Prin urmare, România a pierdut o parte substanţială din forţa de muncă superior calificată şi procesul este departe de a se atenua în viitor. Este adevărat că emigrarea acestei forţe de muncă a detensionat piaţa, dar tot atât de adevărat este şi faptul că a destructurat-o: unele domenii au început să resimtă un acut deficit de forţă de muncă superior calificată. În acest context se pune din ce în ce mai acut problema efectuării unor studii de specialitate prin care să se inventarieze specializările cele mai vulnerabile la emigrare şi a celor în care se înregistrează o destructurare internă semnificativă, pentru a putea fi avute în vedere la fundamentarea unor politici de finanţare diferenţiate”, se mai spune în documentul Curţii de Conturi.

Populaţia activă cu studii superioare a crescut în perioada 2009-2013 cu 310 mii persoane, în special în grupele de vârstă 25 – 34 ani (113 mii persoane) şi de 35 – 44 ani (138 mii persoane). Populaţia activă sub 25 de ani a rămas relativ constantă, ceea ce înseamnă că absolvenţii recenţi de studii superioare din această grupă de vârstă nu au depăşit numărul de persoane cu studii superioare ce a trecut în grupa de vârstă 25 – 34 ani, a cărei creştere a fost alimentată, în primul rând de absolvenţii care şi-au finalizat studiile universitare după vârstă de 25 ani.

Dacă în cifre absolute se înregistrează creşteri, în cifre relative (ratele de activitate) evoluţia este descendentă, mai pronunţată în grupa de vârstă de sub 25 ani. Îngrijorător este faptul că ratele de activitate se reduc constant în grupele de vârstă de 25 – 34 ani şi 35 – 44 ani. Reducerea ratelor de activitate a persoanelor cu studii superioare se datorează creşterii populaţiei inactive. Fenomenul este cu atât mai mult alarmant, cu cât se petrece în populaţia cu studii superioare, investiţia în pregătirea universitară rămânând fără finalitate economică.

Populaţia inactivă cu studii superioare a crescut constant în perioada 2009-2013 cu 94 mii persoane şi aproape toată această creştere s-a datorat intrării în inactivitate a populaţiei de sub 44 de ani adică a populaţiei cu studii superioare tinere. Datele statistice publicate nu permit identificarea cauzelor accentuării acestei tendinţe, însă nu este exclus ca situaţia pe piaţa muncii să aibă un rol destul de important. Ratele de inactivitate cresc. Dacă în cazul grupei de vârstă sub 25 ani pot fi găsite unele explicaţii parţiale (continuarea studiilor sau amânarea intrării în activitate), în ceea ce priveşte creşterea ratelor de inactivitate în grupele de vârstă 35 – 44 ani nu există explicaţii validate prin studii de specialitate. Ce se întâmplă, însă, în cadrul populaţiei active cu studii superioare formată din populaţia ocupată şi şomeri? Deşi după anul 2011 creşterea economică şi-a reluat trendul pozitiv numărul şomerilor BIM* cu studii superioare urmează o tendinţă de creştere (similară creşterii ratei de inactivitate a acestei categorii de populaţie).

Dacă în anul 2009, an de criză economică, numărul şomerilor cu studii superioare era de 65 mii de persoane, în anul 2013 (an de creştere economică) acesta ajunsese la 104 mii persoane. Aproape în întregime această creştere se datorează şomajului din grupa de vârstă 25-44 ani a populaţiei cu studii superioare.

Această evoluţie ascendentă a şomajului în rândul populaţiei cu studii superioare este reflectată şi de creşterea ratelor şomajului, care sunt foarte mari în grupa de vârstă de sub 25 ani (25,9% în anul 2009 şi 32,1% în anul 2013). Această tendinţă crescătoare ale ratelor şomajului în populaţia tânără cu studii superioare poate fi un simptom al saturaţiei relative a pieţei forţei de muncă pentru această categorie de populaţie. Pe fondul creşterii şomajului în rândul populaţiei cu studii superioare, se observă şi unele tendinţe de modificări structurale în sensul creşterii şomajului în rândul populaţiei care nu a lucrat niciodată, formată din absolvenţii de studii superioare şi a creşterii şomajului de lungă durată, ceea ce poate indica o schimbare a structurii cererii forţei de muncă.

Dacă în anul 2009, an de recesiune economică, şomajul populaţiei cu studii superioare care nu a lucrat niciodată reprezenta 46% din total şomaj al acestei categorii, în anul 2013, an de creştere economică, această proporţie a ajuns la 52% . De asemenea, dacă în anul 2009 şomajul cu durată de peste 6 luni reprezenta 55% din total şomaj a populaţiei cu studii superioare, în anul 2013 această proporţie ajunsese la 60%. Ambele situaţii indică o creştere a dificultăţii integrării şi reintegrării în muncă. Din datele furnizate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), rezultă că pe primele 15 poziţii ale şomerilor înregistraţi, care au absolvit de curând studiile universitare, se află constant în perioada 2010-2014 următoarele ocupaţii:

economişti, specialişti consultanţi în domeniul financiar şi al investiţiilor, specialişti în contabilitate şi asimilaţi, jurişti, profesori în învăţământul secundar, psihologi, sociologi, antropologi şi asimilaţi, specialişti în domeniul politicilor administrative, specialişti în domeniul protecţiei mediului, funcţionari cu atribuţii generale, consultanţi în agricultură – silvicultură – pescuit, medici de medicină generală şi dentişti, ingineri mecanici, chimişti şi electronişti etc.

În concluzie, în perioada 2009-2013 populaţia în vârstă de muncă, cu studii superioare, inactivă din punct de vedere economic sau în şomaj a crescut de la 230 de mii persoane la 363 mii persoane, adică cu 133 mii persoane. Peste 93% din această creştere s-a datorat creşterii inactivităţii şi şomajului în grupa de vârstă 22-44 ani.

Dacă tendinţele continuă şi se consolidează, trebuie investigate cauzele. Acestea pot fi atât de natura inadecvării învăţământului superior la evoluţia pieţei muncii, dar şi de natură economico – socială. Populaţia ocupată cu studii superioare a crescut în perioada 209-2013 cu 270 mii persoane. Aproape 85% din această creştere a avut loc în grupa de vârstă 25-44 ani şi s-a datorat încadrării în muncă a unei părţi din absolvenţii de învăţământ superior. Absorbţia de personal cu studii superioare a sectorului agricol este foarte limitată.

Observaţia are importanţă majoră în posibilităţile de creştere a indicatorului „Proporţia populaţiei cu studii superioare în vârstă de 30-34 ani în total populaţie din aceeaşi grupă de vârstă”. Cu cât ponderea populaţiei din mediul rural ocupată în agricultură este mai mare, cu atât indicatorul prevăzut în Strategia Europa 2020 este mai puternic restricţionat în creştere. Integrarea pe piaţa muncii în specialitatea absolvită sau într-o specializare conexă depinde de domeniul de studii absolvit.

Astfel, absolvenţii de arhitectură, medicină umană şi medicină veterinară au o probabilitate mai mare să îşi găsească un loc de muncă în specialitatea absolvită. Absolvenţii de ştiinţe economice şi arte ocupă mai degrabă locuri de muncă conexe specializării absolvite, iar absolvenţii de ştiinţe umaniste, ale naturii, sport, etc. ocupă locuri de muncă într-o specializare diferită decât cea în care au terminat studiile superioare.

Motivele pe care le invocă absolvenţii, legate de ocuparea unui post într-o specializare diferită de cea absolvită, sunt legate în cea mai mare parte de lipsa de disponibilitate a unui post în domeniul specializării. Aproape 80% dintre absolvenţii care lucrează în alt domeniu invocă acest motiv, celelalte motive având mai degrabă o influenţă marginală asupra deciziei de angajare într-un anumit loc de muncă. Datele statistice care pun în evidenţă un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă cu studii superioare, ascund în fapt o ocupare inadecvată studiilor absolvite.

Mai degrabă absolvenţii de învăţământ superior prestează muncile pe care le găsesc, specializându-se la locurile de muncă. Absolvenţii de învăţământ superior au declarat în proporţie de 86% (total eşantion) că meseria au învăţat-o mai degrabă la locul de muncă. Rezultă că nu a existat o legătură între oferta de şcolarizare a universităţilor şi cererea de pe piaţa forţei de muncă. Universităţile şi-au dimensionat oferta de şcolarizare în baza opţiunilor de înmatriculare a studenţilor, care nu dispuneau de informaţii coerente cu privire la situaţia de pe piaţa muncii.

Din această cauză, riscurile neangajării în muncă sau al angajărilor inadecvate au fost transferate exclusiv pe seama studenţilor, universităţile neasumându-şi responsabilităţi în acest sens. Ministerul de resort nu a încercat să introducă măsuri corective printr-o politică de armonizare a ofertei cu cererea de pe piaţa muncii. Cifrele de şcolarizare bugetate au fost repartizate către universităţi după criteriul capacităţii de şcolarizare. Procedându-se în acest mod, autoritatea centrală care răspunde de educaţie a avut o insuficientă implicare în raport cu politicile educaţionale, acestea fiind transferate exclusiv către universităţile interesate în primul rând de asigurarea surselor de finanţare şi aproape deloc de inserţia absolvenţilor pe piaţa muncii, se mai spune în documentul Curţii de Conturi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.