A 26-a aniversare a revoluţiei din decembrie ’89 ne prinde, ca popor, cu pantalonii istoriei naţionale în vine. Nu ştim nici acum cine-a tras în noi după 22, nu cunoaştem filmul real al asasinării celor doi Ceauşeşti, nu ştim de ce a murit generalul Ştefan Guşă, cel care, din postura de şef al Marelui Stat Major al Armatei, s-a împotrivit categoric intrării trupelor sovietice pentru ajutorare frăţească împotriva teroriştilor. Terorişti care, s-a spus mai târziu, nici n-ar fi existat, noi singuri omorându-ne prosteşte între noi. Iar cireaşa de pe tort este decizia Parchetului Militar de închidere a dosarului revoluţiei, decizie pentru care cei care au luat-o ar merita ei înşişi ani grei de închisoare pentru complicitate la genocidul declanşat în luna decembrie a anului 1989.
Ştim însă foarte bine că revoluţia a fost repede confiscată de gaşca lui Ion Iliescu încă din după-amiaza zilei de 22, cu complicitatea Securităţii şi a structurilor de conducere ale Armatei, aşa încât e foarte simplu să găsim răspunsuri la toate întrebările de mai sus privind vinovăţia generală a acelor zile de coşmar. Securitatea şi Armata i-au asigurat toate pârghiile puterii fostului student de la Moscova, conducător al studenţilor români din capitala sovietică şi mai târziu al celor din România, calitate în care a coordonat cele mai dure represalii împotriva celor care şi-au manifestat solidaritatea cu evenimentele revoluţionare din toamna anului 1956 din Ungaria, trimiţându-i pe toţi, pentru ani grei, la puşcărie, pentru a se urca acum tot el, prin fraudă, pe valul mişcării revoluţionare. Astfel încât la primele scandări din Piaţa Revoluţiei care cereau ca evenimentele să se desfăşoare „fără comunişti”, atunci când de la balconul fostului CC al PCR se anunţau pe bandă rulantă guverne conduse ba de Constantin Dăscălescu, ultimul prim-ministru al lui Ceauşescu, ba de Ilie Verdeţ, colaboratorul apropiat al aceluiaşi, iar apoi, în apoteoză, preluarea mişcării de către Ion Iliescu. Toţi deveniseră, de la o clipă la alta, cei mai neînfricaţi revoluţionari. Imediat au izbucnit, acoperind scandările, rafalele armelor automate şi concertul lor lugubru, dârele luminoase ale trasoarelor putând fi admirate în transmisie directă la televiziunea română pretins liberă.
În acele momente s-a terminat revoluţia şi a început masacrul. Pentru prima dată în istorie Armata (care era „cu noi”, nu-i aşa?) a tras orbeşte şi, desigur, la comandă expresă, în propriul popor, provocând peste 1.000 de morţi şi multe alte mii de răniţi, mutilaţi pe viaţă, din rândul unor oameni care aveau sau nu aveau vreo legătură cu evenimentele. Ieşeai pe stradă, la Bucureşti sau în alte câteva oraşe, să-ţi cumperi pâine şi erai împuşcat de cineva care trăgea în mulţime la întâmplare. Scopul era dublu: trimiterea acasă a oamenilor care strigau din rărunchi „Fără comunişti!”, lucru teribil de deranjant pentru noua putere, şi găsirea pretextului pentru intrarea trupelor sovietice în ţară, moment din care conspiratorii nu ar mai fi avut nicio grijă.
Astăzi, tabloul cu deţinerea puterii şi a sforilor ei e cam acelaşi. Actul de justiţie şi cel de conducere a ţării sunt exercitate de aceeaşi Securitate, prin interpuşi, cu alţi oameni şi instituţii, botezate altfel, la butoane. Căci dacă trupa de kaghebişti a lui Ion Iliescu a intrat treptat în uitare şi deriziune, avem astăzi alte trupe de profitori ai puterii reprezentând aceeaşi instituţie, care au avut, ca singură grijă, umplerea propriilor buzunare şi ruina totală a economiei naţionale. Aceasta prin înfeudarea României în faţa capitalului internaţional, intrarea prostească în orbita trusturilor multinaţionale, a sistemului global de spoliere a tuturor averilor ţării, începând cu resursele energetice şi cu tezaurul zăcămintelor rare ale subsolului.
Se spune că Ceauşescu a fost lichidat fiindcă a obţinut sau a încercat să obţină independenţa politică şi financiară a statului român. Într-adevăr, le-a predat ucigaşilor săi România la cheie, fără nicio datorie şi chiar cu câteva miliarde de dolari agonisiţi pentru o bunăstare de care tot el ne deposedase, fără cruţare. În condiţiile de astăzi, ipoteza prinde un contur din ce în ce mai apăsat, mai vizibil, pe măsură ce toate acestea le-am pierdut cu o grabă şi sârguinţă absolut criminale. Justiţia română încă oferă un paravan sigur marilor vinovaţi pentru toate acestea, vinovaţi care nu sunt alţii decât Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Traian Băsescu şi, ultimul pe listă, cu voia noastră, Klaus Iohannis, fiecare cu armatele lor de slujitori preaplecaţi, dar şi cu stăpânul suprem în spinare, instituţia ocultă care deţine, în continuare, controlul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.