Cleptocraţie şi securitate

Cei care au trăit intens cotitura istorică din 1989 îşi amintesc uşor speranţele acelor zile. Speranţa că monopolului puterii îi va lua locul democraţia, iar dictatura de familie va fi înlocuită cu guvernarea în interes public. Speranţa că selecţiei după afilieri îi va succeda meritocraţia. Speranţa că nepriceperea în decizii va ceda locul competenţei. Speranţa că autoizolării îi va urma deschiderea spre cultura avansată. Peste toate era speranţa că se lasă în urmă o societate anacronică, cu oameni nepotriviţi la locul nepotrivit, cu o cultură întârziată în idei depăşite şi se intră într-o societate care va întâlni dificultăţi, dar nu va repeta astfel de tare.

Scrutând lucid spectacolul din societatea de astăzi, se observă fenomene care, măcar prin dimensiuni, sunt premiere istorice.

Asistăm la o amplă acţiune de arestare preventivă şi condamnare de lideri şi reprezentanţi de la toate nivelurile: naţional, judeţean, local, din toate partidele, din toate generaţiile. Nu putem să discutăm vreun dosar, căci nu cunoaştem detaliile vreunuia, dar un fapt devine sigur pe zi ce trece: mulţi deţinători de funcţii au fraudat, în mod sistematic, după scheme vizibile, pentru partidele lor şi pentru ei înşişi. Ca urmare, este justificată întrebarea: în ce fel de stat s-a ajuns?

În pofida aşteptărilor ca decidenţii să se dedice interesului obştesc, se observă că, masiv, aceştia s-au ocupat de aranjamente şi acumulări de bunuri, la dispoziţia personală şi de grup, pe seama funcţiei publice. Aceasta a fost folosită nu pentru a rezolva durabil probleme ale comunităţilor, ci pentru propria căpătuială şi aranjarea celor apropiaţi. Iar acum se vede mai bine ca oricând faptul că unii dintre cei mai vehemenţi jurnalişti nu numai că erau în solda celor care furau, dar căutau, prin fabricaţiile lor şi atacurile orchestrate, să inducă în eroare publicul. Şi prin aceasta s-a ajuns în societate la o răsturnare de valori, ca urmare a efortului de marginalizare a celor pricepuţi şi de aducere în prim plan a unei mulţimi de diletanţi, care costă din greu. De aceea, şi alte întrebări sunt justificate: cum se înţeleg funcţiile publice? Cum se înţelege o profesie destinată să apere interesul public, cum este cea de jurnalist?

În contrast cu nevoia de soluţii la dificultăţile actuale, se constată cel puţin două lucruri legate. Pe de o parte, incapacitatea vizibilă a decidenţilor de a elabora un proiect de schimbare sectorială sau cuprinzătoare, pe de altă parte, continua refugiere în diversiuni. Desigur, se poate discuta orice şi multe întrebări pe lume reclamă răspunsuri. Dar, în mod normal, există mereu o urgenţă a răspunsurilor şi nici o societate nu-şi permite luxul de a se lăsa ţinută de vorbă cu subiecte fără relevanţă (între ce persoane care nu au nimic de propus să se distribuie funcţiile, ce biografii au cei care nu au făcut mare lucru, ce li s-a mai întâmplat vedetelor de carton etc.) câtă vreme urgenţele nu sunt rezolvate. De aceea, şi alte întrebări survin: unde este dezbaterea cetăţenilor maturi? Unde sunt proiectele puse în joc conform pluralismului politic şi competiţiei abordărilor? Unde sunt priorităţile?

Fiecare cetăţean îşi poate da singur răspunsuri. Eu aş spune, în rezumat, că s-a ajuns la economie de piaţă, pluralism politic, stat de drept, integrare euroatlantică – ceea ce nu este puţin lucru pentru o ţară cu istoria României –, dar nu s-a ajuns tocmai unde s-a sperat în 1989. S-a ajuns, adică, la o economie dezindustrializată şi dezorientată, la o democraţie desfigurată – reglementată de mântuială şi abuzată de înşişi ocupanţii funcţiilor, cu selecţia frecventă a celor mai slab pregătiţi, cu informarea redusă a cetăţenilor – la o confuzie sistematică a valorilor, la o corupţie rampantă, la un stat de drept prea puţin capabil să facă dreptate, la izolare sub mimarea cooperărilor.

Amintesc acestea nu pentru a agrava evaluarea. Privirea în profunzimea lucrurilor nu-l dispensează nicidecum pe cel care se exprimă de argumente factuale, iar acestea există, din păcate, abundent. Le amintesc doar pentru a circumscrie nevoia schimbărilor, deoarece nu cred că aşteptarea, potrivit maximei „timpul le rezolvă pe toate”, este antidotul la neajunsuri.

Mă opresc aici, însă, asupra expansiunii corupţiei de la începutul secolului actual încoace, în forma mai directă a cleptocraţiei. Nu stărui asupra corupţiei în înţeles cuprinzător, pe care am abordat-o în alt loc (vezi Andrei Marga, Cotitura culturală…, Presa Universitară Clujeană, 2005). Menţionez doar că iau corupţia în accepţiunea consacrată, ca folosire a unei funcţii publice pentru a obţine beneficii personale şi de grup necuvenite. Cleptocraţia, ce începe să fie siglă a stadiului în care societatea modernă târzie a intrat pe nesimţite, este acea formă a corupţiei ce constă în obţinerea ilicită de beneficii materiale (bani, plasarea în posturi publice – în parlamente, instituţii, universităţi, consilii – a rudelor, acoliţilor, finanţatorilor de acţiuni etc.) ca urmare a exercitării unei funcţii publice. Acest stadiu va trebui lămurit de acum.

Folosirea funcţiei publice pentru a stoarce beneficii materiale necuvenite nu este adusă nicidecum pentru prima oară în atenţia generală. Cultura europeană conţine repere istorice importante pentru discutarea ei. Punctul de plecare rezidă în sfaturile date monarhilor de către Machiavelli şi Erasmus din Rotterdam. Primul, chiar în scrierea care l-a eternizat, Principele (1513), spune că „cine este rapace şi îşi arogă ceea ce aparţine supuşilor” se expune „urii”. Al doilea cere, în Educaţia principilor creştini (1517), să se ia în seamă faptul că lăcomia celor care conduc se plăteşte inevitabil undeva cu sărăcia, neajunsurile vieţii şi, poate, disperarea unor oameni. Cultura europeană a formulat, aşadar, demult pretenţii la reţinere în exercitarea de roluri publice.

În vremurile mai noi s-au înregistrat însă câteva aspecte demne de remarcat într-o discuţie asupra societăţilor în care trăim.

Cleptocraţia a devenit obiect de preocupare al celor mai mari puteri ale timpului. Cu ocazia Zilei internaţionale anticorupţie (2014), Secretarul de Stat american, John Kerry, a declarat: „Cerem ţărilor care sunt în procese de tranziţie spre democraţie să-şi dubleze eforturile pentru a construi guverne care dau socoteală cetăţenilor şi respectă statul de drept. Economiile avansate, precum Statele Unite, trebuie să continue să vegheze ca sistemele noastre financiare să nu devină paradisuri pentru infracţiunile de corupţie şi să se asigure că firmele noastre nu plătesc mita în alte părţi ale lumii. Iar astăzi reînnoim avertismentul faţă de cleptocraţiile din întreaga lume: furtul continuu de la comunităţile din care faceţi parte nu va fi tolerat şi comunitatea internaţională este decisă să refuze orice refugiu pentru voi şi bunurile voastre ilicite”. Recent, preşedintele chinez, Xi Jinping, a cerut ca „oficialii de la toate nivelurile să manifeste strictă autodisciplină, să-şi întărească educaţia şi să se abţină, ei şi propria familie. Este absolut inadmisibil să se abuzeze de puterea personală pentru câştiguri personale sau să se caute privilegii” (The Governace of China, Foreign Language Press, Beijing, 2014, p.18). În chip evident, China consideră corupţia, incluzând cleptocraţia, ca un pericol la adresa reformelor economice şi instituţionale în care este angajată, iar Statele Unite văd în cleptocraţie sursa unei ameninţări la adresa securităţii statelor.

Cleptocraţia s-a extins nu doar în ţări aflate în contiguitate cu tradiţii orientale, ci şi în ţări ce păreau la distanţă şi imunizate. Noi cercetări (vezi, de pildă, Fintan O’Toole, Ship of Fools: How Stupidity and Corruption Sank the Celtic Tiger, Public Affairs, New York, 2010) aduc în atenţie preluarea controlului asupra economiei Irlandei de către o „reţea cleptocratică” compusă din administratori, bancheri, dezvoltatori imobiliari. Unele semnalează intrarea Islandei (vezi Daniel Chartier, The End of Icelands Innocence, Ottawa University Press, 2011) în stadiul „coruperii politicii” şi al proceselor intentate decidenţilor. Se consideră astăzi că şi în alte ţări cleptocraţia este prezentă şi creşte, chiar dacă nu are cea mai mare pondere, şi că este realist să i se acorde atenţie.

Multe cercetări din literatura internaţională semnalează intrarea de societăţi întregi sub controlul unor grupuri (Beatrice Hibou, La force de l’opression: economie politique de la repression en Tunisie, La Decouverte, Paris, 2006; Yezid Sayigh, Above the State. The Officer’s Republic in Egypt, Carnegie Endowement for International Peace, Washington DC, 2012 etc.). Această observaţie schimbă semnificativ opticile asupra societăţii contemporane. Devine evident, încă o dată, că nici o societate nu este imunizată faţă de degradare – nici cea îmbrăţişată cu un secol în urmă de stânga, nici cea exaltată astăzi de dreapta – câtă vreme cetăţenii înşişi sunt scoşi în afara cercului deciziei. Devine evident, în alţi termeni, că nici o evoluţie nu este fără vulnerabilităţi, că societăţile erei moderne târzii depind de decizii politice şi că în spaţiul acestor decizii se petrec derapaje grave dacă controlul democratic slăbeşte.

În sfârşit, cleptocraţia este abordată tot mai mult nu numai ca periclitare a ordinii democratice, ci şi ca pericol la adresa securităţii internaţionale. Ea handicapează state şi societăţi, împiedicându-le să-şi asume propria dezvoltare, dar, în plus, în era globalizării şi a proliferării armelor sofisticate, are consecinţe departe de locurile în care este la ea acasă. De aceea, mai recent au fost formulate propuneri de modificare a strategiei puterilor occidentale de asistare a dezvoltării, ce merită a fi reţinute.

Ultimele două aspecte – alunecarea unor societăţi sub controlul grupurilor şi periclitarea securităţii internaţionale – le găsim elocvent captate într-o carte recentă a cunoscutei jurnaliste Sarah Chayes. Este vorba de o personalitate care întruneşte cel puţin trei calităţi: lucrează de mulţi ani pe lângă comandanţii de la statul major al armatei americane din Washington DC, din Irak şi Afganistan, este bine introdusă, fiind pregătită în arabă, în mediile din Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Nigeria, Uzbekistan şi alte ţări orientale şi cunoaşte cu precizie abordările europene şi americane ale funcţionării statelor. Din aceste considerente, ca şi din altele ţinând de calitatea analizei, cartea eminentei jurnaliste este un text ce procură satisfacţii, inclusiv literare, şi furnizează argumente de care nu se va mai putea face abstracţie. Asupra lor vreau să concentrez atenţia.

Volumul Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) este, înainte de toate, o foarte cultivată abordare a cleptocraţiei. Autoarea stăpâneşte ceea ce s-a scris în cultura europeană despre conduita celor care intră în roluri publice. Ea stăpâneşte şi ceea ce au scris exponenţi de vază ai culturii arabe clasice. Intră în atenţie, în orice caz, Nizam al Mulk, care a accentuat, într-o Carte despre guvernare (în jurul anului 1090), importanţa justiţiei în relaţia dintre cei care conduc şi supuşi, şi popularul Al Gazali, cu Cartea sfatului pentru regi (finalul secolului al XI-lea), în care se spune că nimic nu este mai dăunător pentru supuşi şi pentru rege decât inaccesibilitatea acestuia din urmă şi ignorarea celor dintâi şi că, fără administrarea corespunzătoare a justiţiei, nici o organizare nu supravieţuieşte. Cartea Hoţii statului. De ce ameninţă corupţia securitatea globală, ca să traducem grăitorul titlu dat de Sarah Chayes opusului său, prezintă ingenios texte din autori clasicizaţi în materie de prevenire a corupţiei şi fapte din realităţile de astăzi, puse în oglindă.

Cartea debutează cu analiza, pe bază de fapte istorice, a ceea ce s-a petrecut în Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Tunisia, Uzbekistan, Nigeria, dar începe să se semnaleze în Irlanda şi Islanda şi nu este străin altor ţări. Sunt, din capul locului, fapte reperabile empiric. În Afganistan, de pildă, funcţionarul eliberează certificate de deces abia după ce primeşte bacşiş. Fratele preşedintelui ţării vinde bunuri şi servicii ale statului şi adună bogăţie. Rămâne mereu o diferenţă între „decontarea afgană”, care înseamnă ascunderea unor sume în plăţile ce se operează, şi „decontul occidental”, în care orice sumă trebuie justificată. Banii care se pun la dispoziţie pentru reconstrucţie, din străinătate, ajung disproporţionat în buzunarele celor care îi împart, iar sărmanii ajung să plătească, direct sau indirect, din buzunarul propriu, pentru dezvoltare. Chiar cei care trec în ochii asistenţei externe drept parteneri, fiind la rigoare „aleşi” de cei de la faţa locului, comit acte cleptocratice. În unele ţări, „beneficiile” se împart între „contributori” externi şi coruptibili interni, deveniţi tacit complici.

Fenomenul cleptocraţiei a ajuns atât de dezvoltat încât cetăţenii îşi reorientează opţiunile de la entuziasmul pentru schimbare, spre detaşare dezamăgită şi chiar spre susţinerea extremismului. Sarah Chayes vorbeşte de „legătura dintre cleptocraţie şi extremismul religios violent”, pe care Afganistanul o etalează din plin, dar care este un „fenomen global” (p.66). Jurnalista americană identifică retroactiv o mutaţie în strategia „clicilor conducătoare” la sfârşitul anilor ’90: acestea şi-au dat seama că îşi asigură mai bine poziţiile cu mijloacele economiei de piaţă şi ale schimburilor libere şi, desigur, „canibalizând funcţiile statului”. Liberalizarea au convertit-o într-un mijloc de extorcare de resurse şi, în fond, de dominaţie. S-a îmbrăţişat deviza privatizării economiei, s-a continuat cu ocuparea funcţiilor cheie în stat şi s-a ajuns la folosirea lor abuzivă, în interes privat. În Egipt, s-a trecut, sub presiunea protestelor, de la „cleptocraţia civilă”, la Fraţii Musulmani, dar populaţia şi-a dat repede seama că urmează o „cleptocraţie religioasă”, încât a întors spatele şi acestora (p.89). În Tunisia, nu doar „corupţia mare”, ci şi cea „mică (petty corruption)” au înflorit – bacşişuri pentru orice serviciu, cât de mic sau mare (p.97). În Uzbekistan, educaţia, îngrijirea sănătăţii, accesul la servicii şi bunuri au presupus bacşişuri la tot pasul (p.111). În Nigeria, sunt în plină expansiune cleptocraţia şi creşterea extremismului, populaţia fiind chemată astfel să aleagă între „elitele corupte” şi „extremismul religios” (p.134). Aproape în fiecare dintre ţările afectate de cleptocraţie, soţii, fii şi fiice, fraţi şi surori ale vârfurilor, cu un cuvânt, familii ale liderilor de diferite niveluri, sunt aduse în viaţa statului şi a instituţiilor sale pentru a se ocupa de acumulări de resurse, preluând funcţii de reprezentare şi coordonare.

Primăvara arabă”, atât de discutată, ne spune Sarah Chayes, a fost, de fapt, revolta unei populaţii lăsată pradă extinderii cleptocraţiei, care voia „demnitate, justiţie socială şi democraţie substantivă”. Nu atât creşterea populaţiei şi sărăcia au scos oamenii în stradă, cum s-a spus la repezeală şi de la mare distanţă de evenimente, cât „sărăcia în combinaţie cu injustiţia”, sărăcia celor mai mulţi şi ostentativa acumulare de bani, bunuri şi privilegii la „clicile conducătoare” (p.70). Una dintre tezele cărţii este, de altfel, aceea că talibanii, desigur, dar şi oponenţii acestora pretind cetăţenilor bani şi avantaje pentru servicii publice, încât afganii, spre exemplu, îi privesc astăzi cu repulsie şi pe unii şi pe ceilalţi (p.30). Această polarizare se repetă, din nefericire, de la un stat lovit de cleptocraţie la altul. Iar pe acest fundal, extremismul religios violent reuşeşte în bună măsură să atragă sprijinitori şi actori şi să ameninţe lumea.

Cartea decantează erori strategice ale Vestului şi nevoia unei alte abordări a ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi nevoia unei reconsiderări a evantaiului de mijloace de combatere a terorismului. Sarah Chayes pledează pentru schimbarea strategiei occidentale faţă de democraţiile emergente, care a devenit necesară. Teoreticieni din Ungaria şi Bulgaria au spus-o, de altfel, răspicat, cu un deceniu în urmă. S-a comis, argumentează Sarah Chayes, „eroarea clasică” (p.24) constând în aceea că Vestul s-a adresat unor anumite persoane şi grupuri din ţările pe care voia să le sprijine, persoane şi grupuri pe care le-a luat în braţe, şi de fapt, a întreţinut prea puţin contactul cu restul societăţii. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele şi aspiraţiile populaţiilor” (p.33), ei mulţumindu-se să aplice optica lor legitimistă de acasă, conform căreia cel „ales”, indiferent cum a fost ales, este reprezentantul autentic, cu care se cuvine tratat. Pe acest fundal, persoanele şi grupurile ajunse la conducere se îngrijesc să spună Vestului ceea ce vrea să audă şi dezvoltă în fapt o corupţie care face ca până şi cetăţenii care au îmbrăţişat schimbările democratice să se distanţeze de democraţiile dubioase din faţa ochilor. Pe de altă parte, „în pofida a mii de profesionişti ai serviciilor secrete…, fără să mai vorbim de sute de diplomaţi şi practicieni ai dezvoltării, comunitatea internaţională nu ştie aproape nimic util despre oficialii guvernamentali sau contractorii locali cu care are de a face” (p.45). S-a creat o situaţie istorică în care state întregi sunt măcinate şi slăbite „datorită împrejurării că modelul de acţiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei ţări. Dar este remarcabil de eficace în atingerea obiectivului său: îmbogăţirea clicii conducătoare” (p.63).

Cetăţenii statelor lovite de cleptocraţie, în orice caz, sunt prinşi în alternativa „abuzurilor unui guvern prădalnic şi violenţele extremiştilor care pretind că îl combat” (p.41). Acum avem „evidenţa copleşitoare că liberalizarea pieţei, privatizarea şi programele de ajustare structurală impuse de Vest ţărilor în curs de dezvoltare în anii 1990 au ajutat adesea la catalizarea reţelelor cleptocratice – şi au putut exacerba corupţia în fapt, nu să o reducă….” (p.148). De aceea, combaterea armată a terorismului va trebui întregită neîntârziat cu o adresare a oficialilor din diferite ţări nu atât către „clicile corupte”, cât către „populaţii” (p.155), a căror nemulţumire generată de derapajele cleptocratice va trebui luată în seamă. Nu este vorba de a simplifica nepermis problema. „Această carte a accentuat asupra corupţiei acute nu pentru că aceasta ar fi singura conducătoare (de insurgenţă, extremism religios, terorism NM), ci întrucât este una dintre cele larg subapreciate. Interacţiunea dintre guvernanţa cleptocratică şi alţi factori sporeşte probabilitatea unui eveniment de securitate internaţională la un moment dat” (p.187). Impactul acestei guvernanţe nu este de neglijat.

Pentru a preveni noi explozii ale extremismului, Sarah Chayes propune „remedii”. Acestea constau din corecturi cuprinzătoare ale abordării dominante astăzi: deschiderea discuţiei şefilor principalelor state donatoare pe tema combaterii corupţiei cu şefii altor state şi încurajarea acestora să-şi asume opinia proprie; orientarea serviciilor de informaţii spre cunoaşterea evaluărilor cetăţenilor; reorientarea diplomaţilor spre populaţia ţărilor gazdă; monitorizarea tranzacţiilor financiare suspectate de spălare de bani; încurajarea celor care dau mită să-i dezvăluie pe cei care cer mita; lămurirea felului de operare al reţelelor cleptocratice; încurajarea guvernelor să nu aştepte intervenţia militară străină, ci să opereze din proprie iniţiativă contra cleptocraţiei; considerarea investiţiilor sub aspectul evitării acoperirii reţelelor cleptocratice; stimularea opiniei cetăţeneşti. Toate acestea compun, împreună, o nouă abordare a ţărilor în curs de dezvoltare şi a democraţiilor emergente.

Dintr-o asemenea analiză sunt de tras multe concluzii, pe lângă cele ale autoarei înseşi. Căci, oricât de mari sunt diferenţele între ţări, este de domeniul evidenţei că unele fapte dintre cele menţionate de Sarah Chayes nu se petrec doar în ţările pe care le citează. Chiar simpla enumerare de mai sus a faptelor empiric reperabile, pe care s-a construit teza cărţii Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, sună a ceva ce nu surprinde, fiind familiar în multe locuri.

Dacă, aşa cum spune o maximă europeană şi neeuropeană, deloc învechită, anume, că nu este îngăduit ca într-un rol public, oricare ar fi el, să te ocupi de altceva decât de satisfacerea pretenţiilor legate de rol, atunci trebuie trase consecinţe. Impresia creată de democraţia neoliberală că se poate face orice, iar democraţia rămâne democraţie, este falsă. Democraţia nu durează, dacă continuă abuzarea de facto a instituţiilor şi corupţia.

Dacă ţări care dau tonul în lume, precum SUA şi China, atrag atenţia, atunci este cazul ca şi ceilalţi să ia în serios combaterea corupţiei. Nu în forma „justiţiei televizate” şi a „condamnărilor pentru raportare” din zilele noastre, ci ca acţiune de recuperare din capul locului a prejudiciilor şi apoi de asanare a societăţii. O asanare în care contează nu doar „marea corupţie”, ci şi „mica corupţie”, nu doar „corupţia punctuală”, ci şi „corupţia sistematică”, nu doar „corupţia cu efecte circumscrise”, ci şi „corupţia cu efecte durabile”. În definitiv, este oare mai mic prejudiciul adus de unul care fură un milion de euro decât cel adus de promovarea cleptocratică a unui ales într-un parlament, a unui universitar, a unui consilier, a unui „şef”? Este mai mic, aşadar, efectul malformării criteriilor prin promovarea cinică de acoliţi şi rude, decât bacşişul unei moaşe sau al unui ospătar, de care se face caz în mod ipocrit?

Spre a întâmpina o obiecţie falsă, ce trece, din nefericire, ca argument pentru naivi, este de precizat, desigur, că nu este vorba de a împiedica pe cineva să fie ceea ce doreşte. Dar alegerea sau desemnarea oricărei persoane în funcţii publice ar trebui să treacă prin reglementări de concursuri care exclud corupţia, cum sunt cele din ţări precum Germania, Franţa, Marea Britanie. Concursurile ar trebui dezlegate complet de protectori, părinţi, intervenienţi îndatoraţi unora sau altora şi securizate contra ingerinţelor de acest fel prin mecanisme instituţionale şi, pînă la urmă, prin descurajări corespunzătoare.

Dacă s-au aplicat strategii ce nu au dat rezultate, ce trebuiesc acum înlocuite, nu iese cumva din nou în relief chestiunea selecţiei celor care iau deciziile, în definitiv, a capacităţii lor de a-şi elabora viziunea sau de a-şi asocia pe cei care le-o pot oferi? Este limpede că într-o lume ce nu se mai încadrează în taxonomiile de acum treizeci de ani, o lume în care se trăieşte înfruntând asprimile riscurilor, o lume care pretinde soluţii inovative la fiecare pas, calibrul celor care iau decizii este hotărâtor. Nu există şansa dezvoltării fără oameni care concurează pentru funcţii publice, dar care o fac pentru că au ceva de propus celorlalţi, mult peste curenta administrare. Nu ocuparea funcţiilor ar trebui să primeze, ci pregătirea şi anvergura celor care o încearcă.

În sfârşit, dacă s-a ajuns la canibalizarea funcţiilor statului, atunci, prin contrast, întrebarea pusă de John Rawls – „Cum ar trebui organizată societatea ca să merite să trăieşti în ea?” – aminteşte ceva esenţial. Anume, că peste toate considerentele cuprinse în declaraţii politice, în constituţii şi legi, care rămân, fireşte, importante, trebuie mereu interogat: Ce se produce în societatea respectivă? Unde merg resursele? Ce s-a întâmplat, în fapt, cu libertăţile şi drepturile? Este interesul public o valoare? Iar aceste întrebări trebuie puse măcar din considerentul că oamenii de oriunde vor să trăiască, fireşte, în bunăstare, dar în state care funcţionează respectând drepturi, libertăţi şi demnitatea fiecăruia şi în societăţi în care justiţia (dreptatea) nu este doar proclamată şi celebrată la simpozioane, ci este o formă de viaţă.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.