Codul culturii naţionale

Când s-a elaborat legea timbrului cultural, în 1994, n-a fost o dezbatere publică. N-a fost o dezbatere cu faţa la public nici când am importat, în 1997, legea drepturilor de autor şi a gestionării acestor drepturi. Mai târziu, după 2004, datorită Monei Muscă, în perioada când aceasta era ministru al Culturii şi a iniţiat legea Fondului Cultural Naţional, a fost un pic de dezbatere despre rostul acestui Fond.

Dar n-a avut nimeni interes, mai apoi, să comunice transparent unde se duc banii pe care acest Fond îi distribuie. În felul acesta, prin ocultare voită, cei interesaţi (creatorii de produse culturale în primul rând) nu ştiu nici azi cum ar putea să iniţieze proiecte eligibile care să fie propuse administraţiei FCN spre finanţare.

Mai grav, în tot acest timp, a fost faptul că o instituţie de mare prestigiu cum este Uniunea Scriitorilor din România nu s-a ştiut dota cu un management care să înţeleagă oportunităţile oferite de acest Fond. Drept urmare, USR este, la ora actuală, pe unul dintre cele mai din coadă locuri pe lista persoanelor juridice care au propus un proiect către AFCN, mult în urma unor fundaţii oarecare, fără notorietatea şi fără prestigiul naţional al USR.

Şi mai grav: USR n-a înţeles niciodată cum s-ar putea finanţa prin plăţile legale pe care le efectuează anual organizaţia (organizaţiile) de gestiune a drepturilor de autor. Cea mai mare parte a banilor gestionaţi acolo provin din taxa pe copia privată! Ei se duc la edituri, proporţional cu numărul de titluri editate într-un an. Multă vreme Humanitas a crezut că e campioana încasărilor din taxa pe copia privată. Edita 400 de titluri anual. A aflat, cu mare surprindere, că nu e camioana! Pe locul întâi se află o editură cu sediul la Craiova, persoană juridică românească, dar care editează cărţi în limba germană. 7.000 de titluri pe an. Evident că nu le vinde pe piaţa românească, dar încasează grosul banilor ce se strâng din taxa românească pe copia privată.

URS, având 2.600 de membri, n-a fost capabilă să patroneze o editură care să tipărească 400 de titluri pe an. Acum, la ora la care vorbim, USR se împrumută de ici, de colo ca să poată plăti salariile funcţionarilor care-i administrează bucătăria internă. Ani de zile a avut bani. Ei proveneau din chiria plătită de un patron pentru folosinţa Casei Vernescu. Afacerea acelui patron a falimentat, iar Casa Vernescu stă nefolosită. USR nu este în stare să găsească pe cineva care să dezvolte o afacere în locaţia de pe Calea Victoriei.

Situaţia USR, aşadar, este tragică. Dar, vorba ceea, tragică o fi ea, serioasă nu este. Cum să vorbeşti de seriozitate când chiar şi în ultima clipă înainte de iminenta închidere a prăvăliei, managementul USR n-a găsit altă soluţie de restaurare a finanţării sale decât o manevră legislativă prin care editurile urmau să fie obligate să plătească timbrul literar înainte să fi vândut exemplarul din cartea timbrată (nu toate fiind timbrate)?

Editurile, fireşte, s-au revoltat şi s-au coalizat împotriva manevrei. Nici măcar nu fuseseră chemate la discuţii pentru elaborarea textului legislativ. Care ar fi soluţia?

Soluţia nu va veni niciodată din acţiunea USR de a-şi privi propriul buric şi de a constata că nu mai are bani să-l trateze. Soluţia are a fi, dacă va fi să fie, una care se va uita cu atenţie la buricul culturii naţionale şi va constata că suntem pe ultimul loc în UE la capitolul finanţării prin stat a culturii.

Dacă vom avea vreodată un ministru al culturii deştept şi patriot într-un guvern oricât de mediocru, dar patriot şi el, cele trei legi mai sus pomenite ar trebui împachetate într-un Cod al culturii naţionale.

Care Cod ar trebui să rezolve următoarele urgenţe (ele sunt, în fapt, imperative ale respectului concret pentru ceea ce clamăm, doar demagogic, a fi identitatea românească):

1. Elaborarea unei strategii naţionale pentru promovarea culturii naţionale.
2. Elaborarea unor prevederi legale noi, prin care statul să fie obligat să adauge lângă Fondul Cultural Naţional încă un Fond, destinat numai proiectelor cu rang naţional şi internaţional. USR şi alte uniuni de creaţie au a învăţa să elaboreze astfel de proiecte, dat fiind că rangul lor nu este unul local sau judeţean.
3. Elaborarea prevederilor legale de instituire a unui sistem naţional de burse pentru autorii de carte (beletristică, economică, sociologică etc.). La ora actuală, autorii de carte sunt plătiţi în chip umilitor. Dacă vom rămâne în teoria ideologică “cât vinzi, atât câştigi!)”, niciodată nu vom putea susţine munca autorilor de carte din pricină că piaţa românească nu are acele dimensiuni care să asigure, printr-un procent de 10% pentru drepturile de autor, nişte sume onorabile. Ar trebui să triplăm preţul cărţilor şi nici aşa nu ar rezulta din acel 10% mai mult de trei salarii medii ca drepturi de autor. Asta e, azi, drama autorului de carte!
4. Elaborarea prevedilor legale de instituire a unui sistem naţional de premii de stat pentru activităţi culturale extrem de merituoase. Ce avem, azi, în materia premiilor, nu este un sistem naţional, ci o ruşine de proporţii apocaliptice. Nu mai ştie nimeni ce e valoare şi ce este nonvaloare, ce este artă şi ce pseudoartă, ce este ştiinţă şi ce este aiureală pseudoştiinţifică. Discernământul s-a prăbuşit la cote inimaginabil de joase. Media de azi contribuie din plin la înjosirea a ceea ce a fost, până nu de mult (până în 1990), un discernământ public înzestrat cu spirit critic nefalsificat.

Dacă nu statul, atunci cine este îndreptăţit de a conserva discernământul naţiunii române la cote care să ne asigure că nu ne vom prăbuşi în condiţia de simplă populaţie?

La capătul polemicii publice prilejuite de modificarea legii timbrului cultural (de fapt, urma să fie modificate doar prevederile cu privire la timbrul literar), cu ce ne-am ales? Cu o polemică între Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu. Nici preşedintele USR, nici directorul Humanitas n-au manifestat cu acest prilej prezenţa de spirit de a conştientiza în ce afacere ne aflăm. În afacerea numită USR? În afacerea profitului privat al editurilor?

Nu, domnilor lideri de opinie! Afacerea în care ne aflăm este prăbuşirea catastrofală a conştiinţei patriotice a guvernanţilor noştri cu privire la rolul statului în menţinerea culturii naţionale la cote un pic mai înalte decât subcultura actuală a discernământului public din România.

Dumneavoastră înşivă, domnilor lideri de opinie, în pofida faptului că, azi, staţi pe două baricade diferite, vă aflaţi, în fapt, pe aceeaşi baricadă a discernământului prăbuşit, atâta vreme cât nu urmăriţi decât buricul propriilor dumneavoastră interese şi nu faceţi nimic pentru a trezi opinia publică la conştiinţa faptului că naţiunea noastră trece din istorie în pură geografie şi devine o simplă populaţie.

Dacă ne vom lăsa prostiţi de teoriile ideologice potrivit cărora dacă statul finanţează cultura, pasul următor va fi acela că va dori să o manipuleze propagandistic, o să ne binemerităm somnul în subcultură. Nimeni nu poate manipula pe nimeni, domnilor, dacă pe lume există conştiinţe dotate cu un just discernământ. Vi se pare că şcoala de azi, mediul nostru cultural şi media cultivă un asemenea discernământ? Vi se pare, pe de altă parte, că atitudinile dumneavoastră publice îl reprezintă într-un fel admirabil?

P.S. În ultimii 20 de ani am trăit mai ales în medii scriitoriceşti şi jurnalistice. Cunosc, din cei 2.600 de membri ai USR, cel puţin 600. Am stat de vorbă, în timp, cu cel puţin 100. N-am întâlnit, în aceşti 20 de ani, niciun scriitor care să înţeleagă că falimentul cultural al USR era înscris în memoria instituţională a Uniunii. Pe scurt, USR n-avea viitor pentru că urma să nu mai aibă, cândva, finanţare. Memoria instituţiei nu are tradiţia finanţării sale pe o piaţă liberă. Acel cândva este azi. Acel cândva ar fi putut fi amânat şi ar fi putut fi mai puţin ruşinos. Cu o condiţie. Ca măcar un scriitor (şi acela să fi fost preşedinte al USR sau influent pe lângă preşedinte) să înţelegă ce lobby imens s-ar fi putut face cu 2.600 de militanţi care să susţină în cor, constant: “Avem nevoie de o lege a finanţării de la buget a culturii. Haideţi să o gândim, domnilor guvernanţi! Nu vorbim de bugete pentru administrarea instituţiilor culturale din subordinea Ministerului Culturii. Noi facem lobby pentru finanţarea produselor culturale care nu se pot finanţa prin jocul pieţei: romane, volume de versuri, istorii, studii culturale, monografii, ediţii critice, cercetări arhivistice etc.”.

Şi USR ce profit ar fi avut? – întrebarea vine de la sine.

Unul indirect: şi-ar fi îndeplinit misiunea faţă de cultura naţională înainte de a-şi da obştescul sfârşit înscris în memoria sa instituţională.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.