Colecţii şi colecţionari: Ernest Goodwin

La începutul secolului trecut, colecţiile aparţinând lui Eugeniu Carada, Alexandru Vlahuţă şi Ernest Goodwin, profilate pe opera lui Nicolae Grigorescu, îşi disputau privilegiul de a-l reprezenta cu cele mai valoroase tablouri din creaţia sa. Colecţia lui Goodwin, englez de origine, director adjunct la “Banque de Roumanie”, căsătorit cu Maria Şuţu, deşi „poseda mai puţine tablouri ca dl.Vlahuţă”, le avea „tot atât de alese”, scria George Oprescu, în articolul “Grigorescu la vânzare”, din “Neamul românesc literar”, 12 februarie 1912.

Le achiziţionase treptat, în decurs de aproape douăzeci de ani, alegându-le după multe vizite la atelierul artistului şi arareori din expoziţiile acestuia. Ele erau selecţionate după propria-i plăcere şi, în consecinţă, fiindcă aparţineau unui cetăţean străin, puţini erau acei care le puteau privi. Câteva dintre ele au putut fi totuşi admirate în “Expoziţia de pictură” din 1906, organizată în Parcul Filaret. Prin 1910, pensionându-se şi dorind să se întoarcă în patria sa, Goodwin şi-a vândut colecţia la diverşi amatori, nu înainte de a fi dorit s-o vândă în bloc unei singure persoane, un bancher din Capitală, (…) care vedea în cumpărarea ei mijlocul de a-şi plasa bine capitalul. Despre numărul lucrărilor şi calitatea unora aflăm doar în parte, din monografia închinată pictorului Nicolae Grigorescu, scrisă de Alexandru Vlahuţă, în 1910, ce reproduce 15 tablouri din colecţie: „În marginea crângului”, ”De la câmp”, ”Portret”, ”Dimineaţa pe plai”, ”De pe câmpul de război” (1877), ”Cercetaşi bulgari”, „Căratul fânului”, ” Pe marginea mării” (Granville), „Nimfă dormind la marginea dumbrăvii”, „Pe gânduri”, ”La Dunăre”, ”Mocan”, ”Ţigăncuşă” şi „Zaraf”.

În 1887, Alexandru Vlahuţă scria: “În palatul Eforiei de pe bulevard, în ziua de 11 mai, se deschide a doua expoziţie «Grigorescu». Se deschide nu înseamnă nimic altceva decât că, în ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineaţă, a scos o cheie din buzunar, a descuiat uşa de la stradă şi a intrat în tăcutul colţişor de rai pregătit de el cu grijă, cu gust, cu sentimentul că lucrurile nu stau cu indiferenţă unele lângă altele, ci au şi ele simpatiile şi antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, după locul şi lumina în care le-ai pus. Nimic n-a putut să învingă în omul acesta dintr-o bucată oroarea de solemnitate, de gălăgie şi de părăzi. Şi, de câte ori a fost rugat să îngăduie câte ceva din asemenea deşărtăciuni zgomotoase în jurul operelor sau numelui lui, a răspuns cu o indignare care a curmat orice discuţie.

Pentru două motive se grăbise să vie în ziua aceea mai de dimineaţă: întâi, ca să poată avea în linişte vederea generală a expoziţiei, şi al doilea, să-şi asigure… în contra cumpărătorilor câteva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o fiinţă vie, şi pe care niciodată şi cu nici un preţ n-a vrut să le vândă.

Expoziţia aceasta e cea mai bogată din câte a făcut Grigorescu. Bucăţi mai multe au fost alte dăţi, dar o mai strălucitoare varietate de subiecte şi o mai adâncă înţelegere a frumosului în toate misterele şi ipostazele lui, o viaţă mai proaspătă şi mai puternic prinsă în tot ce are ea mai fermecător niciodată nu s-a mai văzut la noi, şi arareori se va fi văzut şi-n vro altă ţară.

De toate, sunt 222 de bucăţi. Cu preţul cel mare, de 8.000 de lei, e vestitul «Cetăţean român în perspectivă», «Ovreiul cu gâsca», pe care-l cumpără d-l G. Cantacuzino. Sunt şi «Studii din Vitré» cu preţul acesta, dar… jos, în colţul din dreapta al tabloului, e un pătrăţel de carton pe care citim vândut. Cine-i pasionatul acesta — şi aşa de mare cunoscător — care a pus mâna pe atâtea minuni? Căci iată încă un bileţel, cu acelaşi vândut, la bătrânica asta, curată, vrednică şi foarte simpatică ce şade-n pragul uşii cu faţa în lumină şi împleteşte la ciorap. Unde-or fi gândurile ei?… De-afară, din grădiniţa plină de soare, năvăleşte pe uşa deschisă un torent de lumină, ce parc-a rupt şi flori şi frunze pe unde-a trecut şi le aduce în odaie. Trebuie să fie tot aşa, o zi tare frumoasă, de pe la începutul lui mai, şi cam pe la ceasurile nouă dimineaţa; în casă e strâns tot, dichisit, fiecare lucruşor pus la locul lui; vechile farfurii înşirate pe bufet, ca podoabă. Şi ele ţin minte de demult, şi povestesc lucruri duioase din trecut, căci acolo, în păstrătoarea Bretanie, fiecare casă, cât de săracă, pare a fi bisericuţa unei amintiri. Atâta pace în tabloul acesta, şi ce atmosferă de cinste şi de cuviinţă în toate! Şi în tăcerea aceea sfântă se simte nu ştiu ce misterioasă armonie şi concordanţă între sufletul bretonei şi lucrurile curate care o înconjoară, între lumina tinereţii de afară şi umbra în care dorm atâtea amintiri de la bătrâni…

Dincoace, iar un vândut: «Pe marginea Oceanului». O zi albă de vară, un cer lăptos, făcut mai mult dintr-o spumă de nori, pe care nici un vânt nu vine s-o risipească; jos, în primul plan, pe un scaun de lemn stă, îmbătată de aer, de lumină, de spaţiu, o femeie tânără, blondă, a cărei drăgălaşă figură de copil, rotundă, rumenă, de o frăgezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat să citească, dar… cine mai poate citi în splendoarea asta. Cu mâinile în poală, pe cartea închisă, a rămas pe gânduri. Se uită în zare, departe — în infinit. În fund, oceanul doarme; o ceaţă uşoară, un fel de lumină ostenită pluteşte deasupra vastului neteziş al apei verzui; lume împestriţată se primblă încolo pe plajă— de-abia se zăreşte. Căci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenuşie, cu talia strâns înfăşurată într-un fel de şal scămoşat de un albastru-vioriu, cu pălăria uşurică de coloarea fragei pârguite: o umbreluţă sinilie cu volan alb e răzemată de scaun, şi alături, pe-un scaun mai mic de pânză, aruncat, un şălişor de mătase albastru-deschis, aşa de moale, aşa de uşor, că parcă-i mai mult aer decât stofă, şi totul scăldat în lumina aceea de ocean, mai bine zis în oceanul acela de lumină, ce pare că pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil.

Alt vândut: “O floricică”: adevărat o floricică. E o fetiţă de vre-o doi ani cu o mică boneţică albă pe cap, toată îmbrăcată în alb, şi şade aşa cuminte în iarbă, întocmai cum a pus-o mama, cu mânuţele în poală, cu ochii în jos, cuminte ca un îngeraş — un strop de viaţă cerească, picat acolo, în pajiştea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat şi strălucitor ca o lacrimă de rouă subt o rază de soare. Cum a putut mâna omenească să facă o asemenea drăgălăşenie? Căpceanul ei, obrăjorii ei, picioruşele ei cu ce-s făcute? Că nu mai e culoare, şi nu mai e chip zugrăvit, ci frăgezime şi gingăşie de copilaş divin, care gungureşte acolo între flori, şi probabil că florile îi răspund. E soare. Aerul tremură scânteietor. În fund, foarte departe, la îngânarea pământului cu cerul, o dunguliţă albastră— ai zice că Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca să vadă şi el cum îi şade unei flori când ia chip omenesc…

Şi alte multe bucăţi alese, vândute din prima dimineaţă: “Un studiu de fag”, “O stradă la mahala”, “O nimfă dormind”, “Un peisaj de toamnă”, “O ramură de măr înflorită” … Aţi înţeles desigur că fericitul cumpărător e însuşi autorul…

Pentru Grigorescu, o expoziţie era un şir de suferinţi, din care ieşea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl dureau timpul pierdut, umilinţa şi sila de a sta nemişcat, „ca la tarabă”, cum zicea el, aşteptând muşterii; îl ofensa indiscreţia celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfăţişa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun şi mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist. Iată de ce, cum vedea că s-a încropit cu ce să-şi acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, căci pentru el, pentru omul din el, foarte puţin îi trebuia, închidea şi pleca.

Din cele 222 de bucăţi, se vând, în mai puţin de trei săptămâni, aproape jumătate, îşi numără banii — treizeci de mii de lei… Şi-i primăvară, codrul dă în frunză. Posada-l cheamă cu freamăt de izvoare — ce mai aşteaptă?

Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decât posibilitatea de a lucra în linişte. În suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfârşită întindere de timp liber înaintea lui, materie primă a creaţiunii. Vremea — aur în care dorm atâtea juvaieruri… Şi-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate încă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.