Perindarea guvernelor – ale cui vor fi fiind, nici nu mai contează – se întâmplă nu prin soliditatea proiectelor, nici printr-o criză politică dusă la capăt, ci prin soluţii de imagine care funcţionează doar pentru liniştea psiho-somatică obţinută cu mijloace infantilizante. Schimbarea guvernelor care ar trebui să aibă un ritm mai alert, în condiţiile actuale din România, circumscriindu-se normalităţii, cel puţin raportându-ne la situaţia economică, este folosită pentru a adânci exponenţial răul existent. Modalitatea prin care este operată această înlocuire a unei echipe guvernamentale cu alta, de fiecare dată invocându-se apariţia minunii, n-a fost pusă în discuţie perturbator de nimeni. Societatea, în general, primeşte cu mâinile încrucişate oferta, fără a se întreba ce soluţii are cel girat în sensul ieşirii din criză. Nimeni nu i-a cerut lista cu obiectivele, clasa politică preferând un fel de război surd cu cel nou instalat spre a nu fi implicată în responsabilităţile comune.
Improvizaţia care domină viaţa noastră politică vine din absenţa în interiorul partidelor a unor grupuri, structuri, care să fie axate pe cercetare, inclusiv de natură sociologică. Specialiştii partidelor, dacă ar exista, nu ar fi lucrul cel mai rău. Singura problemă este că la noi aceştia pot fi identificaţi în cele mai manipulatorii proiecte. Ridicarea pe soclu din nimicul autohton a ajuns a intensifica şi mai-nimicul. Cu toată experienţa de la Bruxelles, actuala echipă propusă de preşedintele Iohannis, sau care i-a fost propusă, se confruntă cu vidul interior pe care activitatea de funcţionari ai forumului comunitar nu o poate anula. Pentru a fi un bun ministru nu trebuie să excelezi ca om de echipă, însă trebuie să priveşti reforma ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte, aşa cum este aceasta în fapt. Miniştrii de calitate nu se ridică nici dintre funcţionari, nici dintre mitingişti sau carierişti. Mergând pe aceste variante, vedem cum funcţiile sunt ocupate de oameni care cu greu pot fi daţi la o parte, şi cum, pe de altă parte, ajung valori incontestabile a doua zi cum deschid gura. Nu trece mult şi oameni aparent cumsecade, unii total anonimi, ajung vedetele unor case de editură. Mandatul ministerial ar trebui să fie limitat la un set de probleme care sunt posibile si ultra-necesare momentului , şi a căror rezolvare este compatibilă cu cel care ocupă portofoliul guvernamental. Eternizarea în funcţii şi competenţe, unele de-a dreptul bizare şi imposibile pentru identitatea profesională a unui singur om, menţine în derizoriu legislativul şi întreaga viaţă politică pretins democratică. Nici profesionalismul, nici democraţia nu pot fi revendicate, de la un punct încolo, de cei care şi-au realizat profeţiile, ajungând în tot felul de topuri.
România funcţionează inerţial printr-o acumulare istorică depăşind câteva generaţii, fără a fi actualizate. Această legitimitate inerţială folosită drept tracţiune a slăbit şi a înlăturat interesul public pentru actualitate. Asta este o dovadă că multe lucruri s-au făcut cu bătaie lungă, iar istoria poate fi livrată unor capcane cu aparenţă protecţionistă. Oricât de bine ar fi fost ele puse în termenii arhitecturii statale, s-au perimat, angrenând contradicţii. A identifica exact locul unde suntem pe o hartă a evoluţiei statului român în modernitate, nominalizând punctele nevralgice, în exces azi, ar trebui să fie tematica partidelor politice. În astfel de condiţii şi premise, cadristica partidelor ar putea fi balansată spre înlocuirea guvernelor care vor avea drept obiectiv dinamizarea societăţii. Optând pentru o criză care nu poate genera decât corupţie şi şantaje, viaţa politică românească pare a nu trage nicio concluzie valabilă. O enormă indiferenţă prin care responsabilitatea ministerială nu abordează specificul acesteia trimite la comanda ministerelor oameni care nu au nici o minimă legătură cu interesul naţional, cu sfera public-privată şi democraţia. Pentru aceasta cultura, cercetarea sunt o parte esenţială a problemei, însă atâta vreme cât funcţionăm într-o paradigmă greşită, situaţia este chiar fără ieşire. Depoluarea identitară a ajuns un obiectiv absolut pentru România, care se vede compromisă în toată realitatea sa publică. Majoritatea operează cu mentalul colectiv de acum câteva zeci de ani, reinstalând clişee şi poziţionări ale acelei perioade. Fricţiunile ideologice par a fi renăscut din lupta cu instituţiile de forţă ale statului, lipsite de criterii şi de moderatori, întreaga societate fiind atrasă într-o derivă totalitaristă.
Speranţa în noile guverne s-a văzut de fiecare dată înăbuşită aproape imediat după instalarea acestora. Nu numai pentru cei neutri, dar şi pentru cei afiliaţi cu bună-credinţă partidelor pe care le-au reprezentat ministeriabilii. Societatea ar trebui să fie mult mai aproape de clasa politică, nu aşteptând miracole, ci sancţionându-i cu severitate opţiunile greşite, tendenţioase, fără a se mai lăsa dominată de aceasta. Forţa statului, când există spre binele cetăţenilor săi, nu este de natură totalitară. Chiar dacă binele pe care are obligaţia să-l instituie nu va fi niciodată aplaudat, el nu va putea fi confundat cu dezastrul, aşa cum face propaganda sistemului de la noi. Astăzi, speranţa românilor, căreia i s-a deturnat sensul, a ajuns propria lor subminare, generând ură şi întuneric moral.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.