Comunismul românesc – cum a fost posibil?

Despre triumful marxismului în Europa de Est şi cucerirea României de către comunism au apărut tone de cărţi, dar nu ştim nimic despre natura umană care a prilejuit, a favorizat, a cultivat şi tânjeşte încă după învârtiţii istoriei, care au reuşit prin ideologia comunistă să trăiască pe spezele unui popor naiv şi manipulabil din cauza ignoranţei.Unde s-a aflat uriaşul rezervor istoric care a hrănit regimul comunist? Care au fost faliile pe care istoria milenară a acestei părţi de lume nu a reuşit să le armonizeze cu relieful apropiat? Începutul comunismului se află ascuns în devălmăşia valahă medievală şi în continuitatea foarte dârză a constrângerilor absurde până târziu în timpurile moderne.

În timp ce ţăranul occidental fie se profesionaliza într-o meserie preurbană, fie îşi încropea o fermă prin asociere sau unic proprietar, ţăranul valah, la mijlocul secolului al XIX-lea, se îngropa de viu la un metru în pământ şi respira printr-un beţigaş cu măduva scoasă, în plină iarnă. Motivul? Nu avea cu ce plăti capitaţia, iar taxidarii îl puteau aresta, înrobi, întemniţa etc. Erau măsuri foarte represive.

Două lumi, două moduri de a trăi. Într-un fel îşi trăia fizionomia partidul comunist italian sau francez în anii’50 şi cu totul alta era atitudinea umană a Partidului Comunist Român în aceeaşi perioadă. Faliile care au despărţit cele două comportamente s-au coagulat în Evul Mediu şi s-au conturat treptat cu trecerea veacurilor.

Subteranul valah şi-a trăit existenţa milenară în bordeie îngropate în pământ şi de acolo a sărit sprinten să sprijine noul regim, aşteptat de atâta amar de vreme. Aceste două falii au fost sesizate şi descrise de boierul Dinicu Golescu. Pe de-o parte exista falia culturală şi comportamentală dintre spaţiul moldo-valah, primitiv, sărac şi Europa civilizaţiei, a ordinii, preocupată de bunăstarea şi demnitatea cetăţeanului, iar, pe de altă parte, o falie interioară, tipică unei societăţi dizarmonice, lipsită de consistenţă, aceea dintre clasa politică şi populaţie.

În spaţiul românesc, cele două lumi s-au pândit în istorie una pe alta, precum puterea şi exilul, pentru a se devora într-o confruntare finală. Puterea a fost atât de indolentă încât nu a marcat printre preocupările ei seculare problema exilului social, destinul celor marginalizaţi şi obligaţi să respire la periferia istoriei. Cei exilaţi din istorie au punctat la vremea potrivită saltul prilejuit de circumstanţe bizare, neaşteptate, utopice. Dar, după cum vom vedea, utopia avea deja ierarhii, aspiraţii, idealuri, toate dospite secular.

Spaţiul românesc a cunoscut cu anticipare o realitate socială asemănătoare comunismului, care doar a inversat rolurile: „Secole de-a rândul, obiceiul pământului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrariul domnesc şi corupţia dregătorilor să desăvârşească haosul” (Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”).

În acea perioadă numită generic „fanariotă”, dar nu foarte diferită de veacurile anterioare pentru cei mulţi şi fără privilegii, au avut loc metamorfoze afective, care au subminat românilor „încrederea în lege, ordine şi decenţă. Ţăranii au fost transformaţi în sclavi mizeri. Nici un român nu putea spera să supravieţuiască decât dacă era dispus să se târască la picioarele boierului, care, la rândul său, se târa în faţa domnitorului, acesta se târa literalmente în genunchi şi coate în faţa funcţionarilor turci, ce făceau acelaşi lucru în faţa superiorilor de la Constantinopol, iar aceştia, la rândul lor, puteau fi trimişi la eşafod din cauza toanelor unui padişah capricios.

Această perioadă a deposedat marea masă a populaţiei de orice sentiment al onoarei şi independenţei. A făcut ca foamea, mizeria, nedreptatea şi abuzurile să fie starea normală a existenţei umane, astfel încât românul obişnuit, fie el ţăran sau boier, îşi vedea de afacerile lui ca un câine care a fost bătut atât de des încât nu îndrăznea să dea din coadă fără permisiune…” (Nicolas M.Nagy-Talavera, „Fascismul în Ungaria şi România”).

Deşi acest pasaj descrie realităţi ale secolului al XVIII-lea, ele sunt foarte familiare perioadei 1948-1989, când ierarhia servituţilor medievale a renăscut din obişnuinţa de a trăi a celor mulţi. Asemenea unei invazii de jos în sus „a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii” (Şerban Milcoveanu, „Pactul cu diavolul”).

Comunismul a readus, după o uitare de 100 de ani, realităţile secolului al XVIII-lea, coborând întreaga ţară la nivelul locuitorilor simpli, cu aşteptări în imediat. Petre Pandrea, după cercetări personale, a afirmat pe bună dreptate că „în ţările independente stilul de viaţă se formează cam în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă. În semicolonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus. Iarba grasă – pirul – acoperă palatele de marmură ca în India. Stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare” (Petre Pandrea, „Helvetizarea României”).

România modernă a fost creată de omul complex, iar prin comunism a fost coborâtă la nivelul omului simplu care-şi trăieşte viaţa liniar, nu-şi pune probleme, fiinţă care a hrănit proiectul „omului nou”, creatură care nu poate trăi fără indicaţiile preţioase ale liderului.

Comunismul a sălăşluit ascuns şi în „obiceiul” românilor de a munci, lucru care-l mira într-atât pe Grigore C. Peucescu la 1888 încât acesta a consemnat această „irealitate imediată”: „Nu s-o băga un ţăran slugă, să-i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când nu are ce să mănânce”.

O particularitate a exilului românesc este tocmai caracterul său intelectual; pe măsură ce menghina omului simplu matriţa societatea, omul complex este nevoit să se salveze. Foarte puţini au reuşit. Exilul românesc a fost un exil al omului complex; profund intelectualizați, liber-profesioniști, oameni creativi, inventivi, care navigau contra curentului preferat de vulg. De atunci, „munca intelectuală în România a devenit un destin ingrat, muncă de Sisif sau condamnare la munca de salină. Condiţiile exterioare nu sunt propice” (Petre Pandrea), întrucât sunt dominate de vulg. Puterea de după 1947 a avut la rândul ei amprenta omului simplu ajuns în fruntea bucatelor şi a haremului, ajungând chiar să se substituie lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că „funcţionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”.

În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunişti în România, după estimările ministrului liberal de atunci Gheorghe Tătărăscu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tătărăscu-Negroponte; aşadar, un număr atât de mic încât nici măcar un sindicat nu puteai să înfiinţezi. Acest vârf de lance şi-a aliat subteranele sociale, cărora le-a dat un sens în istorie. Pentru prima oară. Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea şi mai ales aspiraţiile şi idealurile utopice ale celor mulţi.

În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este operaţia de seducţie. Comuniştii au înţeles forţa pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revoluţia bolşevică din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile ruseşti nu era foarte diferit ca structură sufletească şi rol istoric faţă de aceia care reprezintă România profundă, afectiv înrădăcinată în Evul Mediu.

Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr-o bizară inversare de roluri, din subteranul acesta fecund tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece de acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să-şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor aflaţi în mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist, apoi de un cizmar în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani, ajutaţi de câinoşenia intelectualului valah, aspect pe care îl vom aborda într-un capitol separat.

La începutul secolului al XIX-lea, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul incendiind o parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor ’40, săracii Bucureştiului şi ai târgurilor româneşti numărau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate vreodată. O mare parte dintre aceștia trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare.

Această sărăcime socială mai înseamnă, pe lângă puţinătate culturală, şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă”, iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani în osmoză cu Occidentul. Venise timpului vulgului, care a colonizat şi a ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou” a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „Aceştia aduseseră cu ei şi mentalitatea de la ţară, începuseră a sădi în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardei şi scoteau la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători… Vara, bărbaţii beau la bodegi goi până la brâu, ţigăneşte, ori tolăniţi în puţina iarbă de lângă pereţii caselor, încăierările şi înjurăturile deveniseră curente pretutindeni, legea pumnului şi a cuţitului se împământenea, luând locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la șosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în centru – pe bulevard, pe Calea Victoriei până la Palat, spre Piaţa Unirii -, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu. O lentă transformare în rău, care în curând avea să îndepărteze Bucureştii de atmosfera şi aspectul capitalelor civilizate din Europa” (Constantin Olariu, „Bucureştiul monden – radiografia unei prăbuşiri [1940-1970]”).

Pasajul prezentat descrie tipul de presiune pe care l-a folosit regimul comunist asupra omului civilizat, complex, rafinat, iubitor de urbanitate. Este primul pas al suferinţei, presiune care pentru cei mai slabi a însemnat accceptul compromisului, pentru cei rezistenţi la microb – marginalizarea, uneori suicidul, iar pentru cei norocoşi, exilul.

Comunismul românesc a constat tocmai într-o particularitate socială: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea din istorie a unei societăţi în particular şi a unui popor în general este cauzată, pe de-o parte, de ignorarea voită şi agresivă a periferiilor sociale, de la săraci la infirmi, iar, pe de altă parte, de indiferenţa faţă de creşterea demografică a pauperizării sociale, lucru care determină popularea până la refuz a subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.

Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scara indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă. Aceeaşi demoralizare era trăită şi la începtul secolului al XIX-lea1, dar şi în perioada interbelică!2

Constanţele istorice sunt adesea ignorate deoarece accesoriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt diferite de la o epocă la alta, însă fenomenele sunt practic identice. De pildă, naţionalizarea se presupune a fi o particularitate comunistă, fără precedent istoric, ceea ce este un fals.

Sute de ani, hainia domnească pentru o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau diferită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea totală a bunurilor, a siguranţei personale, finalizată cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare” (Daniel Barbu, „Etica ortodoxă şi spiritul românesc”).

Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare generaţie chiar, astfel de peisaje cotidiene din care cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv ca simpli spectatori. Astfel că o „hainie” în plus sau în minus nu are relevanţă la scară istorică. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s-a dat impresia că poate deveni posesorul unor bunuri ca urmare a unei mari „îndreptări istorice”!3

A deveni proprietar, îmbogăţit, din nimica toată, fără muncă şi cu uşurinţa miracolului, a însemnat pentru gloată minunea istorică împlinită. Mulţi au primit locuinţe pe de-a gata în casele naţionalizate sau noile cartiere-dormitor, însă numai dacă aveau „origine sănătoasă”. Această origine sănătoasă a creat şi a alimentat imaginea unui privilegiu fără precedent istoric pentru cei mulţi şi de aceea nostalgia de azi este atât de prezentă.

Regimul popular, „urându-i pe oamenii de cultură, voia să coboare întregul popor la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate”, lucru care i-a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii sociale contemporane. Acest aspect istoric arată structura socială a exilului românesc. Puterea nu prefera omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări comuniste intelectualizante, forjând într-o populaţie majoritară mult alfabetizată şi educată în spirit civic, în România nu a existat decât o slabă mişcare socialistă. Iar în privinţa comuniştilor nu mai este un mister istoric că majoritatea zdrobitoare au fost de origine străină, culturală, confesională, istorică, antroplogică chiar, şi această comunitate străină întru toate avea un singur duşman: românul cultivat care ar putea la un moment să spună adevărul istoric spre luminarea gloatei. De aceea românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzionată cu eliberarea dintr-o istorie marginală.

Exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, puţin prezent la celelalte popoare trecute în lagărul socialist. Puturoşii istoriei, comozii, şmecherii, lichelele, dezmoşteniţii şi toţi aceia care au subscris compromisului din nevoia de supravieţuire condiţionată au alimentat un cadru social vitreg realelor valori.4

Triumful marxismului în Europa de Est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul în funcţie de nivelul acestuia de cultură, precedentele istorice în mişcarea socialistă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul Bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.

Cucerirea României de către comunism s-a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi mai ales marginalizarea agresivă a semenilor lor? Comunismul s-a manifestat întâi profitând de micile lipsuri şi micile defecte ale unui popor în istorie. Însă „micile lipsuri şi micile defecte mai mult asociale, şi nu antisociale, sunt diferit percepute şi diferit judecate de cei aflaţi alcătuind elita şi de cei alcătuind mulţimea. Mulţimea judecă cauzal şi le consideră dovadă de omenesc. Elita judecă finalist şi le consideră început de rău şi promisiune de catastrofă” (Şerban Milcoveanu). Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s-au sprijinit pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică ce cunoştea regulile jocului.

(1) “(…) Principiul demoralizator al birocraţiei române în toate ramurile afacerilor sale” era atât de prezent încât “populaţia bucureşteană, faţă de boieri, nici cu bani, nu găseşte dreptate”. Din această cauză, dar şi din a altora, “demoralizarea este vizibilă în toate treptele populaţiei bucureştene. Caractere oneste se găsesc rar, noţiunea de a căuta să înşele este înlocuită prin cea a şireteniei”. “Raportul comisarului Johann Koradin din 5 ianuarie 1854”, în Mihail Popescu, „Documente inedite din timpul ocupaţiunii principatelor române de către austrieci între 1854-1856”, f.ed., Bucvureşti, 1935, pp. 27-28

(2) Iată aici câteva exemple: „(…) Am ajuns încă atât de saturat de silă şi lehamite încât sunt gata de orice. Dacă ai vrea de pildă să jefuim o familie burgheză, să profanăm o biserică sau să circulăm în pielea goală – te-aş fi urmat cu aceeaşi pasivitate. (…) Aceasta se numeşte viaţă? Scriitorii o socotesc demnă de a umple paginile romanelor lor. Filosofii îi găsesc tot felul de semnificaţii. Şi eu mă întreb de ce nu mă sinucid mai curând”. (Dinu Pillat, „Tinereţe ciudată”, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 30 şi 96)

„(…) Ce e de făcut aici? (…) Probabil că sunt mai mult de jumătate de duzină de oameni inteligenţi, virili şi liberi. Restul sunt monştri intelectuali sau creiere care şi-au oprit creşterea la 11 ani. (…) Aceştia sunt oamenii care fac! Iar eu trebuie să respir cu ei.” (Mircea Eliade, „Întoarcerea din rai”, f.ed. Bucureşti, 1992, p. 60)

„(…) Mi-am înbâcsit creierul în conversaţii inepte. Mi-am contorsionat faţa într-un râs forţat. M-am îndobitocit timp de vreo patru ore şi m-am întors în stare lamentabilă. Nu mai puteam, simţeam că pleznesc. Credeam că înnebunesc. (…) Sânt proşti stupizi, vulgari, groteşti, burghezi, mărginiţi, cramponi, nedelicaţi, plicticoşi, animale. M-ar face plăcere să-i scuip. Mă sufoc cu adevărat în acest mediu. Cine oare mă va scoate de aici?” (Jeni Acterian, „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 45-49)

Acestor realităţi cotidiene li se vor aduce modificări substanţiale prin aportul agresiv al vulgului începând cu 1945: „(…) Era un fel de goană după aur, când la megafoanele de pe străzi puteai auzi, din zori până seara, muzică populară şi «patriotică» întreruptă când şi când de un text popular de o vulgaritate ce ne făcea să izbucnim într-un râs sănătos: «Frunză verde de mohor,/ Să arătăm chiaburilor/ Că poporul muncitor/ Bagă pula-n curul lor» – strict autentic.” (Constantin Olariu, op.cit., p. 221).

(3) „(…) Naţionalizarea s-a făcut bine şi repede, până la prânz era gata în toată ţara … ministerele plăteau la timp şi muncitorimea a fost aşa zicând mulţumită, nu mai trăgea la jug pentru patroni, acum era ea stăpână pe toate”. (Radu Tudoran, „Sub zero grade”, Editura Arta Grafică, f.a., Bucureşti, p. 294)

(4) „(…) Am văzut cum un savant ca doctorul Nasta a fost insultat cu ferocitate de un muncitor instruit de Florian Dănălache, o persoană cu funcţie importantă în partid. (…) «Bă, ticălosule, bă nenorocitule!» Răcnea la el muncitorul lui Dănălache, ameninţându-l cu pumnul”. (Radu Tudoran, op.cit., pp. 73+74)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.