Parisul găzduiește până pe 11 decembrie o mulțime de șefi de state, de miniștri, ONG-uri, oameni de știință la o conferință de la care se așteaptă primul acord global privind schimbările climatice. A 21-a Conferință a Părților, cum este denumită oficial (COP21), este organizată de Convenția Cadru a Națiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, una dintre convențiile ONU semnate la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro, in 1992.
Prima Conferință a Părților a fost cea de la Berlin, din 1995. Începând de atunci, toate aceste întâlniri au fost lipsite de relevanța cu care au fost mereu prezentate. Intervalul de 21 de ani a fost presărat și cu conferinte la care s-a obținut mai mult, însă sub nivelul așteptărilor – Protocolul de la Kyoto din 1997, Foaia de Parcurs din Bali, Acordurile de la Cancun, Conferințele de la Durban și Doha. Este motivul pentru care s-a decis ca țările participante la COP21 să depună în prealabil planurile de reducere a emisiilor cu efect de seră. Au făcut acest lucru 184 de state. Se așteaptă asumarea unor angajamente și din partea SUA, care nu a ratificat protocolul de la Kyoto. Se așteaptă angajamente și după anul 2020, orizontul dincolo de care nu s-a privit până acum. China a anuntat pe 2 decembrie că va reduce emisiile sectorului ennergetic cu 60% până în 2020, un fapt pe cât de remarcabil, pe atât de greu de pus în aplicare.
Cum ar arăta un acord aproape perfect în opinia cercetătorilor îngrijorați de încălzirea globală? În primul rând o adaptare a planurilor de reducere a gazelor cu efect de seră și fonduri pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare, care ar avea de pierdut pe plan economic. Apoi un proces transparent de raportare a efectelor. O actualizarea a planurilor naționale de reducere a emisiilor o dată la cinci ani. Apoi acorduri care să aibă putere legală și să nu se bazeze pe voluntariatul statelor, ceea ce SUA și China refuză.
Lăsând la o parte mult mai importantele rațiuni economice, politice și militare ale statelor, o trecere în revista a evoluției mișcării ecologiste poate arăta de ce un asemenea acord, de ce succesul unor asemenea conferințe este aproape imposibil. Acțiunile la nivelul populației, educația ecologistă, au efecte extrem de benefice. Numai că asemenea acțiuni au loc încă din anii 1930, iar ultimele decenii nu au făcut decât să le întărească, insa la nivelul actiunii statelor lucrurile se schimbă extrem de greu.
Practic, ultimele patru decenii ce au trecut de la nașterea marii mișcări ecologiste nu au schimbat mai nimic în modul de acțiune al marilor puteri, al marilor companii, ci doar la nivelul conștiintei civice, un proces care avea deja loc. În schimb, discursul ecologist îmbrățișat de orice lider politic au ajuns să oculteze dramele umane și de mediu produse de războaie și exploatarea resurselor. Ecologia a ajuns să fie integrată conceptului de justiție socială, însă cu șanse mai mari de a deveni un casus belli (asa cum s-a întâmplat cu conceptul ”responsability to protect”) decât de a înfăptui cu adevărat justiția socială.
Redăm mai departe o analiză a ecologismului realizată de jurnalistul Thierry Meyssan pentru publicația rusa Odnako. Desigur, URSS și Federația Rusă nu sunt supuse grilei de analiză de care au parte puterile occidentale, din motive propagandistice lesne de înțeles. Cât privește tonul laudativ la adresa deciziei Moscovei de a se angaja la reducerea până în 2020 a emisiilor de noxe cu 25% față de nivelul din 1990, este suficient de spus că industria rusă s-a contractat cu circa 35% din 1990 și până în 2007 și că ambiția Moscovei nu are de-a face mai mult cu această conjunctură și mai putin cu grija față de mediu.
Ecologia de război
În 1969, militantul pacifist John McConnel propune la UNESCO sărbătorirea în fiecare an a ”Zilei a Pământului”, la echinocțiul de primăvară. Poate că inițiativa lui McConnel nu ar fi avut același succes dacă ar fi venit cu zece ani mai devreme. În 1969 sporea implicarea SUA în războiul din Vietnam și miscarea pacifistă, alături de curentele de stânga, era tot mai puternică, ideea sa a fost imbrățișată de liderii politici. Până la urmă, și inițiativa lui McConnel ar fi putut să canalizeze energiile pacifistilor nu către conflictul din Vietnam, ci către o cauză mult mai vagă, cu riscuri minime pentru Washington.
Prin urmare, ”Ziua Pământului” începe să fie susținută de presa de main stream, de senatori americani, și câștigă și sprijinul secretarului general al ONU, birmanezul U-Thant. După un an, în 1970, se sărbătorește pentru prima dată ”Ziua Pământului”. Rezultatul este un succes major – participă zeci de state, iar în SUA milioane de studenți pacifiști încep să curețe orașele și pădurile de deșeuri, abandonând pentru moment protestele împotriva războiului din Vietnam în favoarea ”războiului pentru mediu”.
Conflictele continuau în Vietnam, Guatemala, între India și Pakistan (1971), în Africa. Continua însă și noul război pentru mediu. În 1972, ONU organizează la Stockholm prima Conferință pentru mediu, primul Summit al Terrei. Organizarea necesită fonduri și influență, motiv pentru care este însărcinat cu asta Maurice Strong, un oficial canadian care conducea organizația omoloagă USAID din SUA și care era implicat în admnistrarea Fundației Rockefeller. Documentul propus la Stockholm arată că resursele planetei sunt limitate și din această cauză este puțin probabilă o dezvoltare economică similară în toate regiunile globului.
Numai că rezultatul Summitului din 1972 este altul, în linia adoptată acum, la peste 40 de ani de primul papa iezuit – modelul occidental nu este adaptat lumii de la momentul respectiv, iar cele ce ar trebui condamnate sunt statele occidentale dezvoltate, cele care amenință cel mai grav mediul. La fel, ca și aproape cinci decenii mai târziu, nu au lipsit apelurile disperate ale statelor insulare ce se tem că vor fi înghițite de ape și apeluri pentru limitarea poluării oceanelor cu mercur și alte substanțe care otrăvesc fauna marină și apoi oamenii.
Pentru a mai edulcora din critica la adresa Vestului, ONU creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediu. În același an 1972, recent creatul Club de la Roma lansează studiul neo-malthusianist Limitele Creșterii. Ideile pastorului britanic de la finalul secolului 18, a carui parohie sărăcise în urma legii care îl obliga să-i hrănească pe cei săraci, care au o rată a natalității mult mai mare, au fost extinse la scara globală. Rezultatul este concentrarea asupra resurselor neregenerabile. Iar impactul studiului Grupului de la Roma este cu atât mai mare cu cât în 1973 lumea este lovită de scumpirea prețului petrolului, urmată apoi de al doilea șoc petrolier, în 1979. Desigur, mesajul general rămâne tot unul din sfera protejării planetei, a mediului înconjurător, dar în realitate atenția marilor puteri se concentreaza tot pe acapararea de resurse.
Războaiele continuă – războiul de Yom Kipur (1973), începe războiul civil din Angola, continuă conflictul cu FARC în Columbia, lovituri de stat în America Latină și Africa, iar în 1975 SUA sunt înfrânte în Vietnam, odată cu căderea Saigonului. În aceste conflicte, în special în Vietnam, SUA și URSS au putut experimenta tehnologii militare cu un impact catastrofal asupra mediului. Până la urmă, aceste războaie și mai puțin mișcarea ecologistă au fost cele care au dus la un rezultat notabil – ”Convenția pentru interzicerea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau in alte scopuri ostile”, convenție redactată în 1976 de Moscova și Washington. Dar nici aceasta convenție nu schimbă multe, fiind redactată astfel încât să poata fi ușor de eludat.
Ecologia de piață
Summit-urile Terrei nu se desfășoară deloc în ritmul celor cu mize strategice majore. Au loc la intervale mari. Al doilea Summit după cel din 1972 are loc abia în 1982, la Nairobi, în Kenya.
De data aceasta, după șocul petrolier din 1979 și pe fondul crizei economice pe care o traversau SUA și Japonia la inceputul anilor 1980, încercările de deturnare a atenției de la conflicte sunt inlocuite de încercările de a da o mână de ajutor marilor multinaționale. Soluția adoptată pentru a ieși din criza economică a anilor 1980 a fost neoliberalismul și dereglementarea.
Administrația Reagan și opoziția democrată încep să creeze organizații și institute care susțin că lupta pentru protecția mediului nu poate fi eficientă decât prin finanțări din partea multinaționalelor și nu neapărat prin implicarea ONU sau prin tratate. Piața și dereglementarea vor salva planeta, pare a fi mesajul. Prin urmare, summitul de la Nairobi se încheie cu un eșec – mesajul statelor nedezvoltate nu este auzit, marile companii occidentale își văd scopul atins, iar URSS își vede pe mai departe de războiul din Afganistan.
Totuși, secretarul general al ONU, peruanul Javier Perez de Cuellar, încearcă să relanseze dezbaterea și ce rezultă este un document care lansează concepte aflate astăzi, la peste 30 de ani, pe buzele și în limba (de lemn) a fiecărui lider mondial. Raportul ”Viitorul nostru comun” al premierului social-democrat al Norvegiei, doamna Gro Harlem Brundtland, lansează termenul de ”dezvoltare durabilă”. Raportul spune că dezvoltarea industrială nu este inamicul omenirii, dar că aceasta nu trebuie să amenințe drepturile generațiilor viitoare și nici nu trebuie să creeze inegalități majore. Interpretarea acestui document este însă diferită – statele în curs de dezvoltare înțeleg că economiile dezvoltate vor trebui să-și restrângă ambițiile la nivel mondial pentru a garanta un acces echitabil la resurse, pe când statele dezvoltate înțeleg că vor trebui să dereglementeze și mai mult piața, pentru a da mână liberă multinaționalelor, cele care, nu-i așa, finanțează protejarea mediului.
În transarea acestei dispute intervine, surpinzător, NASA. Directorul Institutului de climatologie al agenției spațiale americane, James Hansen, găsește momentul pentru a readuce NASA în prim-plan, după tragedia navetei Challenger, în 1986. Hansen, părintele conceptului de încălzire globală, vine și spune în 1988 în fața Congresului SUA, că schimbările climatice sunt cât se poate de reale și dramatice și că acest lucru este probat de imaginile din satelit. Practic, întreaga mișcare avea acum o bază științifica și se putea construi pe ea. Hansen nu făcea decât să reia, cu semn schimbat, teoria chimistului suedez de secol 19 Svante Arrhenius. Acesta din urmă nu era deloc speriat de încălzirea globală. Dimpotrivă, el considera că prin emiterea în atmosferă a gazelor cu efect de seră omenire ar putea scăpa de o fatalitate – o nouă era glaciară. Oamenii de știință contemporani considera și ei că o nouă eră glaciară este obligatorie în evolutia Terrei. Hansen susține însă că această încălzire este cea care va pune omenirea în pericol.
Pe această bază științifică oferită de sateliți urmează un deceniu de summituri internaționale și de mobilizare a maselor prin mijloacele de informare. Summitul Terrei de la Rio de Janeiro din 1992 este poate cel mai important. Organizarea a cazut în sarcina aceluiași canadian Maurice Strong, devenit între timp (să ne mirăm sau nu) CEO la Petro Canada și miliardar, fondator al unor companii împreună cu comerciantul de arme saudit Adnan Kashoggi (nume despre care aflăm mai recent că nu era străin ”grupului” de pe Coasta de Azur al beizadelelor foștilor nomenclaturiști din România).
Canadianul Maurice Strong se remarcă din două puncte de vedere. În primul rând, el încearcă să cointereseze multinaționalele la nivel financiar și de PR pentru ca summitului de la Rio să fie un succes pentru companii și pentru mișcarea sa. Consilier principal pentru organizarea summitului este numit miliardarul elvețian Stephan Schmidheiny. ”Ecologistul” elvețian a ajuns să fie acuzat zece ani mai târziu de cea mai mare poluare cu azbest din lume.
Pe de altă parte, Strong începe să cultive o teorie mitică legată problematica ecologiei – teoria Gaia, care arată că atmosfera terestra este dependentă de ființele ce viețuiesc pe Pământ, că Terra se comportă ca un organism viu. De la salvarea omenirii, acum se vorbește de salvarea planetei și, în noua sa haină mitică, mesajul poate avea un impact mai mare la public. Drept dovadă este faptul că astăzi ideea unui Pământ ca organism viu este pe buzele tuturor, în timp ce Apelul din 1992 care combătea această nouă teorie este total necunoscut. ”Apelul de la Heidelberg”, semnat de mii de oameni de știință și laureați ai Nobelului vorbea de o teorie ”irațională” și spunea că nu tehnologia și industria sunt cele mai mari amenințări la adresa planetei, ci ”ignoranța și opresiunea”. Apelul nu are efect. Iar războaiele pentru resurse continua, în timp ce pacifiștii preferă să se gândească mai mult la zeița Gaia decât la dramele provocate de conflicte și de prăpastia uriașa dintre Nord și Sud, ale carei consecințe lovesc astăzi Europa mai mult decât toată încălzirea climei și poluarea la un loc.
Ecologia financiară
Ultimele două decenii marchează intrarea ecologiei în faza sa financiară. Aceasta începe odată cu semnarea Protocolului de la Kyoto, în 1997, prin care statele se angajează să reducă voluntar emisiile de gaze cu efect de seră. Cum acest lucru necesită modernizari costisitoare pentru indstriile și companiile poluante din marile economii, Protocolul le vine în ajutor și stabilește un Fond de adaptare administrat de Banca Mondială. Apare astfel sistemul de permise de poluare negociabile – cu alte cuvinte marile economii pot polua cumpărând de la economiile nedezvoltate permisele de poluare pe care acestea nu le ”consumă”.
Ideea pare una eficace. Numai că, pe de o parte, aduce aminte de ideea lucrativă a indulgențelor, ce a dus la falimentul moral al Bisericii Catolice. Cea mai mare economie a lumii, SUA, nu ratifică Protocolul de la Kyoto (el intră în vigoare abia în 2005), în schimb este interesată de organizarea sistemului de permise poluare, respectiv partea lucrativă a Protocolului. Așa apare în 2003prima Bursă a Climatului, la Chicago, o afacere în care se implică fostul vicepreședinte al SUA Al Gore și un fost director al băncii Goldman Sachs, David Blood. Ecologia devine astfel o mare afacere, fundamentată științific, moralmente imbatabilă și cu un PR pe măsură. Bursa se extinde la Londra și apoi apare schema europeană a comerțului cu permise de poluare, în a cărei a treia faza de aplicare se află astăzi Uniunea Europeană.
La fel ca și în urmă cu 40 de ani, vocile care încearcă să vorbească despre impactul conflictelor militare ce susțin intersele economice asupra mediului trec aproape neauzite. Industria civilă și, implict populația, este cea care plătește prețul greu al luptei împotriva încălzirii climatice. Modernizările costisitoare necesare pentru încadrarea în limitele de poluare devin deseori rațiunea din spatele preluării unor ramuri industriale de către mari companii. Ecologia devine o afacere profitabilă, iar subiectul este extrem de bine politizat și securizat, astfel încât să fie un tabu pentru orice lider politic ce dorește pe mai departe uși deschise la nivel internațional.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.