Ioan Dobrescu a fost un simplu meşteşugar din vechea mahala bucureşteană a Batiştei, nu foarte diferită de un sat de câmpie, la anul 1802. Timp de treizeci de ani, Ioan Dobrescu a descris în câteva rânduri cele mai relevante evenimente din oraş, completându-le cu variate îndemnuri morale către fiul său, într-o lume care se dezbăra cu repeziciune de moralitate.
Oraşul la acea dată era o lume nesigură, cum era de altfel şi ţara. Trebuia să fii cu luare aminte la cele ce se petrec în jurul tău şi să fii pregătit pentru hotărâri rapide în caz de necesitate, iar acestea nu erau puţine. De pildă, epidemiile de holeră şi ciumă vizitau oraşul aproape anual (cum fac alte epidemii astăzi, de gripă sau viroză respiratorie!) şi uneori se desfăşurau cu o violenţă fără precedent, cum a fost „boala ciumii” din anii 1813-1814. Ioan Dobrescu ne povesteşte că „era o mare tulburare între norod, până când cei mai aleşi începură a-şi scoate familiile şi se făcu o frică foarte tare, cât nu ştiam ce ne facem. Mai în scurt, frică mare era, şi pe nimeni nu vedeam. Ferbea lumea în toate părţile”.
Curând, mahalagiii din Batiştei se „bucurară” de venirea „eliberatorilor” eterişti şi panduri conduşi de slugerul Tudor la 1821. Bucureştiul şi ţara gemeau de jafuri „iar câţi boieri în ţară au rămas erau tot în grijă şi necaz”. În timp ce unii îi jefuiau şi jecmăneau pe boieri, alţii „sloboziia puşti, pistoale, încât îţi lua auzul, plini de vin şi de rachiu în toate părţile, încât era o grozăvie de crailâc (adică acea şmechereală violentă şi vulgară, tipică lumii interlope n.m.) a căuta asupra frumoşilor şi lăudaţilor Bucureşti”.
Lumea astăzi e pe dosu, merge tot cu capu’n josu – din 1860
Oraşul era cufundat într-un haos de nedescris, iar „revoluţionarii” luau cai, arme, „pe unde găsea, sau neguţător fie, sau la boer, le lua. Pivniţi cu buţi cu vin sau rachiu se spărgea. Cât putea să bea, bea, cât nu, să vărsa de sta pivniţele tot pline şi umbla turbaţi precum câinii pe uliţe de mare beţie, slobozind armele. Puşcăria şi alte închisori unde să afla hoţi, pe toţi i-a însoţit cu ei. Şi care să dădeau la ei în scris, plecau la jaf, şi care nu vroia să se scrie, legaţi ca pe dobitoace îi duceau la Cotroceni de săpa şanţurile, care le făcea Todor pentru bătălie. Iar caleştile boereşti pe unde se găseau se puneau beţi în ele câte cinci şi şase de se plimbau. Iar pe drumuri, pe unde le ajungea, le sfărâmau”. Seamănă cumva cu naţionalizarea din 1949-1950, când, tot aşa, oamenii au fost somaţi să plece din casă în câteva minute, maşinile luate cu japca, oamenii mai eleganţi dezbrăcaţi de haine şi mai ales ceasuri, banii din portmoneu etc. Românii trăiesc într-o euforie ascunsă, bine dosită timp de secole, aceea de a pune mâna pe avutul altuia atunci când circumstanţele istorice o permit. Poate de aceea trăim în lentoarea asta a nemuncii, a batjocurii faţă de omul cinstit sau a aceluia care roboteşte ziua întreagă.
Vremurile se schimbau cu repeziciune la începutul secolului al XIX-lea. Aceia care prinseseră temeinic la vârsta lor înaintată anii grei şi dificili ai despoţiilor fanariote văd în prea marea libertate prost înţeleasă formele unei anarhii incipiente. Nu cu izbucniri violente, dar cu finalităţi mai temeinice, mai adânci, în toate stările de spirit. Abia trecuseră zece ani de la distrugerile „revoluţionarilor” anului 1821, că lumea trăia într-un prezent atât de alert încât tinerele generaţii se schimbau pe negândite. Iată cum „muerile umblă cu capetele goale şi tunse, dezgolite până la brâu. Oamenii îşi lepădaseră portul şi-şi luase portul strein, ca păgânii, unii nemţeşte, alţii sfranţozeşte, alţii în alte chipuri, cu părul tuns, cu zulufi ca muerile. Apoi ne amestecăm cu ei şi cei mai procopsiţi le învaţă cărţile lor, unii sfranţozeşte, alţii nemţeşte, alţii talieneşte. Şi intra învăţătura lui Volter, acela urâtul lui Dumnezeu, pe care-l au, păgânii, ca pe un Dumnezeu. Şi sfintele posturi nu le mai băgăm în seamă. Totdeauna cărnuri la mese. La biserică mergem ca la o priveală, care şi mai care, cu haine mai bune, muerile cu felurimi de podoabe drăceşti; iar nu să intrăm în biserică cu frica lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru păcate. Mai în scurt, mândria aşezase scaunul în Bucureşti. Nu credem în Dumnezeu, numai în ziduri (azi vile, castele etc.), în haine, în înşelătorii (azi devalizări de bănci, ţepe, şpăgi, comisioane), în mâncăruri bune, în beţii şi mai vârtos în curvia de faţă. Aceste le avem obişnuite, toţi de obşte. Iar mai marii noştri cu mâncătoriile lor, încât nu mai era de suferit” în cetatea noastră a Bucureştiului.
În această lume mizeră şi vulgară, bătrânul meşteşugar mai are tăria să spere că fiul său nu se va lăsa răpit de valul schimbării: „Fiule, să te fereşti de beţie, de curvie, de hoţie, de pizmă, de mânie, de înşelătorie, să nu mărturiseşti strâmb, să nu te bucuri de paguba altora, să nu râzi de sărac, să iubeşti pe vecinul tău, să cinsteşti pe mai marele tău, să fi blând şi smerit, să nu râzi fără socoteală, când vei vrea să cauţi plimbare să cauţi oameni deopotrivă, să nu te însoţeşti cu mişăii, să ceri sfat la oameni înţelepţi şi mai în scurt să te fereşti de tot lucrul acela ce vatămă sufletul şi trupul”. Un adevărat cod al manierelor pierdute, mai bine spus, irecuperabile chiar sub aspect colectiv. Tot ceea ce vedea bătrânul meşteşugar Dobrescu ca fiind bine şi frumos este cu siguranţă la mare distanţă de realităţile trăite astăzi.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.