Confesiunile unui asasin economic

Am citit (cu creionul în mână) pe nerăsuflate, ca pe un roman poliţist foarte bun, cartea Confesiunile unui asasin economic” de John Perkins, publicată în 2004, în SUA, şi în 2010, în România, la Editura Litera.

Pentru a înţelege lumea în care trăim, informaţiile primite de la mass-media din România sunt complet nesatisfăcătoare; trebuie să citim cărţi, ca această carte pe care o recomand cu căldură. Pentru a vă convinge, am selectat mai multe pasaje din această carte.

John Perkins a fost admis în 1966 la Colegiul economic al Universităţii din Boston (UB). Prin (prima) soţie cunoaşte pe unchiul Frank”, preşedinte executiv al celor mai înalte eşaloane ale Agenţiei Naţionale de Securitate (National Security Agency/NSA), cea mai puţin cunoscută – dar, după opinia multora, şi cea mai mare – organizaţie de spionaj din ţară” (p.31). Deoarece o slujbă în cadrul NSA îţi dădea posibilitatea amânării încorporării” la terminarea UB, John Perkins face testarea la NSA, în urma căreia este “catalogat ca asasin economic ideal” (p. 290).

Se alătură în 1968 agenţiei guvernamentale Peace Corps (Corpul păcii) şi este trimis în Ecuador, unde experimentează în mod direct practicile de înşelătorie şi de distrugere practicate de companiile petroliere şi de agenţiile guvernamentale, precum şi impactul lor negativ asupra culturilor băştinase şi a mediului înconjurător” (p. 290). În Ecuador, se întâlneşte, în 1970, cu vicepreşedintele unei firme de consultanţă internaţională, Chas. T. Main Inc. (MAIN), care, uneori, avea statut de colaborator al NSA”. (p. 35) În ianuarie 1971, John Perkins se angajează la MAIN ca economist şi trece printr-o instrucţie strict secretă, în Boston, în vederea calificării ca asasin economic” (p.290), unde odată implicat, eşti implicat pe viaţă” (p. 41).

John Perkins a fost asasin economic timp de zece ani, până la 1 aprilie 1980, când, deprimat, simţind că banii şi puterea l-au prins în capcană, demisionează de la MAIN.

În Prefaţa din august 2004 a cărţii, John Perkins scrie, foarte elocvent:

„„Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de ajutorare” străine către seifurile corporaţiilor-gigant şi către buzunarele acelor câteva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungându-se până la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în această perioadă de globalizare.

E cât se poate de firesc să fiu la curent cu această realitate, căci eu personal am fost nici mai mult, nici mai puţin decât un astfel de AE.”

Am scris aceste rânduri în 1982, la începutul unei cărţi având titlul provizoriu Conştiinţa unui asasin economic. Cartea era dedicată preşedinţilor a două ţări, foşti clienţi de-ai mei pe care i-am respectat şi pe care i-am considerat spirite înrudite – Jaime Roldos, preşedintele Ecuadorului, şi Omar Torrijos, preşedintele Republicii Panama. Amândoi muriseră în 1981, în tragice accidente de avion. Morţile lor nu au fost însă accidentale. Ei au fost asasinaţi deoarece se opuneau fraternizării dintre capii corporaţiilor, ai guvernului şi ai băncilor, al căror scop nu era şi nu e altul decât clădirea imperiului global. Noi, AE, am ratat ocazia de a le schimba opiniile, drept care a intrat în scenă cealaltă categorie de asasini economici, mai precis şacalii controlaţi de CIA, care ne suflau mereu în ceafă, gata să intervină.

Am fost convins să renunţ la a mai scrie această carte. Am mai început-o de vreo patru ori în decursul următorilor douăzeci de ani. De fiecare dată, decizia mea de a o reîncepe a fost influenţată de evenimentele mondiale curente: invazia americană în Panama din 1989, primul război din Golf, Somalia, ascensiunea lui Osama bin Laden. Şi totuşi, ameninţările sau mita m-au determinat de fiecare dată să mă opresc.

… Nimic din cele scrise în această carte nu este ficţiune. Este povestea adevărată a vieţii mele. În cele din urmă, un editor mai curajos, unul dintre cei care nu erau controlaţi de vreo corporaţie internaţională, a consimţit să mă ajute să trec la relatarea ei.

Această poveste trebuie istorisită. …. Dar, ceea ce mi se pare cel mai important, această poveste trebuie spusă, deoarece astăzi, pentru prima dată în istorie, o ţară are capacitatea, banii şi puterea de a schimba actuala stare de lucruri. Aceasta este ţara în care m-am născut şi pe care am slujit-o ca AE: Statele Unite ale Americii.

Ce m-a determinat oare ca, în cele din urmă, să ignor ameninţările şi mita? Răspunsul scurt şi imediat ar fi acela că unicul meu copil, Jessica (din a doua căsătorie, n.n), a absolvit liceul şi a pornit-o în lume pe cont propriu. Atunci când, nu demult, i-am vorbit despre preocuparea mea legată de publicarea acestei cărţi, împărtăşindu-i unele din temerile mele, ea mi-a răspuns astfel:

– Nu-ţi fie teamă, tati! Dacă ţi se întâmplă ceva, voi continua eu de acolo de unde ai rămas tu. Trebuie să facem asta pentru nepoţii pe care sper să ţi-i pot dărui într-o bună zi.

Aceasta este versiunea scurtă a răspunsului.

Versiunea mai lungă este asociată devotamentului meu pentru ţara unde am crescut, pentru idealurile exprimate de Părinţii fondatori, profundului meu ataşament faţă de Republica americană ce promite astăzi tuturor oamenilor, de pretutindeni, „dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii”, precum şi hotărârii pe care am luat-o după 11 septembrie (2001, n.n.) de a nu mai sta cu mâinile în sân, pe margine, în vreme ce asasinii economici (AE) transformă această republică într-un imperiu global. Acesta este scheletul versiunii răspunsului meu lung, … .

…. Datoria mea (ca AE, n. n.), … , era „de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim – pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice şi aeroporturi. Deţinătorii companiilor de inginerie tehnologică/construcţii din Statele Unite au devenit fabulos de bogaţi”.

Astăzi, vedem rezultatele acestui sistem cuprins de amoc. … Douăsprezece milioane de familii din chiar Statele Unite nu ştiu ce vor pune mâine pe masă la micul dejun. … Raportul venitului unei cincimi din populaţia din cele mai bogate ţări faţă de cel al unei cincimi din cele mai sărace a ajuns de la 30 la 1, în 1960, la 74 la 1, în 1995. Statele Unite cheltuiesc peste 87 de miliarde de dolari pentru a purta războiul din Irak, în timp ce Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că, dacă am folosi mai puţin de jumătate din această sumă, am putea asigura apă potabilă, alimentaţie corespunzătoare, servicii sanitare şi educaţia elementară fiecărui locuitor de pe planetă.

Şi ne mai mirăm de ce ne atacă teroriştii?

Unii ar pune problemele noastre actuale pe seama unei conspiraţii organizate. Mi-aş dori ca totul să fie atât de simplu. Membrii unei conspiraţii pot fi depistaţi şi aduşi în faţa justiţiei. Doar că acest sistem este alimentat de ceva mult mai periculos decât conspiraţia. El nu este condus de o mână de oameni, ci de un concept care a ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul omenirii şi cu cât este mai mare această creştere, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei. Această credinţă are şi un corolar: cei care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul-plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate. Acest efect este întărit de concepţia conform căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe dintre problemele noastre actuale, constituind, probabil, şi motivul pentru care teoriile conspiraţiei abundă. Când femeile şi bărbaţii sunt recompensaţi pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent corupător. Când echivalăm consumul lacom al resurselor naturale cu sfinţenia, când ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu indivizi care duc o viaţă lipsită de cumpătare, când considerăm că uriaşe părţi din populaţie sunt subordonate unei elite minoritare, atunci chiar că o căutăm cu lumânarea. Şi o şi găsim.

În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră le susţin atât viziunea găunoasă, cât şi corolarul acesteia. ….

Corporatocraţia nu este o conspiraţie, deşi membrii ei împărtăşesc valori şi ţeluri comune. Una din funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua şi de a extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit”, precum şi proprietăţile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sunt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie, servind, în consecinţă, intereselor noastre superioare. Indivizi ca mine primesc salarii scandalos de mari pentru a da coerenţă sistemului. Dacă dăm greş, o formă şi mai diabolică de asasin economic, şacalul, intră în scenă. Iar dacă şi şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.

Aceasă carte reprezintă confesiunea unui om care, pe vremea când era AE, făcea parte dintr-un grup relativ restrâns. În prezent, indivizi care joacă un asemenea rol abundă. Ei poartă titluri eufemistice, se plimbă pe coridoarele de la Monsanto, General Electric, Nike, General Motors, Wal-Mart şi pe cele ale aproape tuturor companiilor importante din lume. Într-o accepţiune cât se poate de reală, Confesiunile unui asasin economic este nu numai povestea mea, ci şi a lor.

Ea este însă şi povestea lumii dumneavoastră şi a lumii mele, a primului imperiu cu adevărat global. Istoria ne avertizează că, dacă nu vom reuşi să schimbăm această poveste, sfârşitul tragic ne este asigurat. Imperiile nu durează la infinit. Rând pe rând, toate s-au năruit groaznic. În goana lor după o dominaţie tot mai extinsă, ele au distrus numeroase civilizaţii, pentru ca apoi, la rândul lor, să se prăbuşească. Nici o ţară sau vreo uniune de ţări nu poate progresa pe termen lung, bazându-se pe exploatarea celorlalţi.

Această carte a fost scrisă pentru ca noi să luăm aminte şi să ne remodelăm povestea. Sunt sigur că, în clipa în care suficient de mulţi dintre noi vom deveni conştienţi de felul în care suntem exploataţi prin angrenajul economic care generează un apetit insaţiabil pentru resursele naturale mondiale şi care se reflectă în sisteme de favorizare a sclaviei, atunci nu vom mai tolera această situaţie. Vom ajunge să ne reconsiderăm rolul în această lume în care o mână de indivizi înoată în bogăţie, în vreme ce majoritatea se îneacă în mizerie, poluare şi violenţă. …

A admite existenţa unei probleme reprezintă primul pas către găsirea unei soluţii. Mărturisirea unui păcat este începutul pocăinţei. Prin urmare, fie ca această carte să însemne primul pas către salvarea noastră. ….”

Din cuprinsul cărţii, am ales următoarele pasaje:

Din cauza proiectelor AE, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetăţeni, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa, sub forma concesiunilor petroliere.” (p. 22, 23)

… Asasinii economici eşuaseră în Irak şi în Venezuela, dar reuşiseră în Ecuador; acum aveam să-l stoarcem de tot ceea ce ne putea da.” (p. 23)

Ecuadorul este una din ţările tipice, aduse de AE în dependenţă economică şi politică totală.” (p. 23)

„ … meseria mea (de AE, n.n.) avea două obiective principale. Primul era să justific uriaşele împrumuturi internaţionale care direcţionau banii înapoi către MAIN sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. În al doilea rând, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru MAIN şi alţi contractori din SUA), astfel încât să cadă pentru totdeauna în plasa creditorilor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.” (p. 41)

…discutam deschis despre esenţa înşelătoare a PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate rezulta din creşterea profitului pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci, şi mai săraci. Şi, totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca progres economic.”(p. 42, 43)

„Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului XX, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global.” (p. 43)

Când vorbeam despre puterea celo mici … . Ştiam că nici unul dintre ei nu avea cum să ştie un lucru: corporatocraţia, banda ei de asasini economici şi şacalii care aşteptau în fundal nu le vor permite niciodată „micuţilor” să preia controlul.” (p. 114)

Acest deceniu (anii 1960, n.n.) a deschis calea economiei keynesiene şi ideii că guvernul ar trebui să joace un rol important în managementul pieţelor şi în asigurarea unor servicii, cum ar fi, de pildă, cele legate de sănătate, ajutor de şomaj şi alte forme de asigurare socială. Ne îndepărtam de vechile premise care susţineau că pieţele se reglează singure şi că intervenţia statului trebuie să fie minimă.” (p. 114)

… eram fascinaţi cu deosebire de rolul jucat de McNamara în calitate de preşedinte al Băncii Mondiale, o slujbă pe care a acceptat-o după ce a părăsit postul de ministru al apărării.” (p. 115)

Acum înţeleg că cea mai mare şi cea mai sinistră contribuţie a lui McNamara la istorie a fost să manevreze Banca Mondială până la a o transforma într-un agent al imperiului global la o scară inexistentă până acum în istoria lumii. Tot el a fost şi cel care a stabilit un precedent. Capacitatea lui de a umple golurile existente între componentele esenţiale ale corporatocraţiei avea să fie preluată de succesorii săi. De exemplu, George Schultz, a fost ministru de finanţe şi preşedinte al Consiliului Politicii Economice în timpul lui Nixon, a deţinut funcţia de preşedinte la Bechtel, devenind sub Reagan ministru de externe. Caspar Weinberger a fost vicepreşedinte la Bechtel şi consilier general, iar, mai târziu, ministru al apărării sub Reagan. Richard Helms a fost director al CIA sub Johnson şi apoi a devenit ambasador în Iran, sub Nixon. Richard Cheney a fost ministru al apărării în timpul lui George H.W. Bush, preşedinte la Halliburton şi vicepreşedinte al SUA sub preşedinţia lui George W. Bush. Până şi un preşedinte al Statelor Unite,

George H.W. Bush, a început ca fondator al Zapata Petroleum Corp. (cea care va deţine United Fruit Company, în Guatemala – p. 108), a slujit ca ambasador la ONU sub Nixon şi Ford şi a fost directorul CIA în timpul preşedinţiei lui Ford.” (p. 116)

Aveam mereu în minte adevăratele obiective: plăţile către firmele din SUA trebuiau umflate, iar Arabia Saudită trebuia să devină din ce în ce mai dependentă de Statele Unite. Nu mi-a luat mult până să-mi dau seama că cele două erau foarte strâns împletite; aproape toate proiectele noi de dezvoltare vor necesita o actualizare şi întreţinere permanente, deoarece se bazau pe tehnologia de ultimă oră, aceasta pentru a ne asigura că tot companiile care le-au construit le vor asigura şi întreţinerea, şi modernizarea.” (p. 124, 125)

Bruno a venit cu o idee de abordare inovatoare a previziunilor: un model econometric bazat pe scrierile unui matematician rus de la începutul secolului. Modelul presupunea atribuirea de probabilităţi subiective estimărilor privind creşterile dintr-un anumit sector economic. Părea instrumentul ideal pentru a justifica ratele umflate ale creşterii pe care doream să o prezentăm în vederea obţinerii unor împrumuturi imense, iar Bruno m-a rugat să văd ce putem face referitor la acest plan.

Am adus în departamentul meu un tânăr matematician de la MIT, dr. Nadipuram Prasad, şi i-am pus la dispoziţie un buget. În şase luni, el a dezvoltat metoda Markov de modelare econometrică. ….

Era exact ceea ce ne doream: un instrument care să „demonsteze” ştiinţific faptul că noi le făceam ţărilor o favoare, ajutându-le să contracteze datorii pe care nu aveau cum să le achite nicicând în totalitate. În plus, numai un econometrist foarte iscusit, cu o grămadă de timp şi de bani, ar fi fost capabil să priceapă chichiţele şi încâlciturile metodei Markov sau să pună sub semnul întrebării concluziiile sale.” (p. 141, 142)

Un sistem bazat pe figuri publice corupte nu acceptă cu plăcere personalităţile publice care refuză să fie corupte.” (p. 146)

„…în 2003, Statele Unite au invadat Irakul, pentru a doua oară în puţin mai mult de un deceniu. Asasinii economici eşuaseră. Şacalii eşuaseră. Aşa că tineri şi tinere erau trimişi să ucidă şi să moară în nisipurile deşertului.” (p. 273)

„Statele Unite tipăresc o valută care nu este susţinută de aur. Într-adevăr, aceasta nu se sprijină pe nimic altceva decât pe încrederea pe care întreaga lume o are în economia noastră şi în capacitatea noastră de a stăpâni forţele şi resursele imperiului pe care l-am creat pentru a ne susţine.

Capacitatea de a tipări moneda de schimb ne dă o putere imensă. Aceasta înseamnă că, printre altele, noi putem continua să acordăm împrumuturi care nu vor fi plătite niciodată – dar şi că noi înşine putem acumula datorii uriaşe. La începutul anului 2003, datoria naţională a Statelor Unite a depăşit şocanta cifră de şase trilioane de dolari, estimându-se că ea va ajunge până la şapte trilioane până la sfârşitul anului – în linii mari, 24.000 dolari pentru fiecare cetăţean al SUA. Mare parte din această datorie este datorată ţărilor din Asia, mai ales Japoniei şi Chinei … .

Atâta timp cât lumea acceptă dolarul ca monedă de referinţă, această datorie excesivă nu reprezintă un obstacol serios în calea corporatocraţiei. În orice caz, dacă o altă monedă de referinţă va apărea în locul dolarului şi dacă unii dintre creditorii Statelor Unite (Japonia sau China, de pildă) ar decide să îşi revendice datoriile, situaţia

s-ar schimba dramatic. ….

De fapt, în prezent existenţa unei astfel de monede de referinţă nu mai este ipotetică; euro a intrat pe scena financiară internaţională la 1 ianuarie 2002 … . Euro oferă o ocazie unică pentru OPEC, dacă acesta alege să-şi ia revanşa pentru invazia din Irak sau dacă, dintr-un alt motiv, decide să-şi îndrepte forţele împotriva Statelor Unite. O decizie luată de OPEC de a substitui dolarul cu euro ca monedă-standard de referinţă ar zgudui imperiul din temelie.(p. 274, 275)

În Epilogul cărţii, John Perkins scrie, printre altele:

Puneţi-vă personal următoarele întrebări. … Cum aş putea să-i fac pe copiii noştri să înţeleagă că oamenii care trăiesc în lux, dar vor din ce în ce mai mult, au vieţi dezechilibrate, trebuind să fie compătimiţi şi, în nici un caz , absolut niciodată, luaţi drept model, chiar dacă ei ni se prezintă, prin intermediul mass-media pe care o controlează, drept simboluri culturale şi încearcă să ne covingă de faptul că apartamentele de lux şi iahturile aduc fericirea? …” (p. 288)

Curajul moral unic al lui John Perkins de a scrie această carte, de dragul Statelor Unite, mi-a dat şi mie curajul să scriu acest articol despre cartea lui, de dragul României, care la ora aceasta probabil că este împânzită de asasini economici de tot felul.

P.S. În 2014, graţie eforturilor organizaţiilor Pachamama România şi Heritage – Partener UNESCO, John Perkins s-a aflat în România, ţinând seminarii pe baza cărţii sale la universităţile „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (9 oct.), „Ştefan cel Mare” din Suceava (10 oct.), „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (13 oct.) şi Academiade Studii Economice din Bucureşti (16 oct.). Cu această ocazie, Ion Longin Popescu a publicat în Formula AS un interviu cu John Perkins luat prin Skype, interviu publicat şi la adresa http://www.cotidianul.ro/john-perkins-dati-chevron-afara-din-tara-nu-puteti-avea-incredere-in-ei-249633/ Printre altele, John Perkins ne-a avertizat să ne ferim de compania Chevron (care are 4 acorduri petroliere pentru gaze de şist în România). Din fericire, recent, Chevron a anunţat că părăseşte România.

Afrodita Iorgulescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.