Confuzia valorilor – de pildă, accesul la demnităţi al celor necalificaţi, „combaterea” corupţiei de către cei mai corupţi, clamarea democraţiei de către cei care o desfigurează, a moralei de către arivişti – este prea răspândită în România actuală pentru a mai fi nevoie de lămuriri. Evidenţele empirice sunt abundente şi grăitoare. Iar când o societate a apucat pe această rută funestă, este anevoios ca vreo instituţie să scape. Nici universităţile nu sunt scutite de confuzia valorilor. Să luăm în seamă câteva fapte.
În definitiv, universitarul nu ar trebui să se legitimeze altfel decât prin operă. Nu doar universitarii au scrieri (jurnaliştii, scriitorii au, de asemenea), dar universitarii au prima obligaţie de a da ceea ce se cheamă, la propriu, operă. Adică un ansamblu coerent de scrieri ce aduc o înnoire a cunoaşterii printr-o abordare sistematică. Opera o dau şi alţii, dar aceasta intră – cel puţin în societatea modernă – primordial în obligaţia universitarului.
Ştim prea bine că în cunoaştere ne aflăm în epoca diferenţierii ştiinţelor şi că este dificilă aducerea disciplinelor la un numitor comun, spre a evalua performanţele. Deocamdată nu-l avem, iar ideea „ştiinţei unitare”, cu care odinioară Carnap şi Hempel se consolau, rămâne, în practica cercetării, neconfirmată. Genul operei se diferenţiază oricum în funcţie de ştiinţe. De aceea, este adecvat să spunem că de la cei care fac ştiinţe ale naturii ne aşteptăm la descoperiri experimentale cu efecte tehnologice, mai ales; de la matematicieni aşteptăm teoreme şi calcule; de la sociologi se aşteaptă identificarea de corelaţii ale societăţii; de la istorici, literaţi, teologi, filosofi ne aşteptăm la monografii istorice, literare sau teoretice; de la toţi ne aşteptăm la ipoteze şi teorii, iar de la ultimii la sisteme teoretice. Iar specificările pot continua.
Nu intru aici în ampla discuţie privind aspectele de metodologie, de epistemologie şi de teoria ştiinţei implicate, pe care le-am tratat, de altfel, în altă parte (în Andrei Marga, „Introducere în metodologie şi argumentare filosofică”, Dacia, Cluj, 1992; Andrei Marga, „Argumentarea”, Academia Română, Bucureşti, 2010). Este suficient să reţinem că prestaţia diferiţilor specialişti, în funcţie de discipline, se măsoară, în mod natural, cu criterii inevitabil diferite (în pofida situaţiei din România actuală, în care, datorită îngustimii de optică şi lipsei culturii ştiinţifice a decidenţilor actuali, se aplică abuziv şi mecanic cam aceleaşi criterii în toate disciplinele!).
Mai este de adăugat că, în virtutea unui ideal cultural neerodat de timp, universitarul este nu numai autor de operă, ci şi o conştiinţă trează în comunitate, care intervine, argumentat, în favoarea soluţiilor ce duc înainte. Aşa cum spunea, chiar la Universitatea Babeş-Bolyai, neuitatul Bronisław Gyeremek, „intelectual este cel care se dedică celorlalţi”. Toma d’Aquino pune oamenii mereu pe direcţia matură cu deviza „a nu spune adevărul este păcat”. Aşa stând lucrurile, subterfugii ale laşităţii, precum „neutralismul” sau oportunismul, ce trec la noi ca înţelepciuni, se demască drept ceea ce sunt, în fapt, adică „păcate”.
Patologiile ce ţin de confuzia valorilor sunt, în universităţi, din nefericire, în ultimii ani, tot mai multe. Un regim anacronic, ce parazitează România şi o stoarce de vlagă, le-a încurajat şi extins continuu în ultimii trei ani. Le redau succint pe cele mai izbitoare de astăzi.
Sunt în universităţi persoane care se dau profesori universitari cu acte în regulă, cărora nimic nu le lipseşte, afară de operă şi cultură. Expansiunea învăţământului universitar de după 1989 a creat oportunităţi şi, obiectiv, şanse de profesuri mai mari ca oricând înainte. Sunt succese incontestabile şi evidente în crearea de noi profesori, dar sunt şi soluţii discutabile: persoane cu scrieri subţirele, unii devenind afacerişti în profesie, ba chiar plagiatori dezinvolţi, adăpostiţi sub funcţii pompoase. Efortul continuu, enorm, şi sacrificiul de sine presupuse de operă depăşesc aceste persoane.
În această situaţie, unii profesori universitari caută înlocuitori de performanţă. Unii apucă vârtos ideologiile aflate la îndemână – „apolitismul”, „oportunismul carpatic”, „activismul politic” – pentru a se gonfla. S-a reluat, din păcate, năravul de dinainte de 1989, de a face cadre didactice universitare din ocupanţi de funcţii politice ori administrative sau din servitori de cauze private. Ei se mişcă lejer prin viaţa universitară sub pavăza unei solicitări de performanţă redusă.
Alt grup, al doilea, se agaţă de legislaţia învăţământului din 2011, care a reluat măsura aplicată de legionari în 1940 (şi a dus la eliminarea atunci din universităţi a lui Nicolae Iorga, Emil Racoviţă, Dimitrie Gusti etc.), şi caută să ocupe poziţiile celor eliminaţi. O învrăjbire stearpă a generaţiilor, care confundă obstinat vârsta cu valoarea, a ocupat deja scena României şi împiedică cercetarea ştiinţifică şi dezbaterea culturală efectivă. Noii legionari ai zilelor noastre nu aduc nimic nou, afară de lipsa oricărui ideal.
Sunt apoi cei din al treilea grup, care luptă pentru funcţii în administraţia academică spre a dobândi importanţă profesională. Mai are trecere iluzia că devii universitar veritabil fiind decan sau rector, oricum ceva în care decizi soarta altora. Desigur că astfel de funcţii trebuie exercitate de cineva, dar de cineva merituos.Nu ar trebui, însă, să confundăm universitarul cu deţinătorul de funcţii. Universitarul se susţine, în mod natural, prin opera proprie şi demnitate. Noii activişti se „adaptează” – dar nu la exigenţele operei, ci la aranjamentele din jur – şi fac din adaptare o virtute.
Al patrulea grup e compus din cei care vor să fie recunoscuţi prin publicaţii ISI. S-a ajuns până la situaţia în care, pe uşa unor birouri, s-a scris emfatic „aici se produc ISI”, ca şi cum acesta ar fi însuşi scopul cercetării. În chip evident, nu se înţelege problema: ISI este un instrument excelent de stimulare a preocupării pentru vizibilitatea articolelor ştiinţifice, dar ne înşelăm dacă credem că ISI dispensează de cultură, de obligaţia înnoirii cunoaşterii, de datoria impactului tehnologic sau, respectiv, cultural. În fapt, destule artificii profesionale şi imposturi se ascund tocmai în spatele publicaţiilor ISI.
Al cincilea grup îşi caută legitimitatea nu prin publicaţii, ci prin granturi şi programe europene. Se trece cu vederea faptul că – oricât de utile sunt – nici granturile, nici programele europene nu testează nicidecum anvergura personalităţii şi nu substituie opera la care este dator profesorul care se respectă pe sine. Pe lângă faptul că, în România, accesul la granturi şi programe europene este deja marcat de politizare primitivă şi fraude.
Mai nou se îngroaşă grupul – al şaselea – compus din cei care vor să se legitimeze prin apel la susţinerea serviciilor secrete, din ţară sau din afara ţării. Un nărav pe care toţi îl credeam părăsit în 1989 revine viguros, aproape făţiş în România de astăzi. Se observă deja cu ochiul liber cariere academice gomoase, dar cu performanţe de fapt modeste (care trec, până la Curtici şi Albiţa, drept importante, dar se cam opresc acolo). Sunt cariere care nu au altceva la bază decât intensificarea propagandistică, obţinută prin mobilizări oculte. Se văd lesne astfel de lucruri în aceste zile, în care unele universităţi îşi stabilesc conducerile: aici se înghesuie persoane cu pregătire oarecare în specialitate şi cu rezultate în fapt provinciale, neavând alt suport decât sprijinul din umbră (opera proprie rămânând mereu ceva de viitor). O activare bruscă a reţelelor secrete se trăieşte vizibil şi se observă pretutindeni: în institute de cercetare, în biblioteci, în articole de presă etc. Faptul este uimitor după două decenii în care a prevalat normalitatea: serviciile publice şi serviciile secrete şi-au respectat, fiecare, menirea.
Nu este corect şi echitabil să-i bănuim pe toţi profesorii universitari că aparţin neapărat unuia dintre grupurile amintite. Covârşitoarea parte a universitarilor din România de astăzi sunt personalităţi veritabile. Dar confuzia valorilor, pe care am ilustrat-o succint, riscă să-i pună în pericol inclusiv pe profesorii universitari reali, subordonându-i celorlalţi sau diluându-le importanţa. Din nefericire, dezbaterea care duce cunoaşterea înainte este sufocată acum de pălăvrăgeala unora produşi de această confuzie, pe care corpul academic îi izolează anevoios.
România va ieşi din marasmul valorilor, în care se afundă pe zi ce trece – inclusiv din cel al valorilor universitare –, de îndată ce va înlocui un regim care a adus-o în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne şi va cultiva din nou ceea ce izbăvitorul 1989 a promis – „spiritul liber” şi „dezbaterea argumentativă în interes public”. Că este vorba – precum în orice societate din epoca modernităţii târzii –, înainte de orice, de o schimbare politică, se înţelege de la sine.
Dincoace, însă, de schimbarea de politică, sunt oamenii, în acest caz universitarii înşişi. Deja rectorul Constantin Daicoviciu îşi punea întrebarea: de ce creativitatea s-a redus la unele ştiinţe, în anii şaizeci, faţă de perioada interbelică? El a răspuns indicând selecţia ideologică impusă în 1948. Întrebarea trebuie reluată, prin forţa lucrurilor, astăzi. Sunt două explicaţii de dat acum. La noi, prea puţini folosesc stagiile în exterior, abundente după 1989, pentru pregătire intensă şi elaborarea de lucrări durabile. A doua explicaţie rămâne selecţia de personal, care a adus în catedre nu numai valori profesionale, ci şi persoane cu o pregătire precară, în cel mai bun caz de nişă, efectiv inculte şi gata să slujească orice cauză.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.