În ultimii ani s-a constatat un fenomen foarte interesant. Băncile centrale suverane au tipărit bani, exportatorii (de resurse naturale şi produse ieftine) au absorbit tipăriturile, moment de la care s-au preocupat să convertească aceste tipărituri în valori tangibile. Această situaţie a transformat cenuşăresele sectoriale de alaltăieri în prinţesele cu mare căutare de ieri şi astăzi. Potenţialul agricol românesc, dat de pământul atât de fertil, nu putea scăpa din acestă reaşezare a priorităţilor. Efectul net, în curs de derulare, este acela al consolidărilor masive de suprafeţe agricole.
Faptul că la timpul acesta se aşteaptă să intre în vigoare în România clauza de deschidere a pieţei terenurilor agricole pentru persoanele fizice din UE, ca parte din Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, impune o dată în plus nevoia unei evaluări a situaţiei şi perspectivelor agriculturii. În continuare, vom schiţa problematica din trei perspective care deocamdată lipsesc din discursul public românesc. După aceea vom propune două măsuri legiferabile care să nu contravină angajamentelor existente, dar să ţină seama de interesul românesc pentru dezvoltare durabilă în condiţii de securitate alimentară.
1. Istoria politică şi economică din România începutului de secol XX ne aminteşte de situaţia agriculturii după reforma agricolă din 1864. Peste jumătate din suprafaţa agricolă era în posesia marilor latifundiari, care preferau să nu îşi administreze singuri domeniile, ci să îşi petreacă timpul cu alte ocupaţii la oraşe. Pe această cale a apărut categoria arendaşilor, intermediarii dintre proprietari şi ţărani care au agravat situaţia ţărănimii, în special în jurul marilor latifundii din Moldova, printre cele mai întinse din Europa acelei epoci. În 1907, din 180 de mari proprietari funciari, doar 40 preferau să nu-şi arendeze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti. Circa 80 la sută din populaţia României se întreţinea din gospodării agricole. Dar mai mult de 60% dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare şi mai puţin de 5 vite, în timp ce pentru întreţinerea unei familii erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. De aceea, aceşti ţărani erau nevoiţi să ia în arendă câteva hectare de pământ din moşia locală, prin înţelegere cu arendaşul moşiei. Rezultatul nemulţumirii ţăranilor săraci gâtuiţi de impunerile arendaşilor a dus la răscoala sângeroasă de la 1907.
În prezent asistăm la o tendinţă de acumulare a suprafeţelor agricole, în condiţiile în care aproape jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural din agricultura de subzistenţă, iar pentru exploatarea marilor suprafeţe de teren se foloseşte mai puţină mână de lucru. În condiţiile dezagregării statului social, a permite marile aglomerări de pământuri creează condiţiile sărăcirii celor din mediul rural românesc mult sub limitele demnităţii umane.
2. Proprietarii suprafeţelor mari de teren agricol au libertatea să facă ce doresc cu recoltele lor, să le vândă pe pieţe avantajoase sau să le vândă statului. În anii în care natura nu ajută agricultura iar proprietarii îşi vând grânele în afara ţării, statul este obligat să cumpere cereale de pe piaţa internaţională, la preţuri mari, sau chiar să recurgă la cumpărarea de grâne româneşti scumpe, deşi ele fuseseră subvenţionate de către acelaşi stat. Securitatea alimentară a populaţiei ţării nu este asigurată în aceste condiţii. Trebuie spus că, atât în vestul Europei, cât şi în Statele Unite, sistemul subvenţiilor de stat acordate agriculturii se păstrează, deşi acest aspect subminează politicilecomerciale ale acestor state cu restul lumii. Aceasta este o indicaţie foarte clară că securitatea alimentară este una din preocupările perene chiar şi ale guvernelor care propagă ideologia liberului schimb şi a neintervenţiei statului în economie.
3. Deocamdată nu se poate afirma cu certitudine care va fi efectul politicii de vânzare de terenuri agricole către cetăţenii europeni, persoane fizice sau juridice – suprafaţe de teren, migraţie inversă, folosinţe etc. Incapacitatea de a estima efectul acestei politici într-un domeniu vital este o vulnerabilitate de ţară. Cert este că România va deveni cu atât mai vulnerabilă cu cât se vor vinde suprafeţe mai mari de teren. Într-adevăr, această posibilitate trebuie considerată împreună cu aceea a destrămării Uniunii Europene, al cărei viitor nu este foarte previzibil nici pe termen scurt. Gesturile definitive pe care alţi vecini au ştiut să le amâne noi le vom lua în piept cu riscurile de rigoare. Pentru a controla acest factor s-ar putea impune cumpărătorilor străini cerinţa de a trăi în România.
În concluzie, considerăm că legea de vânzare a terenurilor agricole ar trebui să includă următoarele prevederi:
a. Impozitarea progresivă a terenurilor agricole care depăşesc o suprafaţă minim necesară unei familii extinse care-şi gospodăreşte singură pământul cu utilaje moderne; membrii de familie care locuiesc şi gospodăresc împreună cu contribuabilul – persoană fizică – vor răspunde solidar cu acesta pentru plata impozitului. Membrii asociaţiilor agricole sau ai societăţilor agricole răspund fiecare de obligaţie în raport cu suprafaţa de teren agricol adusă în societate.
b. Vânzarea terenurilor agricole conform prevederilor legii prin Agenţie sau direct de la un proprietar să presupună plata unei taxe de cumpărare, în sarcina cumpărătorului, indiferent de suma plătită în mod real prin actul de vânzare/cumpărare. Această taxă progresivă se aplică automat la suprafaţa deja deţinută conform cu intabularea la zi de la Cadastru.
Avantajele acestei propuneri sunt:
– Nu li se răpeşte micilor deţinători de teren agricol şansa de a-şi asigura traiul din exploatarea pământului.
– Se descurajează acumularea de suprafeţe prea mari de teren. Cei care doresc beneficii mari de pe suprafeţe mari agricole vor trebui să-şi împartă beneficiile şi cu statul român, care le va redistribui direct sau indirect şi mai micilor agricultori prin subvenţii sub diferite forme.
Aceaste propuneri restabilesc echitatea, fără a greva bugetul statului sau a încălca angajamentele existente, şi feresc România de vulnerabilităţi cunoscute şi incertitudini deopotrivă. În fond, securitatea cluburilor la care România a aderat şi în numele căreia se fac atâtea scade odată cu insecuritatea României. Problema trebuie pusă deja în termenii următori, ai interesului reciproc: România nu trebuie angrenată în structuri care o slăbesc, iar structurile în care România este prezentă şi activă nu ar trebui să devină vulnerabile din cauza situaţiei din România.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.