Mai poate continua globalizarea? Unii o critică cu mijloace simpluţe care exprimă doar nemulţumirea, fără a oferi alternative. Alţii cred că în globalizare se atinge culmea dezvoltării şi propovăduiesc o deontologie ipocrită. Și unii, şi ceilalţi se înşală. Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport şi nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte.
Nu reiau explicitarea globalizării pe care am făcut-o în altă parte. Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică, criteriile de performanţă sunt ale unei pieţe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara lumii. Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul şi fasonează cunoştinţele, ştirile care se distribuie şi sensibilităţile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul îşi pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică. Începând cu argumentarea lui Robert Reich (The Work of Nations, Vintage, Random House, New York, 1992) şi cu administraţia lui Bill Clinton, s-a asumat că, protejând o industrie, se dezavantajează altele, că produsele străine penetrează oricum frontierele, că, în condiţii de protecţionism, consumatorul american plăteşte mai mult şi s-a trecut la demontarea protecţionismului. Iar de aici a început istoria globalizării în înţelesul precis din zilele noastre.
Se poate observa că, dacă modernizarea a avut o sursă religioasă (cum a arătat deja Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1909), globalizarea a venit din altă parte, în fapt, din noul nivel al informaticii şi al electronicii şi din noua strategie de valorificare a investiţiilor. Globalizarea a avut, aşadar, rădăcini tehnice şi economice şi a rămas înţeleasă ca înlăturare a obstacolelor comerţului dintre state şi folosire a mijloacelor create de revoluţia din informatică şi electronică. În această conotare, globalizarea a şi căpătat o forţă de penetraţie neobişnuită, dar şi limite ce se percep pe scară tot mai largă.
Pentru a o înţelege, globalizarea trebuie distinsă de internaţionalizare, care înseamnă răspândirea de procedee şi bunuri în cadrul altor naţiuni. Globalizarea nu invită la uniformizare, cum cred mulţi, ci mai curând la a-ţi pregăti produsele (fizice şi intelectuale) pentru o competiţie care nu este locală, nici naţională, nici chiar regională, ci cuprinzătoare. Într-o astfel de competiţie câştigă cel care imprimă mai multă inteligenţă şi inovaţie în produsul său.
Pe de altă parte, globalizarea nu este nicidecum un fel de stadiu final al istoriei în care toate se nivelează şi începe – cum s-a crezut naiv, mai ales de către adepţii lui Karl Popper – un fel de „administraţie mondială” a lucrurilor. Globalizarea nu demolează principiul naţional şi nu a dus, cum spera globalismul, la o societate cosmopolită în care diversele naţiuni se omogenizează. Nu s-a ajuns la omogenizări etnice, ci, poate surprinzător, la intensificarea naţionalismelor.
Identitatea naţională este „provocată”, însă, de globalizare, la două schimbări majore în raport cu accepţiunea strict teritorială sau literală sau literară, cultivată astăzi de intelectuali întorşi cu faţa spre trecut. Această identitate trebuie acum să se consacre prin performanţe (inclusiv tehnico-economice, ştiinţifice, sociale şi intelectuale), dacă vrea să conteze, iar aceste performanţe trebuie să fie din cele recunoscute pe piaţa globală. Ambele schimbări sunt în sensul ieşirii din autocentrarea propagandistică, de fapt din formula “noi ştim mai bine şi ne suntem suficienţi nouă înşine”, spre comparare cu ceilalţi şi învăţare din experienţe mai bune.
Mulţi confundă globalitatea, globalizarea şi ideologia globalismului. Lămurirea acestora a fost însă de mult operată (vezi Ulrich Beck, Was ist Globalisierung? Irrtümer des Globalismus – Antworten auf Globalisierung, 1997). „Globalitate” înseamnă cadrul de referinţă al acţiunilor, care este lumea. „Globalizarea” este politica iniţiată în anii nouăzeci de cea mai puternică economie a lumii, ce constă în liberalizarea schimburilor economice cu alte ţări. Prin „globalism” se înţelege ideologia conform căreia liberalizarea ar fi soluţia la orice problemă, competiţia ar reprezenta singurul mecanism de progres al istoriei, iar formarea pieţei mondiale ar constitui ţinta rezonabilă a umanităţii. Deja Ulrick Beck a argumentat convingător împotriva acestei ideologii arătând că ponderea realităţilor naţionale şi a tradiţiilor de convieţuire este considerabilă şi trebuie absorbită în concepte. Globalismul nu o face şi rămâne, de aceea, doar o ideologie.
Globalitatea pare să fie „ireversibilă (unrevidierbare Globalität)” şi ne pretinde să fim gata să vedem ceea ce se petrece nu numai acasă, ci şi în lume şi să comparăm ceea ce facem noi înşine cu ce fac şi cum fac alţii. Dar ea nu cere nimănui să dilueze sau să ignore comunitatea în care trăieşte. Luând-o cu luciditate în seamă, „nu se poate şi nu se vrea nicidecum reprezentarea vreunei alternative la arhitectura naţional-statală a politicii şi a democraţiei”. Globalismul, în schimb, operează cu idealul tacit al „statului transnaţional” şi comite erori cu consecinţe practice. Ulrick Beck le-a rezumat memorabil când a vorbit de „reducerea noii complexităţi a globalităţii şi globalizării la o dimensiune, cea economică, care este gândită de asemenea liniar, drept continuă extindere a dependenţelor de pe piaţa mondială”; considerarea doar a efectelor stimulatoare pentru competiţie a reducerii tarifelor vamale, nu şi a dificultăţilor pe care le generează în diferite locuri; reducerea globalizării la internaţionalizarea organizărilor unor puteri economice; încercarea de a deriva politica, ştiinţa, cultura din simpla mişcare a economiei de piaţă; considerarea viitorului doar din punct de vedere economic şi tehnologic, în mod liniar, ca prelungire a prezentului; răspândirea unui sentiment de angoasă şi groază, ce ajunge să paralizeze acţiunea politică; stimularea paradoxală a unui „protecţionism la negru”, care este contraproductiv sub aspect economic; generarea indirectă a unui „protecţionism verde”, care nu mai ia în seamă „globalitatea crizei ecologice”; relansarea „protecţionismului roşu”, constând în îmbrăcarea luptei împotriva globalizării în costumele luptei de clasă.
Globalizarea nu a fost întâmpinată doar cu aplauze. Căci, aşa cum Joseph E. Stiglitz a arătat concludent (Globalization and Its Discontents, 2002), sunt cazuri în care liberalizarea comercială a dus la stimularea creşterii economice, dar şi multe cazuri în care a inhibat dezvoltarea, generând nesiguranţa locurilor de muncă şi, până la urmă, o mizerie accentuată. Efectele globalizătii într-o ţară depind de calitatea guvernării. “Oricare ar fi nivelul de dezvoltare politică şi economică a unei ţări, guvernul face diferenţa. Guvernele debile şi guvernele prea invadante influenţează negativ atât stabilitatea, cât şi creşterea. Criza financiară asiatică a fost provocată de lipsa unei reglementări oportune a sectorului financiar, iar capitalismul mafiotic din Rusia este rezultatul incapacităţii de a menţine legalitatea şi ordinea publică. Privatizările efectuate în ţările în tranziţie, în absenţa necesarei infrastructuri instituţionale, au favorizat spolierea activităţilor în acelaşi timp cu crearea de bogăţie. În alte ţări, monopolurile privatizate, libere să acţioneze în absenţa unei reglementări oportune, au putut să sfideze consumatorii mai mult decât au făcut-o monopolurile de stat. Dimpotrivă, privatizarea însoţită de o solidă reglementare, de restructurarea întreprinderilor şi de o corporate governance puternică duce la o augmentare a creşterii”. Altfel spus, liberalizarea comercială dă rezultate dacă este aplicată reflexiv, de către guverne competente, care evită deopotrivă centralismul statal şi măsurile haotice.
Ce s-a schimbat de la începutul anilor nouăzeci încoace? Pe de o parte, în pofida numeroşilor critici, globalizarea a fost promovată ca politică de stat naţional de către ţările cele mai competitive din punct de vedere economic. SUA, China, Germania, Japonia, Marea Britanie şi alte ţări au folosit cu succes politica globalizării, care le-a permis lărgirea exporturilor şi, prin implicaţie, rafinarea continuă a producţiei, şi sunt şi acum avocaţii ei. Ele şi-au creat un avans considerabil faţă de celelalte ţări. Pe de altă parte, inegalităţile au sporit în interiorul tuturor societăţilor şi între ţări, ca niciodată înainte. Acelaşi Joseph E. Stiglitz a atras atenţia din nou că un procent dintre americani stăpânesc patruzeci de procente din bogăţia ţării, cu toate consecinţele (The Great Divide, Penguin, New York, 2015). „Acei un procent din faţă au cele mai bune case, cea mai bună educaţie, cei mai buni doctori şi cele mai bune stiluri de viaţă, dar există un lucru pe care banii nu pare să-l fi adus: o înţelegere a faptului că acest destin este legat de felul în care celelalte nouăzeci şi nouă procente trăiesc” (p.94).
Dar nu numai inegalităţile au sporit, ci şi tensiunile. În orice caz, pe plan internaţional, s-a mărit discrepanţa nivelelor de dezvoltare, încât s-a revenit pe nesimţite la întrebarea ce părea depăşită acum peste o jumătate de secol: nu cumva modernizarea are alternativă în trecut? Iar în faţa inegalităţilor şi tensiunilor care au crescut din nou, dar şi a atracţiei pe care o exercită un trecut confuz asupra multor oameni, este înţelept să spunem că există un tertium datur între globalismul fără orizont şi fundamentalismul nimicitor şi că putem să-l articulăm.
În mod interesant, însă, faptul că politica globalizării nu mai poate fi continuată aşa cum a fost până astăzi este semnalat acum nu doar de cei care îi fac anevoie faţă, nu doar de economiştii care dau tonul în lume, ci de înseşi decidenţii din ţara de origine. Dezbaterea prezidenţială americană a fost locul acestei semnalizări, iar apelul unei personalităţi conservatoare, precum Donald Trump, la a considera condiţia acelora pe care îi cuprindea sub termenul de „working class” este mai mult decât simptomatic. Politica globalizării a fost continuu, în pofida peroraţiei despre „statul transnaţional” din ideologia globalismului, politică a unor state naţionale, dar acum chestiunea este de a considera mai exact ceea ce s-a petrecut înăuntrul societăţilor care au beneficiat cel mai mult de ea şi de a aplica remedii în mod responsabil.
În acest moment este nevoie să se tragă o linie, căci corectura globalizării a devenit necesară din cel puţin două puncte de vedere. Este nevoie de guverne care să nu fie nici „invadante” şi nici „debile”, nici măcar „puternice”, cum cer, paradoxal, falşii liberali de astăzi, ci „guverne competente”. Trebuie luat în seamă punctul de vedere al celor care plătesc costurile actualei globalizări obligându-se la sacrificii sau pur şi simplu căzând în groapa sărăciei, fie şi relativă, şi, desigur, şubrezindu-şi independenţa, slăbindu-şi economia, nimicind joburi.
Globalizarea a extins oportunităţile pentru viaţa oamenilor, dar le-a distribuit într-o formă pe care înşişi beneficiarii ei o pun acum în discuţie. Un liberalism orientat spre demontarea administraţiei, vânzarea de bogăţii naţionale şi demantelarea de instituţii, ce se mai practică curent în ţări sărace, se dovedeşte din nou a fi eronat. La scară mare, Brexitul şi frământările din actuala Uniune Europeană sunt indicii că acest liberalism descărnat nu face faţă nici în relaţiile internaţionale.
În raport cu ceea ce s-a înţeles prin globalizare la sfârşitul anilor nouăzeci – abolirea tarifelor vamale sau, pozitiv exprimat, liberalizarea comerţului mondial – şi cu ceea ce s-a practicat, este nevoie de o corectură. Este vorba de o corectură care constă acum din doi paşi: restabilirea rolului statului naţional în orientarea fluxurilor economice şi luarea în considerare a tradiţiilor viabile.
Este, trebuie spus, ora alimentării politicilor nu numai din proiecte de liberalizare, ci şi din tradiţii culturale ale convieţuirii şi „vieţii bune”. Sub acest aspect, ar fi de aruncat o privire în ceea ce a scris noul preşedinte american în cartea (Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, în ediţia germană) care i-a pavat ascensiunea la decizie în America. Două opţiuni sunt aici hotărâtoare. Prima: „Economia de piaţă liberă funcţionează, ea are nevoie doar de o conducere curentă, nu de dictatură” (p.101). A doua: „De securitatea socială nu trebuie să ne atingem. Tema nu este în discuţie” (p.104). Aceste opţiuni conduc, evident, dincolo de exaltarea ideologică a pieţei, care nutreşte „corectitudinea politică (political correctness)” de azi, şi dincolo de recursul continuu al conducerilor incompetente la tăierea prestaţiilor sociale ale statului. Ele duc spre naturalizarea rolului propulsor al pieţei şi spre o convieţuire pe care s-o putem socoti raţională.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.