Coregrafia energiilor Sylvie Guillem şi Russell Maliphant

O seară uluitoare la Teatrul Naţional dăruită de această ultimă ediţie a „Întâlnirilor JTI” cu spectacolul de balet „Push”, având în centrul lui două personalităţi unice ale dansului contemporan, două simboluri ale artei ca vitalitate supremă, pe Sylvie Guillem şi pe celebrul coregraf şi dansator Russell Maliphant.

La intrare, Gilda Lazăr îşi primeşte prietenii, sponsorii şi publicul intră în sală neştiind, parte din el, că a trecut pe lângă surâsul afabil al acestei amfitrioane, graţie căreia au venit la Bucureşti marile stele şi companii ale baletului mondial. Fireşte amfitrioana a dat expresie filosofiei companiei mamă din Japonia, JTI, pentru care universul afacerilor e unul al întâlnirilor şi dialogului, al schimburilor de valori menite să înalţe frumuseţea şi binele oamenilor, temeiurile vieţii şi culturii.

Nici nu bănuiesc spectatorii, oricât de avizaţi ar fi, ce seară a descătuşării şi interiorizării energiilor îi aşteaptă. Chiar dacă au citit totul despre cei doi protagonişti, chiar dacă îi aşteaptă pe fiecare scaun din sală un remarcabil dosar de presă, însoţit de un program realizat cu un profesionalism indiscutabil. Chiar dacă sunt ultrasofisticaţi şi blazaţi de atâta cunoaştere rumegată pe internet şi chiar bifată în călătorii care nu ratează marile evenimente artistice. Vânzoleală mare, celularita cronică. Ca nişte lampioane la purtător, telefoanele mobile stau în mâinile a sute de spectatori, de parcă fără ele şi-ar pierde oxigenul şi contactul cu realitatea. Mi-e milă de acest tip de dependenţă şi mă gândesc cât de mult pierd ochii acestor spectatori din spectacolul „Push”, aruncându-şi privirea în poală sau în căuşul palmei ce ţine celularul ca pe un talisman, butonând la el precum mâna credincioşilor pe mătănii.

Titlu excepţional ales pentru a defini coregrafia genială a lui Russell Maliphant şi dansul celor doi, care împinge dincolo de graniţele imaginate şi imaginabile mişcarea, energiile ei vizibile şi interioare, celebrarea limbajului corpului omenesc. Dansul ca împingere, străpungere, ca apăsare, ca mod de ocupare şi locuire a universului, ca un mod de a înainta, de a cuceri. Dansul care transformă trupul într-un berbece, în faţa căruia nu există nici o apărare. Dansul ca precizia unei elice, la cele mai înalte altitudini. Dansul care prinde rădăcini şi dă lăstari, ca natură în expansiune, dacă ne amintim ce înseamnă „to push forth”. Dansul ca respiraţie, care transpune prin coregrafie acel „push-and-pull” ce funcţionează prin contracţie şi dilatare, care împinge şi care se trage, dansul care, privindu-l, îţi creează acel gol între coaste, un soi de depresurizare a fiinţei, precum în vremea îndrăgostirii ori, când zburând, peste mări şi oceane, avionul în care te afli pierde brusc altitudine, aşa-numitul „push down”.

Esenţa apelor

Patru balete, dansate solo sau în cuplu de cei doi mari dansatori, ca o coregrafie a celor patru anotimpuri ale fiinţei, ca o poetică a celor patru elemente, apa, focul, aerul, pământul. Câteşipatru dansuri „Solo”, „Shift”, „Two” şi „Push”, a căror coregrafie e semnată de Russell Maliphant, au făcut înconjurul lumii. Scăldate în lumina hipnotică a lui Michael Hulls, care dezvoltă, pe o direcţie sublimată, arhitectura luminilor adusă pe marile scene de Robert Wilson. Spectacolul a debutat cu „Solo”, creat în 2005 pentru Sylvie Guillem, pe muzica de chitară a lui Carlos Montoya. Trupul marii dansatoare e de o feminitate aeriană, de o condiţie fizică asemănătoare titaniului. O balerină dintre cele mai mari ce s-au născut vreodată, dublată de o gimnastă şi o practicantă a artelor orientale, creează o poezie a senzualităţii, care ne taie respiraţia. Prin precizia liniilor fluide, a unduirilor, a acestei ţinute mândre, tipică în flamenco, amintind de dansul ritual al păsărilor exotice din perioadele împerecherii, dar şi de învolburarea pieptului porumbeilor şi volutele lor în aer, adevărată acrobaţie şi cascadorie. Nu lipseşte postura toreadorului, mersul lui precis, aţâţător, ceremonialul provocării controlate la milimetru. Senzualitate şi precizie de bici rotit în aer. Tensiune a arcului supraîntins din care va ţâşni săgeata. Sylvie Guillem este o mare dansatoare apsara modernă, precum curtezanele celeste. Multiple elemente din coregrafia ei ne amintesc postura într-un echilibru imposibil, sensual, dar niciodată lasciv a statuilor din basoreliefurile de la Angkor. Apsara, stă scris în „Ramayana”, înseamnă apă plus esenţă. Şi marea dansatoare interpretează „Solo”, ca o esenţă a apelor, aducând în modernitatea noastră industrială şi hiperinformatizată ideea străveche despre dansul care s-ar fi născut din baterea apelor mării, din spuma valurilor. Mişcarea transpune senzualitatea aceasta de curtezană celestă spirituală, fiind controlată precum incizia de laser. Tehnica e stăpânită de fiecare muşchi şi mişcare, precum mecanismul unui ceas, perfecţiunea dând sentimentul unei arte care a devenit natură, o geometrie serafică.

Sylvie Guillem şi Russell Maliphant

Năucitor de senzuală, Sylvie Guillem e în acelaşi timp genuină, angelică. Dansul influenţat de flamenco care e un dans al flăcărilor, sublimat prin precizie, precum jetul sofisticat şi rafinat al fântânilor arteziene. Dar nici o clipă coregrafia lui Russel Maliphant nu uită că, în India, apsara e socotită o divinitate a jocului, drept care îşi joacă mişcările şi trupul devine jocul de-a desăvârşirea mişcărilor şi energiilor sale. „Solo” nu înseamnă singurătate şi dans de unul singur, ci multiplicare la nesfârşit a potenţialului, foc lăuntric de nestins, mereu controlat, înaintare către ceilalţi şi retragere în sine, inspiraţie şi respiraţie.

Cu „Shift”, putem descoperi forţa expresivităţii unui mare dansator şi coregraf contemporan, Russell Maliphant. Creaţia, datând din 1996, pare un solo şi este, dacă ne rezumăm la prim-plan, dacă nu descoperim dansul coregrafului cu propriile proiecţii, multiplicarea de sine, construcţia şi deconstrucţia, acest dans al întregului şi părţilor, al unicului şi multiplului, joc de reflecţii, încrucişări de detalii, de înmulţiri şi adunări de umbre, de scăderi. Dansatorul dansează cu întregul său trup în vreme ce scenografia luminilor nu păstrează decât mişcarea antebraţului, vârful supraîntins al falangelor, concentrarea coapselor semi ghemuite, oblica postură de torso, balansul braţelor ca şi cum ar fi mişcarea de rame a celui ce vâsleşte ori balansul semănătorului. Coregrafia e inspirată de yoga, dar reuneşte o cunoaştere a mişcării, la scara regnurilor, a materiei, a fenomenelor naturale, a felinelor la pândă. E o rigoare întinsă la maximum, o asceză, o celebrare, o febră implozivă, un instinct al vieţii născut din uniunea fiinţei cu cosmosul, a trupului cu sufletul, a meditaţiei cu trăirea. O captare a ceea ce este nepieritor. Dansul, pe muzica celebrei Shirley Thompson, sugerează şi simbolizează în acelaşi timp tot ce înseamnă titlul ce i s-a dat. E împingere şi tragere înainte şi înapoi , întoarcere şi schimbare de direcţie, schimbare a locului, a cuibului, a decorului şi locuinţei, turnare şi remodelare de sine, ocol şi răsucire, subterfugiu şi iscusinţă, truc şi şiretenie, isteţime şi iscusinţă, virtuozitate, schimbător de viteze, întoarcere bruscă din pricina vântului, mobilitatea ca subterfugiu. În 12 minute dansul lui Russell sub luminile ingeniosului Michael Hulls ne învaţă că fiinţa noastră unică poate deveni o simfonie de euri, de expresii, de realităţi şi dialoguri cu realitatea şi iluziile percepţiei. Acelaşi fenomen de multiplicare se petrece, ne entuziasmează în „Two”, un dans creat în 1997, pe muzica în crescendo, de o intensitate paroxistică, a lui Andy Cowton. Sylvie Guillem dansează magnific, un dans al focului, de astă dată în perimetrul unui cub de lumină, asemenea razelor pe faţete de diamant. De data asta trimiterea la dansul dervişilor dansatori, la dansul care-l răpea şi arunca într-o rotire fără sfârşit pe Mawlana Jalal ad-Din Rummy, fondatorul acestei confrerii, e incontestabilă. Să nu uităm că părintele acestor dansatori dervişi a fost şi unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, un creator de extaz, un atotştiutor în tehnicile de eliberare prin extaz, prin structurarea treptelor dansului, a ritmurilor, în aşa fel încât să se obţină o scară a eliberării. Aşa se eliberau şamanii care se înălţau în lumea spirituală graţie bătăii tobelor. Precizie şi fervoare, frumuseţe care îţi taie respiraţia, vocaţie de a smulge mişcarea trecătorului, de a fortifica în noi cele menite să dureze, să ia chipul nepieritorului. Dansul celor doi mari protagonişti ai spectacolului devine, prin această tălmăcire modernă a izvoarelor milenare ale coregrafiei sacre, vindecare, încercare, rugăciune, teatralitate rituală, exerciţiu spiritual, invocare a forţelor cosmice, exerciţiu de energetizare. Are clare virtuţi curative.

Un dans al iubirii

Ultima piesă, „Push”, urcă treapta de sus a acestui spectacol unic. Coregrafia reuneşte şi remodelează mişcări şi posturi prezente în dansurile anterioare, în harul individual al fiecărui dansator, care vădesc în evoluţia lor în cuplu o potrivire divină, cum menţiona „The Times”.

E un dans al iubirii şi cosmic în acelaşi timp, cu mişcări ce amintesc încercările alchimiştilor de a obţine aurul sacru. Cei doi parcă ar dansa într-un cerc sau într-o sferă de flăcări, parcă ar fi embrionul creaţiei, parcă ar dezvolta-o sub ochii noştri, liniştind genezele, tulburându-le, împingând asemenea celulelor şi organelor în formare dezvoltarea mişcărilor, retrăgând braţe, umeri şi coapse. Trimiterea la experienţa Yoghinului e limpede. La Buddha Amoghasiddhi, considerat stăpânul mişcărilor vitale, spirituale, creatoare. Budismul tantric îl considera Domnul Dansului .

Modern, spectacolul acesta excepţional n-ar fi putut fi creat fără o cunoaştere profundă a dansurilor rituale indiene, care lucrează cu absolut toate părţile trupului, care presupun o tehnică şi un rafinament, stăpânite milimetric, un control şi o virtuozitate de gimnast, forţa unui luptător, arta învolburărilor şi ştiinţa dominării de sine, fuziunea dintre emoţie şi cerebralitate, dintre eros şi cosmos, dintre cele pământeşti şi cele religioase, dintre naturaleţe şi artificiu.

Push, cuvânt folosit ca imperativ şi rugăminte adresat femeii ce va aduce pe lume o nouă fiinţă, denumeşte mişcarea, împingerea energiilor vitale prin dans. Dansul ca naştere, ca o creaţie.

Spectacolul de la Teatrul Naţional a fost cea mai puternică expresie a controlului, a energiilor estetice şi vitale într-o lume a pierderii controlului asupra energiilor spirituale şi naturale. Dovadă chiar risipa de sute de celulare cu ecranele lor fosforescente din sală.

În pauză, chipul dlui Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului, alături de soţia sa, Adriana Vasilescu, şi aproape de ei cuplul format de marea balerină Miriam Răducanu, alături de soţul ei, mi-au creat o plăcută reunire de echilibre. Circulaţia devizelor, ca şi mişcarea trupului omenesc sunt vitale. E nevoie de precizie şi de armonie.

Mulţumim Gildei Lazăr pentru regalul oferit.

Doina Uricariu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.