Compania „Rosas”, a coregrafei Anne Teresa de Keersmaeker, a oferit, până în 6 februarie, la Théâtre de la Ville din Paris, cu un succes răsunător, spectacolul „En atendent”.
Creată anul trecut pentru „Cloître des célestins” de la Avignon, coregrafia este gândită pe „ars subtilior”, muzică intelectuală, de o rafinată complexitate ritmică şi polifonică, scrisă în principal pentru flaut sau voce, plină de disonanţe şi contraste, apărută în secolul al XIV-lea, când Marea Ciumă făcea ravagii după Războiul de 100 de ani, la Curtea Papei de la Avignon. La Festivalul de la Avignon, spectacolul a fost dansat în lumina amurgului, direct pe pământ, şi s-a terminat când dansatorii abia mai puteau fi ghiciţi, ca nişte umbre în întunericul nopţii. Coregrafa ar urma să creeze o a doua parte, în acelaşi loc, de data aceasta în lumina zorilor, în vara acestui an.
Ca întotdeauna, Teresa de Keersmaeker porneşte de la frumuseţea structurii muzicale aliindu-i emoţii şi haosul timpului. „Ars subtilior, spune ea, este muzica unui timp al calamităţilor şi se potriveşte perfect celui de astăzi”. Spectacolul are o forţă de invenţie care uluieşte. „A coregrafia înseamnă a scrie în spaţiu”, scrie Ariane Bavelier în „Le Figaro. Cu „En atendent”, ea realizează o coregrafie sofisticată, de mare bogăţie, rareori atinsă. În acest mare poem al cerului şi al pământului mişcările trupurilor încarnează toate întrebările mistice ale umanităţii, încă de la începuturile ei.
Dansul se dezvoltă în volute, pornind de la figuri simple, către combinaţii din ce în ce mai complexe, răspunzând celor ale „ars subtilior”.
Titlul spectacolului este cel al unei balade a lui Filippo da Caserta, scrisă în franceza veche, ceea ce explică şi lipsa celui de al doilea „t” din „atendent”. „Cei opt dansatori şi trei muzicieni (o flautistă, o cântăreaţă la vielle – un fel de flaşnetă – şi o solistă) oferă trup unei suspensii metafizice care ne lasă să intrăm în noapte”, scria revista „Danser”.
Născută în 1960, la Malines, dansatoarea şi coregrafa Anne Teresa de Keersmaeker este una dintre figurile emblematice ale dansului contemporan. S-a impus la începutul anilor ’80 prin accentuarea legăturii intense dintre dans şi muzică. În 1983 şi-a înfiinţat propria companie, „Rosas”. Între 1992 şi 2007 a fost directorul pentru coregrafie al Teatrului „La Monnaie” de la Bruxelles, iar în 1995 a înfiinţat una dintre cele mai importante şcoli de dans contemporan „P.A.R.T.S.”, declarând că doreşte să umple golul lăsat de plecarea lui Maurice Béjart de la Bruxelles.
În timpul şcolii a început să cânte la flaut, la care n-a renunţat nici acum, iar de la 10 ani a luat lecţii de dans, urmând apoi cursurile de balet clasic ale Şcolii „Lilian Lambert” din Bruxelles, unde i-a cunoscut pe viitorii ei parteneri de creaţie, Michèle Anne De Mey şi muzicianul Thierry De Mey. Şi-a continuat formarea artistică la Şcoala „Mudra”, fondată de Maurice Béjart. Urmează o bursă în Statele Unite la „Tisch School of Arts” din New York, unde descoperă dansul postmodern american şi muzica minimalistă a lui Steve Reich, care îşi vor pune amprenta pe creaţiile sale coregrafice.
Primul mare succes îl obţine în 1983 cu „Fase”, creat cu un an înainte, un duo inspirat de mai multe compoziţii ale lui Reich, care a devenit o piesă esenţială a repertoriului contemporan.
Considerată urmaşă a lui Merce Cunningham şi Pina Bausch, Anne Teresa de Keersmaeker creează „un spaţiu al senzaţiilor, un teritoriu al aventurilor, în care fiecare spectator îşi poate proiecta propria gândire”.
Dansul ei se dezvoltă pe baza unor geometrii scenice – cercuri, spirale scurte, diagonale impecabile – şi sonore extrem de stricte, muzica fiind adesea cântată life în timpul reprezentaţiilor mai ales ale celor date de Ansamblul „Ictus” cu care colaborează.
În 1988, piesa „Ottone Ottone” este programată de Gerard Mortier pe scena Teatrului „La Monnaie”. Coregrafa apelează şi la muzica lui Joan Baez sau la cea tradiţională indiană, dar şi la capodopera jazzistului John Coltrane, „A Love Supreme”.
A pus, de asemenea, în scenă, în 2004, la Festivalul de la Aix-en-Provence, opera „Hanjo”, pe libretul japonezului Toshio Hosokawa, pe care îl apreciază pentru „marea economie de mijloace şi dorinţa sa de auteritate”.
De altfel, dorinţa de austeritate şi o „uscăciune” aparentă sunt, de la începutul anilor ’80, marca identitară a coregrafei.
Lista operelor acestei coregrafe, mamă a doi copii, este impresionantă, iar aprecierile, pe măsură. Distinsă cu două „Bessie Awards” la New York, cu „Premiul pentru Dans” al Japoniei, cu „London Dance and Performance Award” la Londra, cu Premiul „SACD pentru Dans”, i s-a acordat, de către Regele Albert al II-lea al Belgiei, titlul de Baroană, în 1996, iar în 2002, cel de Decan de Onoare al Honoris Causa. Din 2008 este Comandor al „Ordre des Arts et des Lettres”.
Parisul se va bucura şi de o altă coregrafie a Teresei de Keersmaeker, „Rain”, de data aceasta la Opera din Paris. Creată în 2011, „Rain”, coregrafiată pentru şase dansatori, pe muzica minimalistă a lui Steve Reich, „Muzică pentru 18 muzicieni”, inspirată de romanul omonim al scriitorului neozeelandez Kirsty Gunn, este considerată de specialişti una dintre operele ei majore. Ea va fi interpretată de Ansamblul „Ictus”, în costumele creatorului Dries Van Noten, la Opera Garnier, între 25 mai şi 7 iunie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.