Corespondenţă de la New York de la Doina Uricariu: O’Neill şi capodopera lui, The Iceman Cometh, la Brooklyn Academy of Music

Teatrul ca o simfonie minimalistă avant la lettre

Spectacolul Teatrului Goodman din Chicago cu drama epică în patru acte „The Iceman Cometh” de Eugene O’Neill a fost aşteptat în New York, cu bucuria acestui mega-oraş de a găzdui teatrul de repertoriu, profesionalismul de cursă lungă, experimentele şi renaşterile. Mai bine profesionalismul, decât pastişa.

Spectacolul cu lunga piesă a lui Eugene O’Neill poate fi văzut la BAM, la Harvey Theatre, graţie unui contract stabilit pentru o durată de şase săptămâni, între Goodman Theatre din Chicago şi BAM.

Publicul şi criticii de teatru remarcă în distribuţie doi actori laureaţi ai celebrelor Premii Tony, echivalentul unor premii Oscar în teatru: Nathan Lane şi Brian Dennehy. Cronicile entuziaste despre spectacol, regie, jocul actorilor, apărute în The New York Times, Time Out Chicago, The Wall Street Journal, au avut rolul lor în a trezi interesul spectatorilor din New York şi iubitorilor de teatru din Brooklyn. Şi interviurile luate unor actori au trezit interesul. Promovarea artelor se face atât la New York, cât şi în întreaga Americă, într-un stil educat şi profesionist, dincolo de tabloidizarea şi improvizaţia, de minimă rezistenţă. Citiţi cronicile despre teatru, cele dedicate concertelor, operei, recitalurilor, baletului şi dansului, cărţilor, arhitecturii, expoziţiilor ca să vă convingeţi. Şi, în plus, este exclus să dai peste cronici copy paste, semnate cu nume diferite, având texte identice, deşi apar în ziare diferite.

Dramaturgia lui Eugene O’Neill şi locul dramei “The Iceman Cometh”

Marc Grapey, Kate Arrington, John Douglas Thompson, Salvatore Inzerillo, Tara Sissom, Lee Stark şi Brian Dennehy

Graţie regizorului Robert Falls, care este directorul artistic al Goodman Theatre din Chicago, dramaturgia lui O’Neill a cunoscut, de-a lungul ultimelor decenii, montări care pun în evidenţă partea cehoviană, dostoievskiană şi tipul de dramă care ne aminteşte de Strindberg. Marele teatru al lumii s-a cuibărit în teatrul marelui dramaturg american. Adâncindu-şi drama, tragedia şi agonia, efectul de Fata Morgana ce halucinează pustiurile sufleteşti. O’ Neill a transformat depresiile şi deziluziile omeneşti în drame stagnante, mlăştinoase, repetitive, prinse în regula celor trei unităţi din clasicism, ca limbile ceasului de rotiţele timpului, marcând ore, minute, secunde. La nesfârşit. Totul se repetă, dar repetiţia este la fel ca pentru Kierkegaard, „acelaşi lucru şi totuşi schimbare”. La fel ca în jazz. Jazz-ul e parte din dramaturgia americană.

Există în teatrul lui O’Neill, în dramele lui care au titluri atât de poetice, trei piese care au un substrat bogat autobiografic, evident. The Iceman Cometh, LongDay’s Journey Into Night şi A Moon for the Misbegotten. The IcemanCometh pare să adune majoritatea dramelor proprii, depresia, alcoolismul, un Parkinson care l-a împiedicat să scrie, diagnostic modificat ulterior, tremurul necontrolat fiind atribuit altor boli.

Nathan Lane şi Brian Dennehy

Abordarea regiei este modernă, deşi nu taie lungimile, repetiţiile şi dilatările temporale, nu elimină această adicţie a personajelor faţă de cuvinte, ticuri, situaţii repetate şi repetitive… asemănătoare cu simptomele dependenţei de alcool. Timpul agoniei nu se scurtează. Regia se încăpăţânează să păstreze ritmul scriitorului, nu are complexul timpului, obsesia vitezei. Agonia şi micile-marile sărbători ale acestor locatari ai unei pensiuni se îneacă în alcool şi poveşti, în obsesii şi amărăciune, în disculpare şi inculpare. Piesa e scrisă cu acea lentoare a timpului şi a spaţiului în care ai devenit prizonierul propriilor neputinţe, fizice şi morale, vulnerabil deopotrivă, printre dorinţe, iluzii şi vicii. Un cerc vicios adună şi repetă, prin gura personajelor, părţi din varii biografii ale ratării, în stilul eternei întoarceri. Crime nerecunoscute, laşităţi împachetate în eroism, bravări care ascund o vulnerabilitate cronică, activism anarhist şi socialist ce dezumanizează şi distrug relaţiile de familie, instinctul şi responsabilităţile maternităţii, inadaptabilitatea unor destine la o societate fără războaie, marasmul imigraţiei, iluziile şi măştile vieţii interlope… O mulţime de nuanţe definesc personajele, poveştile lor care se desfac precum firul ce aleargă, în slalom şi bucle dezordonate, din ghemul care alunecă şi se desface.

Regizori mari spun că O’Neill nu se pretează montărilor săltăreţe, metalice ori carnavaleşti. Ei decid că, în text, nu trebuie operate tăieturi. Modernitatea şi autenticitatea teatrului lui O’Neill ţin de relativismul şi suspendarea deciziilor, de acest minimalism factual, gestual şi existenţial, care îşi are un corespondent în muzică, în minimalismul partiturilor ce desenează condiţia umană, aflată în contemplare, extaz, dar şi în continuă derivă, în agonie, în declin. Alcoolism, ratare, o stare vegetativă, imobilism. Cu mici tresăriri şi speranţe. Agonie. Un fel de somn care anunţă somnul morţii. Un răsărit al zilei care seamănă cu un crepuscul. O condiţie tragică, pesimism.

Nathan Lane

Neputinţa de a scrie, din pricina bolii, a dat pieselor concepute în ultimii ani de viaţă un aer de ţesătură ce se deşiră. Sau de construcţie parazitată de schelele de şantier. Textul e smuls cu mare efort mâinii care tremură când scrie. El are tensiunea unui seismograf ce înregistrează replicile unor mari cutremure din vieţile fiecăruia. Se revarsă, are expresivitatea autenticităţii din neo-realismul şi naturalismul postmodern. Zugrăvirea căderii şi decăderii umane durează pe scenă aproape cinci ore, incluzând cele trei pauze dintre acte. Toate cele patru acte ale piesei se petrec în 1912, în acelaşi loc, Greenwich Village saloon, tipicul bar sau crâşma americană. Tot atât a durat şi filmul lui John Frankenheimer, cu spectacolul înregistrat pe un DVD, cu celebrii actori de film şi de teatru Lee Marvin, Robert Ryan, Fredric March, Jeff Bridges.

Teatrul lui O’Neill e o cumpănă grea pe care şi-o asumă doar actorii şi regizorii care au valoare şi… răbdare. Tot patru ore şi 45 de minute durează şi spectacolul ce se joacă la Harvey Theatre, pe care l-am văzut în aceeaşi seară cu învitatul nostru la Institutul Cultural Român de la New York, actorul şi preşedintele Festivalului Internaţional de la Sibiu, Constantin Chiriac…Invitat de directorul executiv, ce conduce BAM, Joseph V. Melillo.

The Iceman Cometh este considerată drept cea mai bună piesă a lui O’Neill. O capodoperă a agoniilor şi iluziilor. A fost scrisă în 1939, a fost pusă în scenă la Martin Beck Theatre în 1946. Cine ştie mai multe despre viaţa dramaturgului va regăsi fragmente şi perioade ale crizelor care au străbătut-o, reluate în povestea de viaţă a fiecărui personaj.

19 personaje în căutarea iluziilor şi sărbătorii

Patrick Andrews şi Brian Dennehy

Sunt nouăsprezece personaje în distribuţie. Hary Hope este proprietarul barului şi pensiunii, un bărbat rămas văduv, care le dă prietenilor şi clienţilor lui alcoolici adeseori de băut pe gratis, deşi susţine contrariul. Cumnatul lui se numeşte Ed Mosher. E fratele lui Bess, care a murit. Cândva, Bess a fost soţia lui Hary Hope. O pomeneşte cu evlavie, dar se vede că tocmai el a ucis-o. Pat Mc Gloin e un fost locotenent de poliţie, condamnat pentru acţiuni criminale şi dat afară. Willie Oban a fost cândva un absolvent al facultăţii de drept de la Harvard. Joe Mott a fost cândva proprietarul unui tripou. Sau cazinou. Generalul Piet Wetjoen a fost comandantul unor unităţi militare ale berilor. Fostul căpitan Cecil Lewis a făcut parte din infanteria britanică. James Cameron, supranumit Jimmy Tomorrow, a fost cândva corespondent în războiul berilor şi visează ca ziua de mâine – Tomorrow, să-i readucă fosta condiţie. Hugo Kalmar este un fost editor de publicaţii anarhiste care a eşuat, iar mai nou are obiceiul să dea mereu citate din Biblie. Larry Slade este un fost sindicalist şi anarhist. Mai toţi eroii piesei sunt nişte foşti care au eşuat deopotrivă în viaţa reală, cât şi în aceea imaginară. Rocky Pioggi este un barman de noapte plătit mizer care face bani mai mulţi din proxenetism, luându-şi o parte substanţială din câştigurile unor prostituate, dar detestă să fie considerat codoş ori peşte. Don Parritt este un adolescent dezorientat care caută adevărul şi pe… turnătorii mamei lui, o anarhistă. Margie şi Pearl sunt două păsări de noapte care lucrează pentru proxenetul Rocky Pioggi. Cora, şi ea o prostituată, a devenit iubita barmanului de zi, Chuck Morello. Moran şi Lieb sunt doi detectivi de poliţie. Theodore „Hickey” Hickman este un vânzător de succes, aşteptat să se arate de două ori pe an. Ca echinocţiile ori solstiţiile, purtătoare de schimbare. O lume de foşti se amestecă printre personaje care duc o existenţă la marginea societăţii, încercând să înece, în alcool, marile-i descumpăniri şi să-şi perpetueze iluziile. Mult aşteptatul Hickey şi momentul aniversar nu mai devin însă o sărbătoare, ci se transformă într-o mare iluzie eşuată. Apariţia lui Hickey Hackman reprezintă descinderea unui trouble-fete. Convertirea lui, la o viaţă sobră, produce o neaşteptată răsturnare de situaţii. În locul sărbătorii, fiecare personaj devine ţinta deziluzionărilor. Replici devastatoare dezvăluie fiecăruia dintre personaje mizeria condiţiei lor umane şi cât de iluzorii le sunt aşteptările. Hickey le arată, necruţător, marasmul vieţii şi spectrul morţii, de care ar trebui să devină conştienţi.

Robert Falls, regizorul care pune în scenă geniul lui O’Neill

Dar drama „The Iceman Cometh” este cu mult mai mult decât această trezire neaşteptată din iluzii şi din beţie. Mai mult decât o însumare de destine letargice, decât trimiterile la o anume epocă, la anarhism, sindicalism, misionarism, căderea în alcoolism, teme predilecte în naturalismul american. Este o dramă despre provocarea limitelor umane. Fiecare personaj acţionează precum un acrobat ce merge pe sârma dintre iluzie şi disperare, dintre somnul raţiunii şi trezia raţiunii. Căderile fiecăruia, din pricina unor varii dezechilibre, pot fi la fel de devastatoare.

Între previzibilitate şi perplexitate

Scenografia de Kevin Depinet

Ultima soţie a dramaturgului, actriţa Carlotta Monterey, care a jucat în piesa lui O’Neill, The Hairy Ape, pusă în scenă la Plymouth Theatre, în 1922, a distrus piese şi schiţe de piese, la cererea dramaturgului, care moare, la 65 de ani, în camera 401, aflată în Hotelul Sheraton, lângă Ocean, în apropiere de Boston. Ultimele cuvinte ale lui O’Neill au fost: „I knew it. I knew it!” „Am ştiut asta. Am ştiut asta!”.

Acest amestec de previzibilitate şi perplexitate, de apatie şi empatie, de revoltă şi resemnare creează o galerie de personaje în teatrul lui O’Neill care pot să dea efectiv măsura talentului şi a profesionalismului în teatru. Trebuie să fii un mare actor şi un mare regizor ca să joci O’Neill sau să pui în scenă O’Neill. Există infinite nuanţe şi diferenţe în minimalism. Teatrul nu se reduce la un ping-pong, la un duel de replici scurte.

Robert Falls, cel mai bun regizor al pieselor lui Eugene O’Neill

O scenă aprinsă din spectacol

Teatrul lui O’Neill are un cromatism redus la bezne, umbră şi neguri lăuntrice. Personajele nu fac nimic, deşi… fac salturi mortale într-un spaţiu al ratării şi damnării, întunecat, care ne aminteşte de picturile negre, reductive şi repetitive, realizate de Frank Stella. Viaţa pare să aibă textura acestor picturi negre cu dungi, umbre zăbrelite şi pete. Natasha Katz a primit Jeff Award pentru lighting design datorită acestui spectacol. Succesul spectacolului, preluat de Harvey Lichtenstein Theatre de la Goodman Theatre din Chicago, se datorează unui regizor considerat dintre cei mai buni din lume, care a montat multe spectacole cu piese de O’Neill şi care nu-şi propune să reinventeze roata pe seama marelui dramaturg. A obţinut şapte Premii Tony cu doar două spectacole ale sale, LongDay’s Journey Into Night şi Deaths of a Salesman, a regizat importante spectacole de operă, între care şi Aida, producţia cu Elton John şi Tim Rice.

Doi actori renumiţi: Nathan Lane şi Brian Dennehy. Un spectacol cu multe trofee

Nathan Lane si Brian Dennehy

Sunt multe de scris despre acest regizor şi de felul în care îşi lucrează spectacolele de teatru şi operă. Despre felul în care lucrează cu actorii, cu lumina, cu scenografia. Ca şi cum ar filma cu încetinitorul o explozie şi o implozie. Nathan Lane (în rolul vânzătorului Theodore Hickman sau Hickey) este desăvârşit. Şi Brian Dennehy (deţinătorul Premiului Tony pentru cel mai bun actor), în rolul lui Larry Slade e un actor total. Magnific. Spectacolul cu piesa lui O Neill a fost declarat cel mai mare succes din istoria Teatrului Goodman, un teatru cu mari împliniri şi spectacole celebre, la activ. La cea de a 44-a Gală a Premiilor Jeff, cele mai importante premii care se acordă producţiilor de teatru din Chicago, selecţia atentă, la nominalizarea şi premierea spectacolelor de teatru, şi-a ales câştigătorii din cele peste 250 de producţii câte se realizează anual doar în Chicago!!!

The Iceman Cometh s-a întors acasă cu şase trofee Jeff: Premiul pentru cea mai bună producţie, primit de teatru, Premiul pentru pentru cea mai bună regie, primit de Robert Falls, premiul pentru actor în rol secundar pentru Brian Dennehy, Premiul pentru scenografie pentru Kevin Depinet, Premiul pentru lighting design, pentru Natasha Katz.

Interiorul Teatrului din Chicago

Am mers la Brooklyn Academy of Music, la Harvey Theatre, să văd mult lăudatul spectacol pus în scenă de Robert Falls. Piesa a fost scrisă de marele dramaturg american, laureat al mai multor premii Pulitzer şi al Premiului Nobelpentru literatură, în 1939. În 1946, a avut loc şi premiera, pe Broadway, la Martin Beck Theatre, un teatru opulent, cu peste 1.400 de locuri, şi 200 de cabine pentru actori, adăpostite de o arhitectură bizantină. Numele teatrului a fost dat de unul dintre cei mai mari susţinători ai vaudevilului. Aici s-au montat şi musicaluri, şi piese de repertoriu, şi operete. Azi teatrul, unde a avut loc premiera piesei The Iceman Cometh, jucată în 146 de reprezentaţii, se numeşte Al Hirschfeld Theatre, luându-şi numele de la un celebru caricaturist care a imortalizat vedetele de pe Broadway…

În pauze, am schimbat mai multe impresii cu invitatul Institutului Cultural Român din New York. Constantin Chiriac se văzuse cu directorul executiv de la BAM, domnul Joseph V. Melillo. Probabil că visul meu de a aduce Faust, în regia lui Silviu Purcărete, la BAM, în 2016 se va realiza.

Folosesc spectacolul ca să recitesc piesa şi excelenta prefaţă semnată de Harold Bloom, care însoţeşte ediţia publicată de Yale University Press.

Chicago Theatre

Eugene O’Neill este cel mai mare dramaturg al Americii, deşi nu-i găsim, pe nici o direcţie, precursorii, deşi scrisul lui e mai puţin strălucit, citabil, american, prin tradiţie, comparat cu cel al altor dramaturgi care contează, Miller, Williams, Wilder, Albee, Kushner, Mamet, Shepard…Deşi descoperim… poezia şi, în primul rând, tragedia lumii moderne.

Convertirea lui Hickey nu este decât aparent izbăvitoare, căci fiecare lucru şi adevăr au cel puţin două feţe ale înţelegerii, mai multe feţe… Personal, sunt fascinată de acest relativism, de amestecul între inerţie, letargie, iluzii şi patetism din tragedia modernă. Harold Bloom îşi încheie prefaţa, trimiţându-ne la o sentenţă din poezia lui Yeats despre darul cuiva de a întrupa adevărul fără a-l cunoaşte. Cred că pot atribui acest dar, fără nici o ezitare, spectacolului The Iceman Cometh, pe care l-am văzut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.