Primul Război Mondial nu a reprezentat numai deplasări de fronturi, situaţii neprevăzute şi succesiuni de evenimente, ci şi semnificaţia unor răsturnări radicale, dureroase pentru mentalul colectiv, cu puternice implicaţii în sfera socială şi implicit politică.
Cei care se întorc de pe front găsesc o lume schimbată pe negândite în spatele tranşeelor, oarecum neinteresată de sacrificiile şi vieţile lor şi a camarazilor pierduţi. Ei văd şi simt altceva la întoarcere. Ei se regăsesc asemeni unor „decupaje” nereuşite într-o lume nesigură, bulversată, violentă, plină de reproş la adresa lor. Teribila confruntare pentru supravieţuire creează stări de nesiguranţă personală, suspiciune, deznădejde, disperare.
Primul Război Mondial a avut drept rezultat prăbuşirea unei lumi şi apariţia alteia, unde vechile generaţii nu se puteau regăsi şi adapta. Încercarea de a găsi un refugiu unde timpul să se fi oprit ca prin minune devenise un reper imaginar pentru generaţiile mai vechi. O situaţie mai grea o avea generaţia care făcuse războiul, o generaţie care la 20 de ani se rupsese definitiv şi iremediabil de cei de acasă.
Pe negândite se conturează o barieră între cele două lumi: cei de acasă şi cei din tranşee. Cei din tranşee, după patru sau cinci ani de război, revin acasă cu obiceiuri schimbate şi gânduri radicale. Ei sunt cei care vor să schimbe ceea ce a mai rămas din lumea veche cu care au devenit incompatibili. Sunt legaţi de camarazii lor printr-o legătură tainică, ce nu poate fi decodificată de cei din afară. Ei sunt singurii care cunosc simbolurile tainice ale camaraderiei. Aceste simboluri devin mai trainice decât legăturile seculare ale familiei, apropierea iubitelor, ale prietenilor sau vechilor colegi, rămaşi acasă. Cele două lumi vor sfârşi prin a se confrunta în final: lumea uniformelor şi lumea celorlalţi, care au stat în spatele frontului.
Războiul a făcut să dispară bariere mentale indestructibile. Mulţi dintre ţăranii români au văzut prima oară un oraş în viaţa lor, cu prilejul retragerilor repetate sau încartiruirilor pentru front. Oraşul le apare ca o lume total diferită şi îl privea cu suspiciune, era un mediu care nu răspundea realităţilor lui imediate iar simbolurile lui nu puteau fi decodificate. Era prea complicat iar uneori chiar violent: femei îmbrăcate elegant şi mirosind frumos, bărbaţi în vestimentaţie europeană, rasaţi şi iubitori de igienă şi maniere; echipajele cu cai în harnaşament strălucitor, magazine luminoase, străzile pavate şi curate, etc. Totul avea o ordine dificil de pătruns. Pe de altă parte, fiii boiernaşilor, negustorilor, comercianţilor sau liber-profesioniştilor, fiind ofiţeri pe front, abia acum “descopereau cu adevărat ţara”. Ţăranul necunoscut până atunci era privit asemeni unui fenomen: “Aceştia sunt barbarii traci!” (Cezar Petrescu, Întunecare).
Cele două lumi erau puse faţă în faţă în tranşee, printr-un simplu gest al istoriei. Pentru prima oară, cele două lumi se întâlneau în aceeaşi baricadă pentru a lupta împreună, deşi noţiunea de ţară era oarecum diferit privită.
Războiul a bulvesat întregul cotidian, a schimbat caractere, a provocat traume colective puternice.
Proiectul „Cotidian de război” doreşte să ofere publicului o reprezentare fragmentară a vieţii bucureştene de acum o sută de ani. Deşi Europa se aprindea în văpaia războiului în România şi la Bucureşti se trăia într-o pace aparentă, care prefigura un război total, care devenit treptat un factor de presiune foarte puternic.
Anii războiului: mitologii în mişcare
Soldatul aflat pe fronturile unui război prelungit pare o creatură „decupată” din cadrul obişnuit al socialului, realitate pe care singur o întreţine apoi şi pe care o simte atât ca un prezent familiar şi protector, dar o simte şi ca o proiecţie a viitorului. E.M. Remarque, în romanul „Nimic nou pe frontul de vest”, pune această realitate în cuvintele camarazilor săi: „(…) ceilalţi nu ne vor înţelege – căci generaţia care s-a maturizat înaintea noastră, deşi a petrecut aceşti ani alături de noi, are deja un cămin şi o chemare; acum se va întoarce la vechile sale ocupaţii şi războiul va fi uitat – iar generaţia de după noi ne va privi cu suspiciune şi ne va da la o parte (…)”.1
Soldatul lui Remarque simte acolo, în intimitatea existenţei sale retrase din labirintul tranşeelor înaintate, „doar sentimente – lăcomie de viaţă, dragoste de casă, poftele sângelui, anticipre a eliberării – dar nu scopuri (…)”.2
Anii războiului au fost pentru Europa o „teribilă calamitate” iar inimile celor care au luptat sau au trăit în perioada lui, „ceva a îngheţat irevocabil”.3
În consecinţă, războiul „a sfărâmat brutal un model de dezvoltare şi a reprezentat sfârşitul unei ere”.4 Sfârşitul unei epoci era simţit la o prima vedere de Nicolae Iorga în momentul revenirii la Bucureşti în „acea zi de Ianuar” a anului 1919, când „noroiu gros acoperea pavajul”. Întâlnea în Bucureştiul eliberat „o lume de nerecunoscut purtând scrisă pe faţă lunga pângărire de tot felul”; lume care-l privea ori cu mânie, ori cu totală indiferenţă, ca şi cum n’aş fi fost niciodată în acest oraş sărăcit şi acoperit de ruşine”.5 Ceea ce a urmat anilor de război a fost „un nihilism, o deziluzie”6 iar confuzia era accentuată de „emergenţa fascismelor”. Înnoirea etichetelor-politice şi transformarea liberalismului au încurcat şi mai mult lucrurile. Se impune ideea de reformă spirituală, morală, socială, economică astfel încât „toată lumea se reclama de la ea”.7
Discreditarea adusă raţiunii şi implicit intelectualilor va aduce în prim-plan conceptul pragmatic al mitului, concept care „trebuie judecat ca un mijloc de a acţiona asupra prezentului”. Potrivit lui Eugen Weber, „adevărata gândire politică a unei epoci relativiste nu mai credea în principii ultime, deoarece le văzuse dispărând”. Începuse să se creadă în energie, în forţă, „în pasiuni nechibzuite, pentru că acestea sunt constante pe care oameni şi mişcări sociale le captează ca să acţioneze”.8
Secolul XX, spunea Georges Sorel în anul 1908, „va fi cel al apariţiei miturilor, aceste imagini care împing la luptă şi înfruntare, singurele capabile să mobilizeze masele apatice”.9
Mitul ca simbol al vremurilor mai vechi, adus în prezent, ignoră sau distorsionează vechea proiecţie, realitate care l-a născut în timpuri străvechi, realitate „considerată prea profundă, prea complexă, prea greu de înţeles”. Astfel, mitul zilelor noastre devine dintr-o reflectare a unui îndepărtat adevăr o miciună propagandistică creată deliberat, „exploatând puterea simbolurilor pentru scopuri ulterioare”. Or, tocmai scopurile lipseau camarazilor lui Remarque sau Ferdinand Celine. Georges Sorel şi Renan, citaţi de Weber, afirmau că „oamenii nu acceptă niciodată adevărul din motive realiste şi, de aceea, trebuie să li se dea motive nerealiste, pe care le vor accepta”. Georges Sorel propunea să se ofere mulţimilor „combinaţii sau construcţii-mit, care se mişcă şi acţionează pe un plan unde nu vor întâlni gândire logică, discursivă”.10
Mitul secolului XX anticipat de Sorel este „supra-intelectual”, o încercare de „a evoca şi stăpâni anumite imagini dinamice care vor produce o întreagă stare de spirit epică şi, în acelaşi timp, vor supune toate energiile minţii unui mare efort comun”. Miturile secolului XX apar ca şi credinţe cvasi religioase, „credinţe, şi nu invenţii”, inseparabil legate de Naţiune, care la rândul ei „era văzută ca o realitate foarte asemănătoare cu Dumnezeu din Vechiul Testament”.11
Naţiunea, ca mit superior şi integrator, nu era o „noţiune filozofică” sau un „concept abstract”. Ea apare ca o putere reală, care se manifestă cel mai cel mai evident la mânie, „în acte catastrofale violente”. Mitul superior al Naţiunii cu adâncurile sale învăluit în dumnezeire12 impune omului, simplă creatură, o poziţie nouă, nihilistă, în faţa acestei supreme realităţi.13
Omul există doar în funcţie de entitatea superioară a cărei înfăţişare a luat-o. Care este conţinutul acestei lumi noi, al miturilor superioare, unde „vechile obiceiuri şi certitudini se dezintegrează” iar identitatea şi scopul comun par să lipsească „o întoarcere coopilărească la autoritatea părintească, pentru siguranţă”.14
Nesiguranţa, incertitudinea, violenţa erau valenţele „noii ere” apărute după 1918. Mitul-Naţiune servit de propriii exponenţi, naţionaliştii, se pune în slujba maselor frământate de incertitudini. Vidul de autoritate este înlocuit cu autoritatea mitului Naţiune, autoritate atotprezentă şi atotcuprinzătoare. Mişcarea naţională, potrivit lui Corneliu Zelea Codreanu, este „o nouă formă de conducere a statelor. Neîntâlnită până acum. Nu ştiu ce denumire va capăta, dar este o formă nouă”.15
Această formă nouă a mişcării naţionale pune în mişcare noţiunea de „reînviere naţională” sau „naţionalistă” sugerându-se mai degrabă miraculosul decât realitatea lumii politice de fiecare zi”.16
Miturile unei naţiuni sunt adevărurile ei vitale deşi nu corespund în mod obligatoriu adevărului, faptul nu are nici o importanţă. (…) şi apoi naţiunile caută adevărul? O naţiune caută puterea”.17
Pentru naţionalişti, naţiunea era un organism viu care trebuia vindecat „pe cale magică şi reînviat pe calea adâncurilor, a rădăcinilor, nu doar ale societăţii existente, ci ale vieţii însăşi”.18
Vindecarea naţiunii „pe cale magică” devine ţelul naţionaliştilor; întoarcerea la origini, la autoritatea divină ca la o autoritate paternă trădată, pierdută sau ignorată. Această regăsire a armoniei ancestrale trebuia să aibă loc în sânul naţiunii, deoarece numai naţiunea „scoate la lumină şi valorifică… înclinările mesianice ale unui popor”.19
Pentru aceste împliniri „superioare” era nevoie de vitalitate, de forţă, de „pasiuni nechibzuite” împinse până la fanatism şi delir.20 În interiorul acestor frământări, „sarcina supremă” este indisolubil legată de destinul conducătorului. Acesta trebuie să întrupeze în persoana sa funcţia dublă, caracteristică tuturor straturilor mişcării, şi să acţioneze „ca un apărător magic împotriva lumii de afară”.21
Spre deosbire de şefii de partid, Conducătorul îşi asumă răspunderea personală pentru orice acţiune. Astfel, în februarie 1938, regele Carol al II-lea afirma despre „noua Constituţie” că „a fost frământată în conştiinţa mea”22 şi se erija în „cel dintâiu legat de ea… cel dintâiu păzitor al ei”.23
Conducătorul ca exponent principal al mitului Naţiune a monopolizat dreptul şi posibilitatea de a explica apărând faţă de lumea exterioară ca fiind „singura persoană care ştie ce face”.24 Astfel, I.P.S. Patriarhul Nicodim afirma în februarie 1938 că Majestatea Sa „a hotărât – în înalta Înţelepciune şi dragoste de ţară – să ne dea o nouă aşezare constituţională, adică o noua lege, care de-acum înainte să steie la temelia întregii noastre vieţi obşteşti de jos până sus (…)”.25 Potrivit lui Zelea Codreanu, între voinţa naţiunii şi voinţa şefului „nu există decât un singur raport: raportul de exprimare”.26 Acest „raport de exprimare” ca subansamblu al mecanismului puterii, legitimând poziţia Conducătorului în raport cu masele („Poporul Meu”), este bine reprezentat în limbajul şi retorica oficială a vremii.
Întărirea autorităţii era ideea centrală a noului „aşezământ constituţional” din februarie 1938; el a fost „înfăţişat” poporului pentru a fi „supus aprobării” acestuia. Totuşi, „o formă de guvernare care nu guvernează decât în virtutea puterii care i-a fost delegată de popor27 nu este o guvernare autoritară. Autoritatea nu poate fi conferită decât de transcendenţă”.28
Regele Carol al II-lea îşi legitima regimul de autoritate (1938-1940) prin invocarea tradiţiei voievodale, antice („Rex Dacorum”) sau legendare („Alb-Împăratul”). Această succesiune de legitimări prin panteonul istoric şi mitic naţional era împlinită (cel putin aşa se voia) prin imaginea sa de cel dintâi „basileu al românilor”.29
De la regimul de autoritate monarhică dintre anii 1938 şi 1940 se va ajunge la „statul totalitar” în iunie 1940, deşi principiile totalitarismului apăruseră înaintea oficializării lor. Statul totalitar „se proclamă în mod deschis adversar al democraţiei” după ce iniţial el a încercat să dea „iluzia superdemocraţiei”.30
Guvernele care s-au succedat în România anilor 1930 – martie 1938, prin eforturile şi abdicările lor, au lăsat să se înţeleagă larga disponibilitate a regelui de a încerca toate posibilităţile de a „salva” regimul parlamentar. Acesta însă s-a dobvedit a fi „incompatibil” cu spiritul neamului românesc.31
Pentru fascişti, „statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi grupurile nu sânt decât relative. Statul a devenit realitate a individului. Pentru fascist totul există doar în stat şi nimic omenesc sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”.32
În consecinţă, statul „este” şi nu trebuie să dea seama de nimic şi nimănui; societatea „i se livrează în întregime şi ea nu are de îndeplinit nici măcar funcţia formală de legitimare”.33 Statul Total sau Statul Naţiune reprezenta „supunerea totală a individului faţă de naţiune. Această supunere suprima caracterul privat al existenţei individuale”. Pentru societatea „corporatistă” a statului total, legitimitatea şefului este asemănătoare „principiului director al statului”. Şeful nu era nici organism, nici reprezentant, ci „încarnare”, „suflet” etc.34
Constituţia regelui Carol al II-lea, din februarie 1939, considera cetăţeanul un „factor de muncă productivă”. Constituţia nu-i recunoaşte dreptul de a participa la conducerea ţării, „decât dacă justifică practica efectivă a unei îndeletniciri productive (…)”.35 Mitul superior al Naţiunii conţine un summum de elemente strâns legate între ele; Partidul unic, Clasa şi Rasa, proteguite de un Conducător. Ele defineau mitul Naţiune, completându-l chiar.
Revenim în România anului 1938, când „noua Constituţie nu mai îngăduie deosebirea de clase”, ci existenţa unei singure clase, aceea a cetăţenilor legaţi de practica unor îndeletniciri productive”, ţinându-se seama de „caracterul creator al naţiunii Române”. Clasa apare ca un „întreg” iar Partidul unic completează structura statului corporatist.36
Cu sprijinul partidului unic, statul „acaparează total societatea”37 iar în cazul României, Frontul Renaşterii Naţionale urma să aibă acest rol. „Noul Organism”, cum era numit, urma să cuprindă şi poporul „în întregimea lui”, şi să promoveze numai nevoile obşteşti, „într-o atmosferă de uniune naţională. Pe acest plan superior şi cu această misiune, singur acest organsim are căderea de a reprezenta Naţiunea”.38 Partidul unic era învestit cu misiunea istorică de a realiza societatea transparentă care să se confunde cu statul, „extinzând asupra societăţii o putere fără limite”.39
În acest sens, Frontul Renaşterii Naţionale trebuia să cuprindă „tot ce a fost element onest pe planul vechilor organisme politice, care s-au văzut astfel nu numai formal dizolvate, dar şi topite în fond şi angrenate în noul regim. El a cuprins de asemenea generaţiunea tânără, care găseşte aici o largă posibilitate de afirmare. El a cuprins, în fine, toate minorităţile etnice integrate în viaţa noastră de stat (…)”. Partidul unic se substituie regimului politic prin rolul asumat, devenind principalul exponent al naţiunii, al vitalităţii ei.
Frontul Renaşterii Naţionale era considerat în anul 1939 „mijlocul prin care Naţiunea va exprima gândurile ei şi este rezervorul din care printr-o selecţiune severă a elitelor se vor recruta elementele de conducere a Ţării”.40
În consecinţă, scopul sistemelor partidului unic era nu numai acapararea tuturor funcţiilor cu membri de partid şi realizarea unei „amalgamări complete a statului şi partidului”, însă devine „un fel de organizaţie de propagandă în favoarea guvernului”.41
Partidul unic va topi individualitatea în colectivitate, o va legifera şi se va legitima prin ea. Astfel, „în concepţiunea Frontului, individul trebuie să fie subordonat statului. Interesul personal nu e luat în considerare întrucât el coincide cu al colectivităţii şi o ajută pe aceasta. (…) Promovarea intereselor generale ale colectivităţii, iată prima misiune a F.R.N.”.42
Pe de altă parte, partidul conducător nu va tolera nici un fel de alte partide, „nici o opoziţie şi nici o libertate a opiniilor politice”.43 În decretul regal din 30 martie 1938 se afirma că „orice pretenţie a vreunor persoane izolate de a vorbi în numele poporului este o absurditate. Orice încercare a unor asemenea persoane de a se agita este un act culpabil”.44 În epocă se vehicula ideea potrivit căreia F.R.N. nu urma să fie un partid politic „în înţelesul vechiu al cuvântului”; el era o „mişcare” deoarece reprezenta „colective ale statului şi ale naţiunii însăşi”.45 Potrivit aceleiaşi idei, F.R.N.-ul se deosebea de celalalte organisme politice unice din Europa pentru simplul fapt că era o „formulă românească” care relua „tradiţtia uniunii naţionale” prin care se revenea la „spiritul tradiţional al Ardealului”.46
Partidul unic, monopolist, înarmat cu o ideologie şi o autoritate absolută, devine adevărul oficial al statului. Ca atare, „toate activităţile economice şi profesionale supuse statului” devin parte integrantă a aceluiaşi adevăr oficial.47
Între ideile Frontului a primat „ideea naţională” urmând ideea „respectului familiei ca celulă socială”, partidul apelând la rolul său de „mişcare spirituală”. Astfel, el înţelege să dea vieţii „un sens şi o valoare morală”.48 În ansamblu, F.R.N.-ul se erija în principalul factor de autoritate care întărea ordinea şi repunea statul în drepturile lui, „pe care vechiul politcianism” şi „libertatea dezmăţului” erau foarte aproape să le distrugă.49
Revenind la mecanismul Mitul-Naţiune, Partid Unic, Clasă, Conducător, nu putem să nu amintim existenţa unor „accesorii”: uniforma şi minciuna propagandistică. Propaganda şi festivismul totalitar au ridicat „tehnica profetică la un grad necunoscut de eficacitate a metodei şi de absurditate a conţinutului”.50 Absurditate şi grotesc. Astfel, I.P.S. Patriarhul Nicodim îl elogia pe regele Carol al II-lea, considerându-l „Fiu al lui Dumnezeu” care a venit „pe norii cerului… singur şi în tăcere, dar întâmpinat de arhangheli şi oştire pământească, în glas de trâmbiţe şi s-a urcat pe Tronul Ţării ca să facă ocârmuire înţeleaptă”.51
De neglijat rămâne în mecanismul sistemului totaliar accesoriul uniformei. Care putea fi semnifcaţia acestuia? Regimul de autoritate monarhică dintre anii 1938 şi 1940 a fost o exaltată paradă a uniformelor, de la cele militare la uniformele aşa-zis „publice” ale Străjeriei, Arcaşilor şi Arcăşiţelor etc. Uniforma este un instrument înalt egalitarist pentru că, „lăsând la o parte ierarhia proprie castei, cei ce o poartă sunt egali între ei şi opuşi ca atare neiniţiaţilor”. Astfel, cu îmbrăcarea uniformei „sunt abolite diferenţele «artificiale», «superficiale», sociale, economice şi sartoriale ale lumii din afară” subliniindu-se „rolul magic” al acesteia în regimul total.52
Rămâne de văzut care îţi va fi rolul de jucat în mitologia statului naţiune: sluga sau stapân?! Al conducătorului iubit. Potrivit lui Eugen Weber, Partidul şi Conducătorul „se pot trezi că au devenit prizonierii propriilor mituri, conduşi în acţiuni şi direcţii care sunt departe de a le fi oportune pentru a-şi îndeplini destinul mistic”, obiectiv mai important decât „interesele lumeşti imediate”. Omul politic Carol al II-lea a acţionat cu inspiraţie şi originalitate pentru atingerea scopului său final: regimul de autoritate monarhică. După aceasta, s-a îndepărtat de real, construindu-şi o imagine mitică, de salvator providenţial, care a deformat imaginea sa în mentalul colectiv, dar, treptat, şi propria sa imagine faţă de mecanismul puterii. Această deplasare din real în imaginar, sau „irealitatea imediată” şi permanentizarea ultimului aspect în opinia publică şi în resorturile puterii, l-a eliminat de pe scena politică. Schimbarea rapidă şi brutală a contextului extern între 1939 şi 1940 îl găseşte pe Carol al II-lea anchilozat în propriul sistem pe care îl trona cu încredere. În final sfârşeşte prin a deveni victima sistemului al cărui exponent principal a fost. Sistemul la rândul său nu putea fi schimbat decât pornind de la imagine, ceea ce implică şi dispariţia protagonistului principal: Liderul.
Eugen Weber sintetizează: „Liderul radical (…) este într-o mare măsură servitorul posedat al mitului pe care îl manevrează primejduindu-se pe sine”.53 Care este însă raportul dintre imagine ca „adevăr oficial” şi mentalul colectiv care o preia? Emil Cioran considera că mulţimea îi transformă pe dictatori în mit „pentru a se înşela pe ea însăşi”. În consecinţă, ea îi proiectează „în absolut pentru ca destinul care se consumă între ea şi dictator să apară ca esenţial inevitabil, în logica substanţială a lucrurilor”. Deşi la început este dornic de a crea forme noi – dictatorul şi regimul său îşi pierd treptat elanul, sistemul osificându-se „într-un autoritarism rigid, mort, precum democraţia, se destramă într-o perioadă a libertăţii goale”.54
Regimul de autoritate monarhică va cunoaşte o astfel de evoluţie, de la elan (1938-1939) la disipare, în forma acută a unei tiranii prin „instituţionalizarea secretului şi a terorii” între 1939 şi 1940.
De ce s-a ajuns la această exaltare a autoritarismului, a hiperbolizării, a supradimensionării imaginii şi deformării realităţii? Să revenim la soldatul lui Erich Maria Remarque55 şi la camarazii săi. Generaţia sa – care în toata Europa s-a resimţit marginală după 1919 – trăieşte timp de patru sau cinci ani în tranşee, un timp comprimat, irespirabil; şi de un dinamism violent.56 Ei cunosc şi trăiesc sentimente expansive, pline de viaţă şi netrăite pe deplin, sentimente gonite din urmă pentru a se consuma, de spectrul unei morţi iminente. Această stare sufletească permanentizată se transformă în final într-o realitate mentală suficient de puternică pentru a se manifesta viu, pragmatic şi violent. În acelaşi timp, cei rămaşi acasă, care trăiesc la rândul lor sentimentul unei primejdii iminente, dar mereu îndepărtate, această realitate îmbogăţeşte doar imaginarul posibil şi nu implică întotdeauna imediatul, apropiatul.57
Clivajul celor două realităţi – unii care trăiesc o dureroasă neîmplinire la întoarcerea acasă, învinşi sau învingători, sentimentul este aproximativ acelaşi, şi ceilalţi, copleşitori ca număr, care îi uită, îi desconsideră şi adeseori îi învinovăţesc pe purtătorii de uniforme de toate dezastrele minore sau imaginare, personale sau colective. De aici reacţiile primare, revoluţiile de tip radical din Hamburg, Bavaria, Italia, Ungaria sau Rusia.
Separat de această stare de lucruri, cei care se întorc de pe front găsesc o lume schimbată pe negândite în spatele tranşeelor, oarecum neinteresată de sacrificiile şi vieţile lor şi ale camarazilor pierduţi. Ei văd şi simt altceva la întoarcere. Ei se regăsesc asemeni unor „decupaje” nereuşite într-o lume nesigură, bulversată, violentă, plină de reproş la adresa lor. Teribila confruntare pentru supravieţuire creează stări de nesiguranţă personală, suspiciune, deznădejde, disperare.58
Permanentizarea acestor stări sufleteşti colective îi face pe vechii camarazi să rămână împreună şi să se regăsească treptat pentru a păstra puritatea simbolistică a uniformei în memoria camarazilor pierduţi şi prin care vor încerca să legitimeze marea şi radicala schimbare a lumii pline de nerecunoştinţă. Fascismul, nazismul şi bolşevismul sunt extremele acestor sentimente de neîmplinire, frustrare şi anxietate trăite colectiv pe mai multe generaţii sincron. Vechii soldaţi revin în forţă pentru a schimba lumea din afara tranşeelor, pentru a o cuceri şi supune propriilor proiecţii de schimbare. O vor coborî în tranşeele timpului şi istoriei.
Aceste realităţi se regăsesc sugestiv surprinse de soldaţii romancieri precum: Erich Maria Remarque, Ferdinand Celine, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu sau alţi autori, martori şi naratori ai celor cinci ani de război mondial.59
Note
1 Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, cit. Nicolas Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p.35
Ofer mai jos opiniile a doi soldaţi-romancieri aflaţi la vremea războiului în tabere opuse: Erich Maria Remarque şi Ferdinad Celine.
„(…) De când suntem aici, tot trecutul nostru e rupt de noi, fără ca vreunul să fi contribuit cu ceva la asta. Căutăm uneori să înţelegem şi să găsim o explicaţie, dar nu reuşim niciodată. Tocmai pentru noi, cei de 20 de ani, toate sunt neclare (…) Oamenii mai în vârstă sunt legaţi zdravăn de trecut. Şi e lesne de înţeles; au neveste, copii, profesiuni şi interese care sunt atât de puternice încât războiul nu le poate destrăma. Noi, însă, cei de 20 de ani, nu-i avem decât pe părinţii noştri, şi unii dintre noi, câte o drăguţă. (…) Pe lângă astea, multe altele nu avem; câteva exaltări, câteva preferinţe şi şcoala; şi nici dintre ele nu ne-a rămas nimic. Mai departe n-a ajuns incă viaţa noastră. (…) Pentru ceilalţi, vârstnicii, războiul este o întrerupere; ei pot gândi dincolo de el. Noi însă am fost luaţi de puhoi şi nu vedem cum se va sfârşi. Deocamdată tot ce ştim este că ne-am sălbăticit în chip neobişnuit şi întristător, deşi nici măcar trişti nu mai ştim să fim uneori”. (Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p.21/22)
„(…) Uite, văd de pe-acum familia mea după ce războiul va trece (…). Că totul trece… Veselă şi ţopăind pe pajiştile verzi odată cu întoarcerea verii, o şi văd în duminicile frumoase… în timp ce la un metru sub pământ, eu tăticul colcăind de viermi şi, cu mult mai infect decât un kil de rahat de 14 zile, va putrezi fantastic din tot hoitul lui dezamăgit (…)”. (Ferdinand Celine Louis, „Călătorie la capătul nopţii”, Nemira, Bucureşti, 1995, p.77)
„(…) Suntem hărţuiţi de evenimente, am învăţat să deosebim diferenţele întocmai ca neguţătorii şi necesităţile întocmai ca măcelarii. Nu mai suntem lipsiţi de griji: am devenit înspăimântători de nepăsatori. Ne-am găsi în mijlocul peisajului, dar l-am trai oare? Suntem părăsiţi ca nişte copii şi încercaţi ca oameni batrâni. Suntem vulgari şi trişti şi superficiali – mi se pare că suntem pierduţi. (…) Sunt tânăr, am 20 de ani, dar nu cunosc din viaţă decât deznădejdea, moartea, frica şi îmbinarea celei mai neghioabe superficialităţi ca un abis de suferinţe. (…) Odată cu mine suferă la fel toată generaţia mea”.(Erich Maria Remarque, op.cit., p. 120 şi p. 253).
„(…) M-am schimbat. Aproape nici nu mă mai cunoşti, mamă!… Niciodată nu va trebui să afli ce s-a petrecut cu mine în ultimii ani. Niciodată nu va trebui să ştii cum a fost într-adevăr şi ce-am devenit. Dacă ai şti a suta parte din ce s-a întâmplat, ţi s-ar rupe inima (…). Unde au rămas belşugul, lumina, strălucirea, inexprimabilul din sufletul nostru? Oare să fi fost amintirea mai vie decât realitatea? Să fi devenit ea realitate, în vreme ce aceasta din urmă s-a îngustat şi s-a strâns până n-a mai rămas decât un schelet gol, pe care altădată au fâlfîit nişte steaguri colorate? …anii de pe front să fi distrus legătura cu trecutul? Întrebări, întrebări – dar nici un răspuns”. (Erich Maria Remarque, „Întoarcerea de pe front”, Biblioteca Universală AMB, Bucureşti, f.a., p.113 şi 119)
Despre şocul suferit de generaţia războiului, informaţii importante întâlnim în multe opere literare scrise în acea perioadă sau ulterior şi care l-a implicat pe narator:
„(…) Ai observat cât de străină trece prin această lume nouă? …Poate nici nu vede pe nimeni. Ea se plimbă pe şoseaua de acum patruzeci de ani. Rudele susţin că i s-a cam slăbit mintea. Eu cred dimpotrivă, că e mai cuminte decât noi toţi, fiindcă a ştiut să oprească vremea şi să trăiască numai în cea care s-a simţit bine (…)” (Cezar Petrescu, „Calea Victoriei”, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 58)
„(…) 1919. A fost anul eliberării mele. Am petrecut luni grele. Nu ştiam ce să fac, mă topeam din picioare. Oriunde vedeam oameni adunaţi mă strecuram între ei. Mi s-a întâmplat să urmez cortegiul funerar al unui necunoscut. Într-o zi, de disperare, am aruncat în foc colecţia de timbre (…)” (Jean Paul Sartre, „Greaţa”, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 149).
„(…) Războiul transformase oamenii în sălbatici. Sensibilitatea lor slăbea. Nu se mai vedea decât ceea ce era exagerat sau dezaxat. După descoperirea dinamitei, tot ceea ce nu exploda trecea neobservat. (…) Europa mâncase «isme» şi revoluţii. Excrementele sale ar avea culoarea războiului şi mirosul morţii. Ea uita că fericirea este un lucru individual şi subiectiv şi că mizerabila sa civilizaţie, sub pretextul de a nimici constrângerile de orice soi, devenea propria sclavă a libertăţii sale”. („Viaţa secretă a lui Salvador Dali povestită de Salvador Dali”, Cartier, Tiraspol, 1996, p.220).
5 Nicolae Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”, vol.II (Lupta), Editura Universitas, Chişinău, 1991, p. 315
6 Nicolas Nagy-Talavera, op.cit., p.35
„(…) Niciodată nu-şi imaginase că într-o primăvară a păcii şi a României Mari va tânji după primăverile lor de acolo, din tranşee şi bordeie, unde n’a fost niciodată aşa de singur. Unde sunt toţi? Ce s-a ales cu dânşii? De ce nu se mai caută să se sprijine? Ceva se stinsese… Murise…Pierise între ei… îi înstrăinase să-şi piardă şi urma (…)”. (Cezar Petrescu, „Întunecare”, Albatros, Bucureşti, 1980, p. 509).
„(…) Lucru ciudat! Acum, când nu mai sunt cu camarazii mei, mi se pare că toate lucrurile încep să se clatine şi să-şi piardă realitatea. Cu puţin înainte, ele erau fireşti şi statornice; acum însă se şterg deodată şi devin surprinzător de noi şi neobişnuite. Aşa încât aproape nu mai ştiu dacă trăiesc cu adevărat sau numai visez. Sunt aici? Sunt întra-adevăr din nou acasă?” (Erich Maria Remarque, „Întoarcerea de pe front”, op.cit., p. 67).
7 François Chatelet, Evelyne Pisier, „Concepţiile politice ale secolului XX”, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 156
8 Georges Sorel, „Reflecţii asupra violenţei”, apud Hans Rogger, Eugen Weber, „Dreapta Europeană – profil istoric”, Minerva, Bucureşti, 1995, p.17
12 „(…) Naţiunile nu sunt ceea ce gândesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie. (…) în faţa lui Dumnezeu naţiunile nu pot fi salvate, decât în măsura în care Îl realizează”. (Emil Cioran, „Schimbarea la faţă a României”, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.37)
„Singurul altar în faţa căruia s-a închinat omenirea este forţa” (p.61).
19 Ernst Forsthoff cit. Marcuse în „La lutte contre le liberalisme dans la conception totalitarism de l’Etat”, 1934, apud François Chatelet, Evelyne Pisier, op.cit., p. 552
20 „(…) un popor există întrucât constituie o primejdie. După gradul de ameninţare se apreciază capacitatea lui politică. (…) România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă”. (Emil Cioran, op. cit., pp. 46-47 şi p. 155).
22 „Salvarea Patriei este pentru Mine singura poruncă care Mă îndrumează în aceste vremuri îngrijorătoare de nelinişte sufletească. Deci, înfăţişez astăzi poporului Meu Noua Constituţie menită să aşeze temelii mai solide şi mai drepte statului nostru… Prin această nouă Constituţie se proclamă hotărât întâietatea Naţiunei Române care prin jertfele şi credinţa sa a creat statul nostru naţional!” (Regele Carol al II-lea, Îndreptarea, anul XX, nr.38, 22.02.1938, p.1).
29 „Regele a pătruns taina sufletului românesc şi în fiecare cuvânt ce coboară de la el, tremură acea majestate voievodală pe care i-a însădit-o în mădulare trecerea spiritului regalitar de veacuri”. (Profesor Dan Smântânescu, „Lozinci Regale”, Editura ziarlui Universul, Bucureşti, 1939, p.11).
31 „(…) Orice dictatură este un război camuflat. …dictatura este în primul rând un război al unui stat cu sine însuşi”. Emil Cioran, op. cit., p.167).
34 „(…) Prin glasul Monarhului vorbeşte naţiunea însăşi. Iniţiativa Regală (…) a însemnat afirmarea rostului fundamental al monarhiei noastre. Ea s-a manifestat în plenitudinea atributelor ce i-au fost încredinţate la întemeiere. Ea a reînviat astfel vechea tradiţie naţională a domniei” (Armand Călinescu, Conferinţă Radio despre F.R.N., 11 ianuarie 1939 apud. „Noul Regim. Cuvântări 1938-1939”, Bucureşti, p.112).
36 Frontul Renaşterii Naţionale a fost înfiinţat prin decret regal la 16 decembrie 1938, după ce la 30 martie 1938, tot prin decret regal, au fost interzise partidele politice şi orice activitate de natură politică incompatibile spiritului noului „aşezământ constituţional”. În iunie 1940, F.R.N.-ul va fi transformat în Partidul Naţiunii, „partid unic şi totalitar”.
42 Armand Călinescu, prefaţa „Legii pentru înfiinţarea organizaţiei politice a FRN din 16 decembrie 1938 şi Regulamentul de funcţionare din 5 ianuarie 1939”, capitolul „Ce urmăreşte Frontul?”, editura ziarului Universul, 1939, p. 9
49 Armand Călinescu, „România Renaşterii”, discursul D-lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministru de Interne, ad-interim la Apărarea Naţională, rostit în şedinţa din 28 iunie 1939 la Adunarea Deputaţilor, Biblioteca FRN, editat de subsecretariatul de Stat al Propagandei, Bucureşti, 1939, p. 19
51 Nicodim Patriarhul României, „Urare Majestăţii Sale Regelui la împlinirea a zece ani de domnie”, „România”, anul III, nr.728, 8 iunie 1940, p. 9
55 Romancier german, participant la luptele Primului Război Mondial; devine celebru ca romancier în perioada interbelică datorită romanelor „Pe frontul de vest, nimic nou” şi „Trei camarazi” iar ulterior va scrie „Întoarcerea de pe front” şi „Soroc de viaţă şi soroc de moarte”.
56 „(…) Am jucat prea mult în tovărăşia morţii. Era o jucătoare sigură şi rapidă: miza era mare. De aici iuţeala şi spontaneitatea noastră care acum au produs un gol în noi. Ele nu se mai potrivesc aici. Şi golul acesta ne nelinişteşte, fiindcă ne dăm seama că nu suntem înţeleşi şi că nici iubirea nu ne mai poate fi de folos. Între soldaţi şi nesoldaţi s-a săpat o prăpastie adâncă. Trebuie să ne căutăm singuri rostul” (Erich Maria Remarque, „Întoarcerea de pe front”, op.cit., p. 119)
57 „(…) Am fost disperaţi când am văzut că voinţa vieţii noastre, de atâtea ori primejduită şi păstrată cu atâta trudă, n-a putut spulbera formele învechite ale ipocriziei şi ale egoismului pentru a putea evolua spre noi orizonturi, ci, dimpotrivă, era ameninţată să putrezească în mlaştinile uitării, împotmolită în noroiul frazelor şi înăbuşită în noianul micilor mizerii cotidiene” (ibidem, p. 262).
58 „(…) Ce aţi făcut pentru noi când ne-am întors? Nimic (…) În momentele cele mai grele ne-aţi părăsit în seama noastră, atunci când aveam nevoie de sprijin ca să ne putem regăsi (…). Ar fi trebuit să ne arătaţi din nou ce e viaţa şi să ne învăţaţi iarăşi să trăim. Dar voi ne-aţi părăsit, ne-aţi lăsat în plata Domnului. Ar fi trebuit să ne învăţaţi să credem în bunătate, ordine, refacere, iubire. În loc de toate acestea, v-aţi reluat vechile metode de falsificare, de aţâţare, şi aţi pus iar în aplicare legile voastre” (ibidem, p. 250).
„(…) Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva din lumea din care am plecat se va schimba când ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru ceva schimbat (…)” (Cezar Petrescu, „Întunecare”, op. cit., pp.332-333).
59 Privitor la anii Primului Război mondial avem o bibliografie variată, de la istorie, memorialistică la romanele-autobiografii, eseuri, mărturisiri etc. din care selectiv amintesc aici: Liviu Rebreanu cu „Pădurea spânzuraţilor”, Meliusz Jozsef, „Oraşul pierdut în ceaţă”, Robert Musil, „Omul fără însuşiri”, D’Annunzio, „Focul” etc.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.