Scriitorul N.T. Orăşanu aparţine unei vechi familii de bucureşteni din mahalaua numită Sf. Ecaterina aflată în vecinătatea Mitropoliei. Locuinţa sa a fost pe Strada Enăchiţă Văcărescu, fostă a Poetului, de sub Mitropolie, stradă care există şi azi. Bunicul său, stolnicul Giani Orăşanu, a fost un apropiat al lui Tudor Vladimirescu, care a şi locuit în casele sale. Teodor, fiul lui Giani şi tatăl lui Nicolae T. Orăşanu, a locuit şi el în mahalaua Sf. Ecaterina. El a fost un “slujbaş” care “se îndeletnicea şi cu scrisul”. Radiografia familiei Orăşanu la 1838 este interesantă pentru modul cum trăia un scriitor şi editor mărunt în Bucureştiul care simţea “chemarea Occidentului”. Teodor Orăşanu (1798-1859) avea la 1838 40 de ani şi intra în categoria “nobil”. Era căsătorit cu Maria, a cărei vârstă era de 20 de ani. Avea la acea dată doi băieţi: Nicolae de 5 ani (născut în 1834) şi Ioan de 2 ani. Copiii aveau o doică, Dumitrana, o văduvă de 35 de ani, dar exista şi un arnăut pentru siguranţa casei, în persoana “holteiului” Iota, un sârb de 30 de ani. Apoi câteva slugi: Ioniţă de 17 ani şi “slujnica” Elena de numai 10 ani. Nu lipseau nici robii ţigani: Maria, “văduva “ de 40 de ani, Tudora, tot “văduvă” de 35 de ani, şi “holteiul” Stoica de 25 de ani. (Maria Grigoruţă, Vechi case bucureştene, M.I.M., VI, pp.278-282)
Nicolae, fiul cel mare al Orăşenilor, a surprins în condeiul său Bucureştiul de la mijlocul secolului al XIX-lea; un oraş aflat sub presiunea schimbărilor precipitate.
Despre “Podulu Mogoşoae” (azi Calea Victoriei) numai cuvinte de “bine”: “podulu nostru celu vestitu,/ Ce de prafu şi de noroaie,/ niciodată nu-i lipsitu./ Podul nostru cel de fală,/ de minune nivelat/ Cel dintîi din capitală/ ce se zice că-i pavat./ Podu de bunuri şi de rîuri/ dintre toate cel mai mare:/ câte pietre-atîtea găuri,/ afară din trotoare”.
Modernizarea străzilor cerea cheltuială căci “multe sume/ de hăpăi s-a tot mâncat/ după cum la noi, anume/ totdeauna s-a urmat./ C’aşa-i ţara românească,/ ca vaca cu lapte dulce,/ toţi cată să o jefuiască/ şi cine nu vrea o suge. (…) Şi lasu treaba încurcată/ Şi lucrul neisprăvit/ Bată-i nevoia să-i bată/ planul lor s-a înămolit”.
Dar banii, ce pentru pavare trebuiau, “şi aranjatu de minune,/ Ici, colea, câte-un palat;/ lângă nişte case bune/ Câte-un bordei dărâmat./ (…)Dar s-a trecut sub tăcere/ După cum toate-aici curge:/ Cine umblă cu mâna în miere,/ şi degetele nu-şi suge?”. (Podulu Mogoşoaiei – Şoseaua Mogoşoaiei, 1857)
Mai spre margine de oraş, în mahalaua Schitu Măgureanului aflăm că “şapte uliţe străbate/ această mahala vestită/ ce după obiceiu, măi frate,/ de noroaie-i nelipsită./ Două numai sunt pavate,/ Iar cinci lăsate-n natură,/ De nu poţi a le străbate/ nici pe jos, nici în trăsură./ Apoi când dă şi vreo ploaie,/ Sau vreo vreme-a dracului/ să vezi găuri şi noroaie/ Ca’n drumul olakului.” (Mahalaua Schitu Măgureanului, 1857)
Într-o simplă “aruncătură de ochiu asupra Grădinei Cişmegiului” aflăm pe scurt istoria ei, dar şi realitatea unui proiect reuşit: “Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos,/ şi sălbatec din natură, necurat, nesănătos/ însă arta poate multe/ ea făcu un paradisu/ cum la mulţi din inokimeni nici că le trecea prin vis. (…) aici vin de toată mîna, şi s’amestecă împreună./ Eleganţă, lux, mândrie, maniere şi turnură,/ vorbe dulci şi complimente sbor din fiecare gură. (…) aşa-i lumea, măi fârtate, tot ce-i nou e mai plăcut;/ Sau de vrei să-ţi spui mai bine, aşa-i românu făcut.” (Buletinul Cişmegiului, 1857)
Societatea bucureşteană era structurată după cum se îmbrăca fiecare şi ceea ce se afla pe masă. În vârful piramidei sociale se aflau cei de la “masa faliţilor”, unde “patru, cinci faliţi de frunte însemnaţi în felul lor,/ iau cafele şi îngheţate, stau picior peste picior,/ iar nevestele galante numa’n brukselu şi’n dantele/ şi în stofe preţioase, şi în pene şi răţele,/ Cu carâte şi livrele la şosea măreţe vin/să-mi desfăşoare mândria ca contese sau prinţese,/ iar nu au le ştie lumea get-beget negustorese,/ ş-apoi ce negustorese! Jupînese de bancruţi,/ arătaţi de hoţi în lume, şi în piaţă cunoscuţi… / Dar ia zi-le ceva frate, zi-le, dacă ai putere/ că te tragu în judecată, satisfacţie îşi cere,/ pentru ce te atingi de-onoarea şi obrazul dumnealor/ şi zic că falitul nu-i decât hoţu şi înşelător”.
Urmează “masa funcţionarilor mari”, aceia “ajutaţi de soartă, voiu să zică d’ai lor stăpâni/ şicanează biata lume mai rău ca nişte păgâni/ alţii sânt dintre aceia ce-a învăţat să linguşească,/ de care felu cam e plină biata ţară românească./ Alţii au slujbe mai multe, ca la curtea boierească/ Port minciunile cu plosca şi cat să se procopsească”.
La “la masa funcţionarilor mici”, “toţi se plâng de sărăcie şi de marea scumpătate/ şi mai mulţi îşi blestemă soarta, nu însă fără dreptate/ căci dar-fi dreptate’n ţară s-ar făcea vreo chibzuire”. “Masa junilor de modă” adună “eleganţa capitalei, floarea ţării, viitorul/ junimea noastră de modă, în care speră poporul,/ vin la masa cunoscută…/ unde nu e altă vorbă decât numai de konkete,/ de amoruri, de orgie, de beţii şi de grizete./ De virtute depravată, şi fumuri de prostie:/ iată-ţi viitorul, sărmană Românie!”.
Dar unde-i masa celor “cu meritu”? Ea nu există căci aceştia “azi n’au căutare”. (Buletinul Cişmigiului, 1857) Dar când au avut?
Discreţia lipseşte, totul se expune, totu-i de vânzare căci “numai dracul e românu, unde nu-l sădeşti răsare,/ te miroase de departe şi te spune-n gura mare;/ na-i să faci un pas înainte, sau să bagi ceva în pungă,/ Că te face hoţ în faţă, strigă că-ţi e mâna lungă/ apoi pas’ de mai fă stare, cum făceau bătrânii odată/ de-i lua o para astăzi, mîine ştie lumea toată./ însă vezi, nimic nu mişcă: de unde unii făcu stare,/ când îi ştie toată lumea că n’avea nici de mâncare?”. (Buletinul Cişmigiului, 1857)
Într-o societate unde loviturile sunt preferate muncii susţinute şi banilor chivernisiţi, chiverniseala devine sinonimă cu zgârcenia. Cu toate că lovitura trece neobservată sau este trecută sub tăcere, ea depăşeşte ca valoare de sute de ori chiverniseala de o viaţă.
N.T. Orăşanu a trăit în mahalaua Sf. Ecaterina, în casa bunicilor săi, până în 25 iulie 1890, când s-a stins din viaţă. Modul de viaţă descris în pamfletele sale continuă să existe şi azi, cu mici variaţii către bine sau mai rău.
Publicistica lui N.T. Orăşanu reprezintă atât o preţioasă recuperare istoriografică şi documentară, cât, mai ales, poate cea mai reprezentivă descriere a unei perioade bulversante, cu detalieri comportamentale şi fizionomice deopotrivă (1857-1871). Pe bună dreptate, îl putem considera pe N.T. Orăşanu un „expert” într’ale tranziţiei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.