Cugetări pe marginea cărţii „Afacerea Roşia Montană” a lui Mihai Goţiu

Atâţia aşa-zişi analişti şi comentatori politici nu au avut decât să întindă mâna pentru a prinde un subiect atât de gras ca Roşia Montană. Ar fi avut nepoţii lor cu ce se mândri. Aşa, sunt nevoiţi să-şi rumege arginţii şi amintirile de la Waihi.

A făcut-o un ziarist clujean cu părul legat în codiţă, fără cravată şi fără costum, dar cu un suflet de răzvrătit împotriva nedreptăţii. I s-a părut că nu se mai poate suporta ce se întâmplă în ţara asta. Exemplarele cărţii sale s-au vândut ca pâinea caldă, mult mai bine decât ale intelectualilor noştri de serviciu, care îşi plâng unul altuia pe umăr că panseurile lor filozofice nu au trecere la public. De ce ar şi avea? Orice idee nobilă trebuie, pentru a fi însuşită de mai mult de o mână de oameni, să aibă aplicare în viaţa de toate zilele. O specie în curs de dispariţie, de pildă cea a oamenilor cinstiţi, şi o comunitate în restrişte găsesc un mai puternic ecou în suflete deschise decât nişte concepte seci şi automulţumitoare. Cartea „Afacerea Roşia Montană” a apărut atunci când acest popor a început să priceapă frânturi, nu însă şi întreaga dramă pe care ţara o trăieşte de când, înlăturându-l pe Ceauşescu, şi-a închipuit că a înlăturat şi toate primejdiile. Cu alte cuvinte, cartea este un excelent manual de istorie a ultimilor 23 de ani, bine scrisă şi cu o argumentaţie fără cusur, de care ar putea păli de invidie orice istoric al vremurilor noi. Îmi amintesc ce mi-a zis în martie 1973 profesorul Constantin Daicoviciu, când m-a invitat la restaurantul Napoca după ce am susţinut un referat de doctorat: „Nenorocirea acestei ţări este că nu se face politică în folosul ei, nici măcar politică de partid, ci politică de clică, cea mai ticăloasă dintre toate!”. S-a schimbat ceva de-atunci încoace în această privinţă?

Prima secţiune a cărţii poartă titlul „Corupţia. De la opinci la Armani”. Ni se spune aici ceea ce îndată după revoluţie încă nu ştiam: că nici generozitatea şi nici chiar cinstea nu fac parte din panoplia marilor corporaţii, dar că şi acestea se adaptează obiceiului pământului. Dacă obiceiul pământului este în România diferit de cel din Danemarca, nu există afacerist destul de corupt care să nu se mai poată şcoli la noi într-ale corupţiei. Cine să mai păzească bostănăria dacă însuşi Serviciul Român de Informaţii s-a lăsat sponsorizat în 2002 de compania canadiană în organizarea unei reuniuni internaţionale de profil la Snagov? După care, ca şi acum, în ultimele luni, a început a-i căuta pe cei care ar primi cică, ordine de la Budapesta. Cu un câine de pază ştirb, ţara noastră a devenit un teren de luptă pentru prăduirea resurselor. Afacerea Montană nu este un caz izolat, ci doar unul definitoriu pentru jaful sistematic al ţării de către grupuri de interese. Nu străinii sunt însă principalii vinovaţi, ci propria noastră clasă politică şi chiar noi ca naţiune, care nu am ştiut să producem ceva mai bun. Ne sunt înfăţişate în paginile cărţii lăcomia şi lipsa de scrupule ale politicienilor în contrast cu naivitatea sau chiar cu tăcerea complice a alegătorilor. Niciun partid politic nu iese bine din această analiză. Fiecare a ajuns să aibă un cuvânt de spus în clipa în care a fost suficient de penetrat de hoţi şi de securişti. Cuvântul „trădare” nu este nicăieri pomenit, dar el se naşte în mintea cititorului atunci când în faţa ochilor i se perindă preşedinţi, miniştri, parlamentari, academicieni, ziarişti şi arheologi vânduţi. Fiindcă faţă de ultima categorie am o mai mare sensibilitate, nu pot să nu readuc în atenţia cititorilor rolul pe care l-a avut în jocurile de bursă ilegala descărcare de sarcină arheologică a Muntelui Cârnic, pronunţată în unanimitate în 14 iulie 2011 de către Comisia Naţională de Arheologie.

Bine zice Goţiu că „activităţile de lobby reuşesc să rupă echilibrul în favoarea unui grup restrâns şi în defavoarea cetăţenilor”. S-ar putea răspunde că fiecare are dreptul să spună ce gândeşte sau ceea ce i se cere dacă a fost plătit pentru asta. Atât doar că aparent nevinovatul termen de „lobby” nu poate fi folosit pentru cei care, prin meseria sau funcţia pe care o exercită şi pentru care sunt plătiţi de noi toţi, au obligaţia de a apăra câte un segment al vieţii noastre politice sau economice, al naturii sau al patrimoniului nostru istoric. Acestora li se potriveşte cel mai bine termenul de „vânzători”.

A doua secţiune se intitulează „Presa şi Roşia Montană. Droguri şi cianură”. Ne sunt înfăţişate toată mizeria din presă, circul sondajelor de opinie, transmiterea falsă a rezultatelor referendumului privind exploatarea aurului, dezinformarea şi minciunile neruşinate la care telespectatorii şi cititorii au fost supuşi ani de zile. Vezi aievea nişte ziarişti neputincioşi cu mâna întinsă, plecându-se în faţa companiei ca ierburile uscate în faţa vântului. Te şi miri că se mai cumpără ziare, atâtea câte se mai cumpără. Mi-a plăcut concluzia din capitolul referendumului: „un rezultat dezastruos, dar o comunicare perfectă”. Un capitol special este închinat „vizitei de informare” sau, mai bine zis concediului plătit în Noua Zeelandă, dimpreună cu tot ce „formatorii de opinie” au aflat sau mai degrabă nu au aflat acolo. Urmările au fost sinistre: la întoarcere fiecare a căutat să-şi dovedească supuşenia faţă de cei care i-au trimis, în dispreţ faţă de adevăr şi de propriul cod etic. La loc comanda pare a fi făcut din septembrie încoace Rareş Bogdan. Nu uit însă care a fost politica ziarului său din Cluj şi-l voi ierta numai când va restitui companiei preţul excursiei. Aşa, ca să poată dormi liniştit.

Mihai Goţiu nu putea uita de GIMPCRM, al cărui nume complicat confirmă axioma că marile adevăruri sunt simple. Această frăţie a inelelor este atât de „independentă”, încât este finanţată de compania canadiană. Nu am avea nimic împotrivă dacă, înainte de a fi intrat în serviciul acesteia, respectivii ar fi demisionat din Academie, din universităţi şi din institutele de cercetare, dacă, de pildă ar fi zis: „nu eu academicianul Răzvan Theodorescu, ci eu lobbystul Răzvan Theodorescu, nu eu, academicianul Alexandru Vulpe, ci eu lobbystul Alexandru Vulpe susţinem că fericirea acestei naţiuni zace în proiectul firmei canadiene”. Aşa însă, s-au folosit fără ruşine de titluri şi de poziţii pe care le-au dobândit pentru alte merite, pentru a induce lumea în eroare. Dacă nişte membri ai Academiei Române pricep numai atât din conflictul de interese, să ne mai mirăm de Liga Profesionistă de Fotbal?

Secţiunea a treia se intitulează „Cafeaua. Cu şi fără cianură”. Se face un inventar al tuturor minciunilor debitate în legătură cu binefacerile proiectului, punându-le faţă-n faţă cu experienţele dramatice din Honduras, Guatemala, Italia şi chiar Canada. Sunt demontate minciunile privind miile de locuri de muncă, fabuloasele câştiguri directe şi „indirecte” pentru ţară, ecologizarea zonei, salvarea patrimoniului. De beneficii ar avea parte numai şmecherii din afara ţării şi câţiva de aceeaşi teapă din ţară, iar noi toţi ar urma, împreună cu copiii şi nepoţii noştri, să plătim factura.

A patra şi ultima secţiune, intitulată „Rezistenţa”, ne aduce în zilele noastre. Este un final plin de speranţă. Dacă vrem să vedem şi partea bună a lucrurilor, constatăm că pe parcursul luptei contra proiectului românii au devenit mai conştienţi de sine, mai preocupaţi de ce se întâmplă în jurul lor şi de soarta acestei ţări. Cine nu crede nu are decât să iasă în stradă alături de demonstranţi. Va descoperi o generaţie de oameni tineri şi frumoşi, care gândesc frumos, se comportă frumos şi cred în nişte valori. Bineînţeles, cel mai profund respect îl merită acei locuitori ai Roşiei Montane, care au decis să nu se dezrădăcineze, să se bată pentru moşia primită din strămoşi şi pentru viitorul copiilor lor. Mi-a rămas întipărită în inimă o persoană pe care Mihai Goţiu nu o putea cunoaşte, dar pe care eu am cunoscut-o din tinereţe, profesoara de istorie Roxana Manta, zisă Roxi. Ea a fost cea care a luptat, fără nicio şansă, în anii ’70, pentru salvarea Muntelui Cetate, care a înfiinţat muzeul din Roşia Montană şi care, până în clipa în care o boală necruţătoare a răpit-o, a fost sufletul rezistenţei. Dumnezeu s-o odihnească! Un cuvânt de recunoştinţă ar merita şi toţi cei, tot mai numeroşi, care, de departe, fără vreun interes personal şi fără a avea aparent vreo şansă de victorie, au luat apărarea Roşiei Montane. Ştim foarte bine că la capătul drumului nu ne aşteaptă nici premii, nici felicitări, ci numai conştiinţa că ne-am făcut datoria. Concluzia concluziilor este pentru orice cititor cu mintea limpede că, indiferent de Uniunea Europeană, de NATO şi de Schengen, dacă se realizează proiectul, ne putem socoti ieşiţi din lumea civilizată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.