Cultivarea lipsei de cultură

Mulţi se întreabă: totuşi, dincolo de stările de lucruri din România de azi, de unde vine stăruinţa în neajunsuri? În opinia mea, aceasta vine din istorie, dar mai mult din decizii nechibzuite de astăzi. Ea vine din piedici puse din afară, dar mai mult din falimentara reprezentare a ţării. Ele vin din educaţie, dar mai mult din cultivarea opusului educaţiei. Ele vin, în fond, dacă vrem să reducem diversele cauze, din nepregătirea şi eronata selecţie a decidenţilor.

Să intrăm în realitate. Aproape nu este cetăţean care să nu se plângă de precaritatea locurilor de muncă, de nedreptăţi, de servicii publice, de birocraţie, de corupţie, de nepricepere, de delăsare, de lipsa perspectivei. România a intrat, cu peste un deceniu în urmă, în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne şi stă în ea.

Există, desigur, şi mulţumiţi. Îţi dai seama repede însă că este vorba de accesul la un post pe şest, de nimereala unei afaceri, de mulţumirea că sănătatea nu joacă feste, de punerea cu succes a unei pile, de concediu în locuri exotice, de un câştig pe la spate, de cumpărarea de produse străine. Reuşite agreate, dar ceva este mereu nesănătos.

Toate se obţin într-o ţară săracă, devenită pradă pentru amatorism şi abuzuri, în vreme ce alte ţări valorifică oportunităţi şi avantaje ale democraţiei şi cunoaşterii pentru a se dezvolta. Spre ilustrare, mai bine de o treime a populaţiei îşi duce viaţa de pe o zi pe alta. Aici s-a produs dezindustrializarea în epoca industriilor. De aici pleacă una dintre emigraţiile mari ale epocii. Aici aranjamentul bate regulamentul. Aici trenurile circulă cu viteză mai mică decât acum cincizeci de ani. Aici magistralele rutiere ale Europei ocolesc ţara. Aici „specialiştii” se autoflatează în vreme ce întreprinderile s-au prăbuşit. Aici se vrea postmodernitate, când gropile rup osiile sau injecţiile pun vieţile în pericol. Aici liderii îşi fac vacanţele cât mai departe. Aici desemnările demnitarilor se fac mai discreţionar ca oriunde, iar funcţiile sunt luate drept proprietăţi. Aici accesarea de fonduri europene a ajuns la zero, când nevoile sunt până la cer.

Se spune că educaţia ar fi rezolvarea neajunsurilor. Fără a ne îndoi de miezul acestei convingeri, aş spune că şi dacă s-ar face reforme izbutite ale sistemului de învăţământ, nu s-ar ajunge la liman. Aceasta pentru că educaţia este copleşită de forţe ce cultivă lipsa de cultură – profesională, civică, morală – şi de educaţie. Însuşi felul în care funcţionează instituţiile din România actuală conţine humusul pentru subminarea educaţiei.

În aproape orice comportament se simt urmele educaţiei. Este vorba însă şi de altceva, care concurează din plin acţiunea educaţiei. Am în vedere – fără a lista toate forţele – slaba informare a cetăţenilor, sărăcia de idei la decidenţi, tenacitatea erorilor la cei care dau tonul, confuzia organizată a valorilor, îmbrăţişarea noii „corectitudini politice”, arivismul neoliberalismului indigen, neînţelegerea interesului public, clişeele înţelegerii istoriei.

Privind obiectivele declarate de Uniunea Europeană în educaţie, îţi creşte optimismul. Cel puţin 82% dintre absolvenţi îşi găsesc un loc de muncă la trei ani după absolvire; cel puţin 95% dintre copiii cu vârstele cuprinse între patru ani şi începerea şcolarizării beneficiază de educaţie timpurie; procentul de adolescenţi de 15 ani cu competenţe insuficiente de lectură, matematică şi ştiinţe este de sub 15%; cel puţin 15% dintre adulţii cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani se angajează în învăţarea pe tot parcursul vieţii.

Numai că optimismul poate privi doar viitorul vag. Căci, deocamdată, la Carpaţi, lupta trebuie dusă cu indicatori şocanţi. Abandonul şcolar situează mai nou România pe primul loc în Europa. Efectivul de tineri care se droghează sporeşte zi de zi. La limbi străine vorbite se stă pe ultimul loc în Europa. Mai nou se pierd milioane pentru erori de traducere a documentelor Uniunii Europene. Patentele se importă pe scară fără precedent. Distanţele între amintire şi înţelegerea de cunoştinţe, înţelegere şi abilitate de a face, abilitate şi dorinţa de a face ceva, acţiune şi schimbare s-au mărit. Efectivul de diplome a sporit, dar cine le mai garantează? Prin universităţi de prim-plan bântuie o corupţie fără precedent în istoria ţării.

Starea educaţiei din ultimii ani este precară, iar legislaţia din 2011 sporeşte rămânerea în urmă. Situaţia este însă proastă nu doar datorită organizării învăţământului, ci şi degradărilor din societate.

Se discută, bunăoară, dacă nu cumva sunt prea multe televiziuni şi radiouri şi nu se mai chestionează starea bibliotecilor. Ca şi cum informarea cetăţenilor ar fi în parametri normali! În fapt, informarea nu este în ordine din multe direcţii.

Nu s-a înţeles nici astăzi că accesul la informaţii pe calea unui computer nu face superfluă frecventarea bibliotecii. Interesează prea puţin faptul că circulaţia cărţilor în ţară este de ani buni blocată. Nu se ştie că informarea cetăţenilor rămâne oricând temă a bunei guvernări. Apoi, reţeaua media este în România una excesiv de restrânsă în raport cu mărimea populaţiei. O mulţime de ziare au dispărut, televiziunile din provincii sunt în pericol, radiourile sunt puţine, informarea onestă lasă de dorit. Confuzia cu gazetele de perete de altădată este mare chiar la publicaţii cu pretenţii. Peste, informaţiile ce se distribuie sunt mai mult zvonuri, flaterii sau incitări, decât date precise.

Ca orice societate intrată pe cursul modernizării, România s-a încredinţat politicii, dar decidenţii ei au carenţe mari de înţelegere a lucrurilor. Acestea se văd direct în efecte.

De pildă, în multe ţări, autorităţile de după 1989 au îmbrăţişat „terapia de şoc”, dar numai România şi-a distrus fără discernământ propria industrie. Decidenţii ignorau vizibil faptul că o economie se conduce, chiar şi atunci când piaţa liberă este regulatorul.

Ca alt exemplu, reprezentanţi români au încheiat euforic negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Acum, când se aplică acordurile, se vede că fie lipsesc milioane de hectare din suprafaţa ţării, fie s-au angajat soluţii economice şi juridice oneroase. Negociatorii nu conştientizau implicaţiile a ceea ce semnau.

Mai departe, deciziile majore au fost plasate în mişcarea partidelor, dar de aici a rezultat mai mult pălăvrăgeala în jurul persoanelor şi nu controversa deliberativă asupra soluţiilor. Cu excepţia câtorva sectoare (educaţia, construcţiile etc.), scoase în relief de analize internaţionale ale anilor nouăzeci, nici un proiect de evoluţie (dacă nu de dezvoltare!) nu a putut fi conceput, iar de competiţia proiectelor nici vorbă. Ca ilustrare, s-a lansat în trombă discuţia despre reforma statului, dar cei care se bat cu pumnul în piept nu au putut încropi măcar două pagini de clarificare proprie!

În sfârşit, din 2012, o majoritate parlamentară, ideală pentru a pune ţara pe o direcţie fertilă, a şomat din lipsă de idei. Decidenţii nu ştiu nici acum ce este de făcut.

Se pot observa consecinţe ale carenţelor de înţelegere în mai toate activităţile. Politica externă a României, bunăoară, s-a redus la excursii, în condiţiile în care săptămânal se încasează pierderi, prestigiul se atrofiază, iar beneficiile devin accidentale. O politică externă ca vehicul al dezvoltării proprii nici nu mai intră în orizont. Populaţiei i se sugerează că deciziile se iau în afară, în vreme ce prestaţia reprezentanţilor este mai curând o complezenţă pe care nimeni nu o cere, decât gândire responsabilă.

Lista exemplelor se poate extinde. De unde, însă, aceste rateuri, de unde sărăcia de idei şi atitudini?

Nu este niciodată adevărat că toţi cetăţenii sunt de vină sau că toţi sunt săraci cu duhul sau că istoria este singură vinovată. Oamenii fac sau nu-şi fac istoria, ei sunt inevitabil diverşi, iar personalităţi capabile să repună ţara pe direcţie nu lipsesc în România actuală. Problema este în alt loc.

Pe de o parte, s-a ajuns din nou în situaţia de a ocupa societatea cu o clasă de activişti, precum înainte de 1989. Mai contează observaţiile şi propunerile oamenilor care nu îmbracă haina activistului? Mai funcţionează vreo asociaţie sau breaslă a profesioniştilor? Doar că acum dau tonul activişti de extracţie profesională şi morală prea joasă, drapaţi pe scară fără precedent cu titluri („doctorate”, „profesuri”, cu titluri de proprietate, de rudenie, de apartenenţă la coterii etc.), dar depăşiţi mai evident ca oricând oportunităţile existente şi de răspunderi. S-au adoptat, de pildă, codurile din justiţie – ce se dovedesc a fi o colecţie de erori juridice – de care nu numai că nimeni nu s-a ocupat responsabil, dar nu a fost nici un cap de sinteză, efectiv calificat, care să lege lucrurile.

Pe de altă parte, a devenit tot mai vagă evaluarea omului pregătit. Se înţelege greu că una este să citeşti texte, alta este să ai idei, alta este să poţi concepe şi alta este să poţi gândi o instituţie. La noi, din simpla mediatizare sau ocuparea unei funcţii se deduce că cineva este în ordine, din faptul că nu deranjează se deduce că este priceput, din faptul că nu riscă vreo idee proprie se consideră că îşi face treaba. Nu contează că respectivul ţine în loc domenii întregi sau iroseşte resursele şi şansele comunităţii! Ca urmare, când se cere dezbatere, nu sunt idei, când se cer variante, nu sunt alternative pregătite, când se pune în discuţie o temă, se alunecă în alta.

Deja Platon spunea că a face politică este nobil. John Adams a exprimat în manieră clasică înţelegerea politicii ca mijloc de a rezolva probleme, împotriva degradării ei într-o cale de pricopseală. În societatea noastră acest raport s-a răsturnat, încât ajung la decizii puţini dintre cei care au pregătire şi ceva de spus. Democraţia a ajuns la opusul meritocraţiei. Cum să fie motivare pentru educaţie când rapacitatea – din sărăcie, lăcomie, mârlănie – se vede la toate nivelele?

Este mare suprafaţa carenţelor de gândire tocmai la cei care vor să împartă adevărul şi dreptatea în societate.

Nu se discută o problemă fără a se pune întrebarea cum arată cel care propune o soluţie: ce a făcut altădată, cu cine votează, cum se mişcă? Vorba lui Kierkegaard – „eu le aminteam de sublim, iar ei îmi reproşau scurtimea pantalonilor!”. Nu priceperea, cât caracteristicile persoanei contează. Celebrul sofism pus în relief deja de Aristotel, ignoratio elenchi, ce constă în substituirea temei în discuţie cu altceva, şi numeroasele sale variante (ad hominem, ad verecundiam, ad misericordian, ad ignorantiam, ad populum, probatio minus probans etc.) trăiesc o epocă de înflorire. Ca şi alte sofisme elementare – non sequitur, post hoc propter hoc, falsa identificare, gândirea dublă. Găseşti un spectacol al erorilor logice greu de egalat urmărind ştirile ce se distribuie sau citind sentinţe din tribunale! Cum să dea rezultate educaţia, când tocmai lipsa de educaţie dă tonul?

Istoricii nu pot scrie nicidecum ce s-a petrecut în ţară în ultimul secol. Nu se ştie diferenţa dintre impresii şi stări de lucruri. Nu se ştiu stabili faptele, nu se pun corect întrebări, nu se ştie formula şi testa o ipoteză. Cum să reuşească educaţia, când la cei celor care vor să-i imprime direcţia este în suferinţă?

Un indiciu edificator al carenţelor este suprafaţa confuziilor de gândire. Nu discutăm de câte ori o opinie banală este luată drept concepţie sau de nenumăratele situaţii în care noţiunile sunt amestecate ca pietrele. Nu se poate ocoli însă, date fiind implicaţiile ei grave, aserţiunea de la început ilogică: „cutare să-şi demonstreze nevinovăţia în instanţă!”. Ea confirmă că nu se înţelege nici că de dovedit este oricând vinovăţia, nu nevinovăţia, şi nici că în justiţie poate fi argumentare, dar prea rar demonstraţie.

Presupunând că un tânăr ar fi gata să se omoare cu pregătirea proprie, ce îl aşteaptă în societatea actuală? Ce se încurajează de fapt?

Răspunsul general nu este încurajator. Dacă s-ar examina, precum a făcut Emmanuel Todd în Franţa, ce studii au făcut decidenţii, s-ar face constatări decepţionante. Sarkozy nu a studiat la ENA, iar Ségolène Royal a făcut-o, dar nu a excelat. Dar la noi? Nu meritocraţia este, de fapt, linia pe care s-a urcat, ci cu totul altceva. Este destul să observăm, pentru edificare, că România şi-a umplut cu soţii, fiice, logodnice, rude până şi reprezentarea la Parlamentul European, bătând recordul. Este de ajuns să se ia în examinare compunerea guvernului actual. Este destul ca cineva să scruteze spectacolul dizgraţios al desemnărilor în funcţii, care numai cu valoarea persoanelor nu are de a face. Cine mai crede în pregătire, criterii şi merite în asemenea condiţii?

Confuzia organizată a valorilor de pe scena vieţii publice face ca realizări certe să rămână în umbră, iar simpli veleitari să devină repere. Se trăiesc din plin urmările voluntarismului incult din ultimul mai bine de un deceniu. Nu suntem înconjuraţi de persoane care nu pot compune o analiză, dar sunt proptite la decizii? Nu se stă ţeapăn în clişee în mijlocul unei lumi în schimbare? Un adevăr simplu se impune mereu: unde se violează ierarhia valorilor, învăţământul nu are cum să facă educaţie, iar dacă, totuşi, o face, aceasta se izbeşte de peretele realităţii şi se stinge.

Gândirea proprie, la posibilitatea căreia s-a sperat după 1989, afost înlocuită din nou de corectitudinea politică (political correctness). S-a ajuns din nou la enormitatea de a da reproşa cetăţenilor voturile pe care le dau. Înainte de1989 a fost dominantă ideologia socialismului oriental, acum s-a sărit, trecând peste gândirea liberă, în ideologia opusă – cea a neoliberalismului. Unde este gândirea cu capul propriu?

A gândi înseamnă a aborda faptele în întregul lor, cu noţiuni adecvate, spre a dezlega probleme precise de viaţă. În această accepţiune – ce ne vine mai nou de la Hegel, Husserl, Heidegger, iar la noi, de la Eminescu, Lovinescu, Noica, gândirea se opune perceptibil „gândirii înguste”, „gândirii oportuniste”, „gândirii vasale”. În locul gândirii cu capul propriu, se asumă că am asista la „sfârşitul istoriei”, că s-ar fi ajuns la epuizarea „autorilor canonici”, că judecăţile cuiva ar fi indiscutabile, că stăpânirea tehnicilor ar dispensa de cultură.

Să privim modelele prevalente în societate. Cum să reuşească educaţia când forţe considerabile îi întreţin pe Dinu Păturică, Caţavencu, Dandanache şi pe cei care fac să existe mereu Proştii lui Liviu Rebreanu? Care, într-un fel, au fost deja înghiţiţi de istorie! Vor trebui create literar noile personaje reprezentative, după ce în viaţă este plin de ele: insul care parvine fără pregătire la demnităţi, cercetătorul steril care a pus mâna pe programe bănoase, intelectualul care aprobă şefii, ONG-istul gata să vândă ceva de prin jur, deontologul care nu-şi poate aplica sieşi ceea ce pretinde altora, insul care trăieşte de fapt din necazurile fiinţelor fără apărare. Cum să reuşească educaţia printre aceştia?

Cum ştim, neoliberalism actual a relaxat normele în favoarea spontaneităţii şi a opus dogmelor libertatea neîngrădită a individului (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, pp.141-145). Neoliberalismul este o ocazie de a pune în mişcare energiile unei societăţi. Dar preluarea lui superficială nu numai că nu a pus în mişcare energiile, ci a dus la noua ciocoime. În alte ţări, competiţia rafinează şi este premisă indispensabilă a dezvoltării. La noi, înţeleasă la distanţă de cultură, concurenţa mai mult brutalizează decât dezvoltă.

Legile reuşesc acolo unde oamenii fac distincţie între „interesul privat” şi „interesul public”. Cine vede doar interesul public distruge libertăţile, iar cine vede doar interesul privat distruge democraţia şi, până la urmă, libertăţile, căci nu este alt garant al acestora decât o legislaţie bine făcută. La noi prevalează echivalarea libertăţii cu un fel de egoism. Deviza „foloseşte ocazia!” conduce de fapt acţiunea multora. Dosarele Microsoft, EADS şi numeroase altele demască nemilos felul în care se gândeşte în cercurile care pretind că îi reprezintă pe cetăţeni. Se pune întrebarea dacă nu cumva societatea a luat-o pe o direcţie care nu numai că nu converge cu educaţia bazată pe cultură, dar o depreciază din prima clipă?

Că unii cetăţeni se gândesc uneori doar la ei, punându-i în paranteză pe alţii, este o meteahnă. Dar să falsifici explicaţii istorice pentru ceea ce li se întâmplă altora doar din motivul că nu intră în clişeele tale este rar. S-a făcut, de exemplu, tapaj în comentarii în legătură cu mişcarea burselor chineze din 2015, care, în baza unui reflex, a fost pusă în seama unor politici de mult părăsite. Altfel spus, se aplică clişeele lecturii autohtone a evenimentelor, când era vorba de mişcări economice şi financiare, anunţate deja cu ani în urmă, care s-au şi canalizat prin intervenţia băncii centrale a acelei ţări – adică reducând dobânzile şi depozitele băncilor. În vreme ce în comentarii de la noi se aplica un clişeu ideologic, în Germania (cum se putea citi în Der Spiegel şi alte publicaţii, ca şi în Franţa şi Anglia) discuţia era pe cu totul altă temă: ce oportunităţi apar prin trecerea economiei Chinei la industriile de consum şi la ecologie? Cum să educi tinerii pentru o lume în schimbare, când cei care controlează informaţiile sunt înnecaţi în clişee?

Putem, fireşte, prelungi şirul factorilor ce vin din societate şi se opun culturii şi educaţiei. Mai important este însă să înţelegem că educaţia poate face multe, dar numai dacă societatea se aşează pe direcţii convergente cu cele pe care le vrea propovăduite în familii, şcoli, universităţi şi viaţa publică.

La drept vorbind, nici stăruinţa în neajunsuri din România actuală nu este un destin. Ea are o istorie, iar la rădăcinile acestei istorii va trebui ajuns. Ca de obicei, rădăcinile sunt la oameni – iar în acest caz, după experienţele anilor recenţi şi cu toate probele, rădăcinile sunt nepregătirea şi selecţia eronată a celor care decid.

Nici nepregătirea şi nici selecţia eronată nu vor putea fi depăşite, cum se încearcă, prin revenirea la autoritarism, răstălmăcind legile şi prin desemnări ce sfidează orice criterii şi merite. Acestea sunt maladii şi ar trebui oprite definitiv. Și educatorul ar trebui să pună în valoare cultura şi educaţia. România nu va ajunge la liman evitând democratizarea la lumina zilei şi meritocraţia. Democratizarea dusă până la capăt, renunţarea la desemnări unipersonale, deschiderea de competiţii sub control public, în fond, deblocarea şi deschiderea societăţii spre valorile din sânul ei, alătuiesc soluţia, înainte ca educaţia să-şi poată spune cuvântul.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.