Să examinăm realitatea în sectoarele ei principale. Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric, cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date la fier vechi. Câteva mari unităţi – construcţia auto sau siderurgia (Galaţi) – mai funcţionează ca proprietăţi ale unor firme străine.

Exemplu. În Bucureşti existau în decembrie 1989 cel puţin 47 de mari întreprinderi. Au dispărut complet 34 (treizeci şi patru), între acestea: Uzinele 23 August; Republica; Întreprinderea de Maşini Unelte şi Agregate (IMUAB); Industria Optică Română (IOR); Întreprinderea Electroaparataj; Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB); Întreprinderea Electronica; Întreprinderea de Cinescoape; de Calculatoare; Automatica; Turbomecanica etc.

Dispariţii dramatice s-au produs şi în alte centre. La Craiova, Fabrica de locomotive electrice nu mai există; Combinatul siderurgic Călăraşi e o amintire; Întreprinderea de maşini grele Iaşi e de domeniul amintirii. O numărătoare a dispariţiei industriei pe ansamblul ţării nu s-a efectuat; procentul de dispariţie ar putea fi chiar peste 80%. Această dispariţie a înghiţit şi fabricile create între cele 2 războaie mondiale (vezi Malaxa-Republica) şi dezvoltate sub regimul democrat popular.

Rezumând, tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie astăzi aparţin unor firme din alte ţări.

Citiţi continuarea acestui material în secţiunea Dosar de presă.